Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1366/2017 AI generated

Delictual liability for property restoration delays: certainty of compensation loss and inapplicability of default interest to non-monetary obligations

Case Number Decizia nr. 1366/2017
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court of Romania dismissed the appeal as unfounded, thereby affirming the lower courts' rejection of the plaintiffs' claims and upholding the decision that left the defendants' liability for damages unestablished. The dispute concerned a civil delictual action filed by property owners against state authorities, including the National Authority for Property Restoration, the local municipality, and the prefectural institution, seeking approximately 1.63 million RON in compensation for the difference between their property's 2009 market value and the lower compensation grid value established by Law No. 165/2013, along with penal default interest. The Court ruled that the claimed damage was not "certain" because the plaintiffs' right to compensation was contingent on a complex administrative procedure involving the issuance of compensation titles and potential suspension of payments, rather than an immediate monetary debt; consequently, the court rejected the application of default interest as it applies only to monetary obligations, not to "obligations to do," and determined that the loss of a chance did not meet the strict causality and certainty thresholds required for compensation under the Civil Code and the European Convention on Human Rights.

Legislator headnote

AI generated

art. 50 Legea nr. 10/2001, art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010, art. 14 din Legea nr. 134/2010, art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010, art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, art. 481 din Legea nr. 134/2010; Delictual liability for property restoration delays: certainty of compensation loss and inapplicability of default interest to non-monetary obligations: The dispute concerned a civil delictual action filed by property owners against state authorities, including the National Authority for Property Restoration, the local municipality, and the prefectural institution, seeking approximately 1.63 million RON in compensation for the difference between their property's 2009 market value and the lower compensation grid value established by Law No. 165/2013, along with penal default interest. The Court ruled that the claimed damage was not "certain" because the plaintiffs' right to compensation was contingent on a complex administrative procedure involving the issuance of compensation titles and potential suspension of payments, rather than an immediate monetary debt; consequently, the court rejected the application of default interest as it applies only to monetary obligations, not to "obligations to do," and determined that the loss of a chance did not meet the strict causality and certainty thresholds required for compensation under the Civil Code and the European Convention on Human Rights.

Keywords

AI generated
civil liability damages law of obligations right to property default interest market value of property state property

Cited Legislation

AI generated
art. 50 Legea nr. 10/2001
80/2013, art. 50 Legea nr. 10/2001, art.
art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010
Prin cererea de recurs, recurenţii reclamanţi au criticat soluţia curţii de apel din perspectiva încălcării de către această instanţă a autorităţii de lucru judecat a considerentelor sentinţei tribunalului, critică încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C.
art. 14 din Legea nr. 134/2010
488 şi a art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C.
art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010
civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C.
art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010
civ., precum şi din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, critică încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C.
art. 481 din Legea nr. 134/2010
De asemenea, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C.
art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010
În susţinerea criticii de nelegalitate încadrate în prevederile art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C.
art. 1532 C. civ
În susţinerea acestei critici, recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1532 C. civ.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 427 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Procedural rule cited in the dispositive to specify the method of communication of the final decision to the parties.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 30096/3/2015, la data de 12 august 2015, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună: obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.

635.876 RON (echivalent a 363.528 euro) reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a nerespectării termenului rezonabil de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001 şi ca urmare a executării necorespunzătoare a obligaţiilor legale stipulate în sarcina acestora, cât şi a dispoziţiilor Tribunalului Bucureşti din sentinţa civilă nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2008; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.075.215,08 RON (echivalent a 238,936,68 euro), reprezentând dobânda legală penalizatoare, calculată la valoarea de 972.000 euro (echivalent a 4.374.000 RON), ce reflectă valoarea de piaţă a imobilului, aferentă perioadei 08 noiembrie 2010 - 20 mai 2013, pentru repararea prejudiciului rezultat ca urmare a neexecutării de către pârâţi a obligaţiilor stabilite prin sentinţa civilă nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 5875 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1349 şi urm. C. civ., art. 1530 şi urm. C. civ., O.G. nr. 13/2011, O.G. nr. 80/2013, art. 50 Legea nr. 10/2001, art. 192 şi urm. C. proc. civ. Reclamanţii au mai invocat şi prevederile art. 1 Protocol 1 adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale (C.E.D.O.) precum şi jurisprudenţa Curţii în cauza Tarcea contra României.

2. Judecata în primă instanţă.

La termenul de judecată de la 27 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti a respins excepţiile necornpetenţei materiale şi netimbrării, iar în şedinţa publică de la 29 ianuarie 2016, a admis excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a semnatarului întâmpinării depuse de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi a anulat întâmpinarea depusă de acest pârât, cu consecinţa reţinerii faptului că nu a fost legal invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti prin Primarul General.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 29 ianuarie 2016 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 702 A din 11 octombrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 113 din 29 ianuarie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti.

4. Judecata în recurs. Completul de filtru.

Împotriva deciziei curţii de apel au formulat recurs reclamanţii A. şi B.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 15 decembrie 2016 şi repartizat Completului filtru nr. 10 (CF 10).

Prin încheierea din data de 07 iunie 2017, a fost admis în principiu recursul exercitat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 702 A din 11 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenţii reclamanţi au criticat soluţia curţii de apel din perspectiva încălcării de către această instanţă a autorităţii de lucru judecat a considerentelor sentinţei tribunalului, critică încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., a aplicării şi interpretării greşite a prevederilor art. 477 şi art. 478, a art. 488 şi a art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., critică subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum şi din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material, critică încadrată în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În susţinerea criticii de nelegalitate menţionate, recurenţii reclamanţi au arătat că Tribunalul Bucureşti a reţinut că Municipiul Bucureşti, prin Primar, se face vinovat de emiterea, cu întârziere, a dispoziţiei, constatându-se în sarcina acestuia fapta ilicită imputată de reclamanţi. Cum, împotriva sentinţei tribunalului, nu a fost exercitat apel de către partea interesată, considerentele acestei sentinţe au intrat în autoritatea de lucru judecat, prin neapelare. Cu toate acestea, instanţa de apel a procedat la o analiză amănunţită a faptelor invocate în apel şi a făcut o delimitare între perioada anterioară emiterii dispoziţiei de acordare a măsurilor reparatorii şi perioada ulterioară acesteia.

Prin urmare, reanalizând aspectele invocate în fond, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinţei apelate privitoare la săvârşirea de către Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a unei fapte ilicite.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât s-a pronunţat nefavorabil asupra unor chestiuni care nu au fost apelate de către niciuna dintre părţi. Or, reclamanţii nu au consimţit la îngreunarea propriei situaţii în cadrul apelului.

În susţinerea criticii de nelegalitate încadrate în prevederile art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamanţii au invocat încălcarea de către curtea de apel a prevederilor art. 477 şi 478, art. 481 şi art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.. Astfel, au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care depăşeşte limitele caracterului devolutiv al apelului întrucât o parte din argumentaţia Curţii se bazează pe chestiuni ce nu au fost deduse judecăţii în faţa primei instanţe.

Astfel, aprecierile instanţei de apel relative la cuantumul prejudiciului suferit, în raport de momentul naşterii acestuia, precum şi evoluţia pieţei imobiliare în perioada 2009 - 2013, etapele parcurse de către dosarul administrativ, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, reprezintă aspecte cu care instanţa nu a fost învestită prin cererea introductivă şi nici prin întâmpinările formulate de intimatele ~ pârâte din prezenta cauză, având în vedere că acţiunea promovată vizează perioada 2010 - 2013, perioadă în care intimatele pârâte au săvârşit fapte ilicite în legătură atribuţiile acestora stabilite prin lege.

Prejudiciul a fost calculat în raport de două momente şi anume: valoarea bunului imobil imposibil de restituit în natură la nivelul anului 2010 şi momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Intimatele pârâte nu au contestat pretenţiile deduse judecăţii, în sensul că perioada la care s-a raportat nu ar fi cea incidentă, ci au susţinut că nu există faptă ilicită şi prejudiciu. Or, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel trebuia să se pronunţe asupra ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe. Aşadar, chiar dacă un litigiu poate fi dedus în întregime în faţa instanţei de apel, devoluţiunea operează numai cu privire la aspectele judecate de instanţa a cărei hotărâre este apelată.

Instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor chestiunea privind certitudinea prejudiciilor suferite de către reclamanţi, respingând proba cu expertiză, pe motiv că nu este utilă cauzei.

Regulile de procedură menţionate anterior şi încălcate de instanţa de apel atrag sancţiunea nulităţii absolute, motiv pentru care este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Recurenţii reclamanţi au mai arătat că hotărârea recurată este nelegală şi din perspectiva încălcării şi aplicării greşite a normelor de drept material care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească prejudiciul pentru a fi acoperit.

Totodată, au arătat că aspectele privind fapta ilicită şi vinovăţia reprezintă chestiuni deja tranşate de instanţele de fond, pe care recurenţii reclamanţii nu înţeleg să le conteste prin intermediul prezentului recurs.

În susţinerea acestei critici, recurenţii reclamanţi au arătat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 1532 C. civ.

Prejudiciul suferit de reclamanţi este în cuantum de 1.635.876 RON (echivalentul a 363.528 euro) şi constă în diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului de 972.000 euro, stabilită prin raportul de expertiză administrat în Dosarul nr. x/3/2008 şi valoarea imobilului, potrivit grilei notarilor publici valabilă pentru anu! 2013 (608.472 euro), ce urmează a fi stabilită prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Aşadar, prejudiciul este unul cert şi s-a născut la data de 20 mai 2013, fiind astfel şi actual, iar până în prezent, nu a fost reparat.

Reţinerea instanţei de apel, potrivit căreia prejudiciul nu este cert întrucât recurenţii nu au avut vreodată un drept recunoscut la nivelul sumei de 972.000 euro, după cum nu se poate reţine la acest moment nici diminuarea acestui drept la valoarea de 608,482 euro "este greşită, întrucât contravine celor reţinute de aceeaşi instanţă, cu ocazia respingerii probei cu expertiză. În acest sens, în considerentele deciziei recurate, s-a reţinut că "însăşi valoarea de 608.472 euro, ce, spun reclamanţii, urmează a fi stabilită prin raportare la prevederile dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013 este o valoare la fel de incertă, în condiţiile în care dosarul administrativ nu a ajuns în acea fază de soluţionare, anume în faţa Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor şi în procedura de evaluare reglementată de art. 21 din Legea nr. 165/2013."

Considerentele instanţei de apel potrivit cărora construcţia juridică propusă "este una speculativă", întrucât "valoarea de 972.000 euro nu a fost niciodată stabilită în favoarea subsemnaţilor ca o valoare a imobilului şi a măsurilor reparatorii cuvenite acestora cu caracter definitiv sau măcar o valoare care să rămână câştigată procedurii reglementată de legile de reparaţie" sunt eronate, având în vedere ca, în mod greşit, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii s-au raportat la suma de 972.000 euro, ca fiind o sumă obţinută efectiv, aceasta reprezentând suma care ar fi fost obţinută dacă intimatele şi-ar fi executat întocmai obligaţiile la momentul rămânerii definitive şi irevocabile a sentinţei de obligare a Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la plata despăgubirilor.

Obligarea Municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent echivalează cu soluţionarea notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, la data rămânerii irevocabile a acestei sentinţe, s-a născut dreptul la plata despăgubirilor. Or, la această dată, despăgubirile erau echivalente cu valoarea de piaţă a bunului imobil, respectiv 972.000 euro.

În susţinerea criticii privind încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 1532 alin. (3) C. civ., recurenţii reclamanţi au arătat următoarele:

Stabilirea prejudiciului de către instanţă este posibilă ca urmare a normelor de drept material, iar pârghiile procedurale sunt conferite de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care prevăd că judecătorul, stăruind în aflarea adevărului, poate dispune administrarea probelor pe care le consideră necesare.

Aşadar, dacă a apreciat că raportul de expertiză realizat în cadrul Dosarului nr. x/3/2008 nu poate "căpăta valoare probatorie decât în măsura în care aceasta este valorificată de instanţă la momentul pronunţării soluţiei în sensul de a-i fi recunoscută semnificaţia probatorie prin aceea că, soluţionându-se cauza prin hotărârea judecătorească, aceasta se sprijină şi pe această probă", Curtea de Apel Bucureşti avea posibilitatea să dispună administrarea probei cu expertiză, în cadrul căreia se putea stabili valoarea bunului la nivelul anului 2010.

Or, instanţa nu numai că nu a procedat în acest fel, ci a respins tot probatoriul, inclusiv proba cu expertiză.

Instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1532 alin. (2) C. civ., având în vedere că prejudiciul suferit este rezultatul pierderii unei şanse, respectiv şansa de a obţine o despăgubire în cuantum de 972.000 euro, valoare la care era evaluat imobilul la momentul naşterii dreptului la acordarea măsurilor prin echivalent pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.

În acest sens, art. 1385 alin. (4) C. civ. prevede expres posibilitatea acordării unei reparaţii pentru prejudiciul rezultat din pierderea şansei de a obţine suma solicitată. În cazul de faţă, şansa recurenţilor reclamanţi este reală şi serioasă, derivând dintr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Pierderea acestei şanse este consecinţa directă a faptelor ilicite săvârşite de către intimatele din prezenta cauză, care se fac vinovate pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor stabilite în sarcina lor în legătură cu dreptul recurenţilor reclamanţi de a acorda măsurile reparatorii pentru imobilul imposibil de restituit în natură. În privinţa elementului "alea", nu pot fi reţinute considerentele instanţei de apel, potrivit cărora "nu poate fi reţinută perspectiva de aplicare a Legii nr. 165/2013, în forma actuală, ca realitate obiectiv imuabilă, după cum nu se poate stabili nici chiar în contextul acestei legi ca evaluarea imobilului, în raport de caracteristicile concrete, se va face la valoarea susţinută de reclamanţi" întrucât, pe de o parte» aceasta interpretare aduce atingere principiului securităţii juridice şi reprezintă o ingerinţă adusă legislativului de către puterea judecătorească, iar, pe de altă parte, instanţa a refuzat să administreze proba cu expertiza evaluatorie raportat la grila notarială.

Cu privire la capătul doi de cerere, hotărârea instanţei de apel este nelegală din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a prevederilor art. 1536 coroborat cu art. 1522 C. civ.

Dobândă legală penalizatoare se aplică asupra echivalentului în bani a obligaţiei de a face, respectiv la suma de 972.000 euro şi se calculează în raport de momentul punerii în întârziere a debitorului şi nu reprezintă o cerere accesorie faţă de debitul principal, ci este o pretenţie principală, de sine stătătoare.

Obligaţia de a face, nerespectată de către intimatele pârâte, este cuantificată în bani la suma de 972.000 euro. În ce priveşte data punerii în întârziere, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, nu era necesară urmarea acestei proceduri, întrucât intimatele au fost puse în întârziere odată cu formularea cererii de chemare în judecată ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2008. Ca atare, efectul curgerii daunelor-interese sub forma dobânzii legale se produce de la momentul pronunţării hotărârii prin care Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, a fost obligat să acorde despăgubiri, sub forma măsurilor reparatorii, în condiţiile stabilite de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul situat în Bucureşti, str. M.

Recurenţii reclamanţi au mai susţinut că hotărârea instanţei de apel încalcă prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 pentru următoarele motive:

Atingerea adusă dreptului de proprietate al recurenţilor reclamanţi poate fi stabilită, întrucât se poate determina cu certitudine diferenţa dintre cuantumul despăgubirilor pe care l-ar fi putut obţine dacă intimatele îşi executau obligaţiile în mod corespunzător şi în termen şi valoarea actuală a despăgubirilor. Ingerinţa reclamată nu constă în plafonarea impusă de Legea nr. 165/2013, ci în faptele ilicite săvârşite de către intimate care au condus la prejudicierea dreptului de proprietate al subsemnaţilor. Ca atare, trimiterile instanţei de apel la deciziile Curţii Constituţionale nu au legătură cu obiectul prezentei cauze.

Analizând recursul exercitat în cauză prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele.

Prioritar, se reţine că, potrivit menţiunilor din cuprinsul memoriului de recurs, fila dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin prezenta cale de atac recurenţii reclamanţi au înţeles să critice decizia din apel exclusiv din perspectiva în care Curtea nu a reţinut îndeplinirea condiţiilor privind existenţa prejudiciului cert, ca o condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor.

De asemenea, se mai reţine faptul că vinovăţia, fapta ilicită şi legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, ca elemente esenţiale ale răspunderii civile delictuale, nu formează obiect al controlului de legalitate al deciziei curţii de apel, nefiind antamate, în cuprinsul memoriului de recurs sau al dezbaterilor orale, critici cu privire la aplicarea sau interpretarea greşită de către curtea de apel a prevederilor legale care le reglementează.

O primă critică, încadrată în dispoziţiile art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., vizează încălcarea de către curtea de apel a autorităţii de lucru judecat a sentinţei Tribunalului Bucureşti.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii-reclarnanţi au arătat ca instanţa de apel a revenit asupra unor chestiuni, deja tranşate de către tribunal, şi care se opun cu autoritate de lucru judecat faţă de împrejurarea că soluţia primei instanţe nu a fost atacată cu apel de către pârâţi.

Astfel, se susţine de către recurenţii reclamanţi că, în ceea ce priveşte chestiunea privind caracterul ilicit al faptelor săvârşite de Municipiul Bucureşti prin Primar General, Curtea de apel a reţinut că "prevederea legală care să excludă controlul de legalitate al Prefectului în cazul soluţionării notificării prin hotărâre judecătorească nu există", în contextul în care tribunalul a statuat că "Municipiul Bucureşti se face vinovat de emiterea cu întârziere a dispoziţiei, fiind incontestabil faptul că în sarcina acestui pârât se poate reţine fapta ilicită imputată de reclamanţi."

Potrivit art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat.

Prin urmare, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., se impune să se constate de către instanţa de recurs, că instanţa anterioară a reluat dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase, deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară, şi asupra căreia instanţa a statuat.

Autoritatea de lucru judecat reprezintă unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti.

Este adevărat că nu numai hotărârea definitivă (irevocabilă, în reglementarea anterioară), ci şi hotărârea instanţelor de fond are autoritate de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluţia ce se va da în recurs.

Autoritatea de lucru judecat semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod defmitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acţiune nu poate fi judecată decât o singură dată şi ca o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiţiei.

Aşadar, principiul autorităţii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

Instituţia autorităţii de lucru judecat poartă, conform noilor reglementări procesual civile, valenţă procesuală, care împiedică desfăşurarea unui nou proces cu privire la acelaşi drept.

În cauza de faţă, împrejurarea că instanţa, în apel, a reţinut că "prevederea legală care să excludă controlul de legalitate al Prefectului în cazul soluţionării notificării prin hotărâre judecătorească nu exista", în contextul în care tribunalul a statuat că "Municipiul Bucureşti se face vinovat de emiterea cu întârziere a dispoziţiei, fiind incontestabil faptul că în sarcina acestui pârât se poate reţine fapta ilicită imputată de reclamanţi", nu atrage incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de prevederile art. 488 pct. 7 C. proc. civ., aşa cum, în mod nefondat, susţin recurenţii reclamanţii, pentru următoarele considerente:

Apelul reprezintă o cale de atac, ordinară, ce duce la rejudecarea pricinii în fond. Problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel care va statua atât în fapt cât şi în drept. Efectul devolutiv al apelului constă în posibilitatea pe care o au părţile de a supune judecăţii în apel litigiul dintre acestea, în ansamblul său.

În principiu, devoluţiunea este totală, completă. Aceasta însă este limitată de două reguli, exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apelantum şi tantum devolutum quantum iudicatum.

Potrivit adagiului tantum devolutum quantum apellantum, efectul devolutiv nu vizează toate probleme de drept şi de drept care s-au pus înaintea primei instanţe, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit prin cererea de apel. Aşadar, efectul devolutiv poate fi limitat prin voinţa apelantului care poate relua pretenţiile sale din prima instanţă în totalitate sau numai parţial.

În cauza de faţă, se constată că împotriva deciziei tribunalului, au declarat apel numai reclamanţii, iar pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar, nu a formulat întâmpinare.

În conţinutul motivelor de apel, astfel cum acestea sunt redate în cuprinsul memoriului de apel, aflat la dosarul Curţii de Apel Bucureşti, cât şi al considerentelor deciziei recurate, reclamanţii au invocat, printre altele, nelegalitatea soluţiei primei instanţe din perspectiva în care în sarcina pârâtelor, deci inclusiv a Primăriei Municipiului Bucureşti "mi se poate reţine doar fapta generală descrisă de instanţa de fond, ci şi acţiuni/inacţiuni particulare ale acestora care au condus la prejudicierea reclamanţilor.

Astfel, au fost dezvoltate susţineri referitoare la existenţa, în sarcina pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primar, pe lângă fapta ilicită constând în nesoluţionarea, în termen legal a notificării, a faptei privind neîndeplinirea obligaţiei de înaintare a documentaţiei Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, apreciind, în acest sens, că Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia de a înainta dosarul administrativ direct Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru acordarea de măsuri reparatorii şi soluţionate prin hotărâri judecătoreşti nu mai sunt supuse controlului de legalitate al prefectului, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 16 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005.

În cuprinsul motivelor de apel, reclamanţii au mai arătat că Primăria Municipiului Bucureşti se face vinovată de nerespectarea obligaţiei, astfel cum aceasta este reglementată de prevederile art. 25 din Legea nr. 10/2001, de a emite decizia de acordare a despăgubirilor sub forma măsurilor reparatorii, în termenul imperativ de 60 de zile de la înregistrarea notificării, or, aceasta a emis dispoziţia în anul 2010* la aproximativ 9 ani de la înregistrarea notificării.

Reiese, aşadar, că prin motivele de apel, reclamanţii au criticat în mod expres hotărârea primei instanţei atât din perspectiva săvârşirii de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a unei fapte ilicite, cât şi din perspectiva existenţei vinovăţiei acesteia, sub forma ignorării prevederilor legale care instituiau în sarcina sa obligaţia de a soluţiona notificarea, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, în termenul defipt de lege.

Or, faţă de aceste aspecte de netemeinicie invocate prin cererea de apel, curtea de apel, în aplicarea principiului tantum devolutum quantum apellantum, era obligată să analizeze temeinicia susţinerilor reclamanţilor.

Aşadar, curtea de apel, în mod corect, a analizat aspectele invocate prin cererea de apel, reţinând în acest sens netemeinicia susţinerilor reclamanţilor, potrivit cărora Primăria Municipiului Bucureşti avea obligaţia de a înainta dosarul direct Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, având în vedere că notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 nu mai sunt supuse controlului de legalitate al prefectului.

În acest context, Curtea de apel a mai reţinut că neînaintarea dosarului direct Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor reprezintă o faptă ilicită, distinctă de cea reţinută de instanţa de fond, de nesoluţionare, în termenul legal, a notificării.

Împrejurarea că, răspunzând criticilor reclamanţilor, Curtea de apel a statuat asupra netemeiniciei susţinerilor acestora cu privire la săvârşirea de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a unei alte fapte ilicite, constând în obligaţia de înaintarea a dosarului Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor, nu înfrânge autoritatea de lucru judecat cu privire Ia soluţionarea cu întârziere a notificării, cele două fapte ilicite având un conţinut juridic distinct.

De altfel, chiar în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, pagina 14, parag. (10) Curtea de apel a precizat că autoritatea de lucru judecat priveşte exclusiv săvârşirea de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a faptei ilicite constând în soluţionarea cu întârziere a notificării, iar nu în ceea ce priveşte neînaintarea dosarului administrativ Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

Prin urmare, reţinerile Tribunalului Bucureşti se opun cu autoritate de lucru judecat numai cu privire la săvârşirea de către pârâta Primăria Municipiului Bucureşti a faptei ilicite privind nesoluţionarea, în termenul legal, a notificării, iar nu şi cu privire la fapta privind neînaintarea dosarului administrativ Comisiei Naţionale pentru Compensarea Imobilelor.

În susţinerea aceluiaşi motiv de nelegalitate, reglementat de prevederile art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., reclamanţii au mai invocat aplicarea şi interpretarea greşită de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. În susţinerea acestui argument, reclamanţii au invocat că instanţa de apel s-a pronunţat nefavorabil "asupra unor chestiuni care nu au fost apelate de către niciuna dintre părţi".

Înalta Curte constată că acest aspect de nelegalitate nu poate fi încadrat în motivul de nelegalitate indicat de către recurenţii reclamanţii, dispoziţiile art. 488 pct. 7 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. reglementând exclusiv motivul de nelegalitate reprezentat de încălcarea autorităţii de lucru judecat. Or, aspectele invocate de către recurenţii reclamanţi în susţinerea acestei critici de nelegalitate nu vizează autoritatea de lucru judecat.

Se reţine, însă, din cuprinsul memoriului de recurs, că recurenţii reclamanţi au invocat aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. şi cu ocazia argumentării motivului de nelegalitate prevăzut de reglementările art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Astfel, în ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei curţii de apel din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 477, art. 478, art. 481 şi art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de nelegalitate, s-a susţinut că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor chestiuni cu care nu a fost legal învestită prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinările depuse, încălcând astfel principiile contradictorialităţii şi non reformatio in pejus.

Cu privire la incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., textul legal acoperă toate încălcările normelor de procedură propriu-zisă, cu excepţia celor care fac obiectul reglementării altor motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8, mai puţin punctul 5, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, dacă sunt cazuri de nulitate expresă sau virtuală, condiţionată sau necondiţionată, nefiind posibilă imaginarea unei soluţii legislative care să se îndepărteze fundamental de regimul nulităţilor. Astfel, textul acoperă şi cazurile în care nulitatea este necondiţionată de existenţa unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existenţa unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părţii adverse să facă dovada contrară. Cât priveşte nulitatea pentru încălcarea regulilor de procedură, sunt vizate atât condiţiile extrinseci, cât şi cele intrinseci. Sub imperiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este posibilă invocarea încălcării doar a normelor de procedură propriu-zise, adică formele în care se desfăşoară procesul.

Dispoziţiile art. 477 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. consacră, la nivel legislativ, principiul disponibilităţii procesuale care se aplică şi în faţa instanţelor de control judiciar. Astfel, potrivit acestei norme, instanţa superioară este limitată să cerceteze cauza numai cu privire la motivele indicate de parte prin cererea de apel. Aceasta reprezintă o consecinţă firească a faptului că apelul reprezintă un drept procesual al părţilor, şi nu o obligaţie. Aşa fiind, este evident că partea care exercită apelul este îndreptăţit să atace numai o parte din hotărâre, partea neatacată dobândit autoritate de lucru judecat. Exercitarea apelului afectează şi soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, însă această extindere nu este legitimată în lipsa unui raport de dependenţă între diferitele soluţii pronunţate de instanţele de fond.

În ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, aceasta reprezintă posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune ca nici o măsură să nu fie ordonată de către instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor. Acest principiu domină întreaga activitate de soluţionare a unui litigiu.

Principiul contradictorialităţii este consacrat in terminis, în cadrul art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., unde sunt enumerate şi câteva dintre elementele structurante, respectiv: citarea sau înfăţişarea părţilor; comunicarea reciprocă de către părţi a motivelor de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă; dreptul părţilor de a discuta şi a argumenta orice chestiune de drept invocată în cursul procesului, inclusiv de instanţă; obligaţia instanţei de a supune discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate, ea neputându-şi întemeia hotărârea decât pe motive de fapt şi de drept care au fost puse în prealabil în discuţia părţilor.

În susţinerea argumentului potrivit căruia instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor chestiuni cu care nu a fost legal învestită prin cererea de chemare în judecată şi prin întâmpinările depuse, respectiv asupra cuantumului prejudiciului încercat de reclamanţi, evoluţia pieţei imobiliare în perioada 2009-2013 şi etapelor pe care dosarul administrativ le-a parcurs, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, recurenţii reclamanţi au pretins încălcarea principiului adagiului tantum devolutum quantum apellantum, şi deci a dispoziţiilor art. 481 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

A pretinde că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva celor anterior arătate indică o necunoaştere de către reclamanţi a aspectelor de drept antamate atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul exercitat în cauză.

Astfel, obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de obligarea pârâţilor, în temeiul dispoziţiilor privind răspunderea civilă delictuală, la plata unei sume de bani reprezentând prejudiciul suferit ca urmare a atitudinii culpabile a pârâtelor care nu au respectat termenul legal de soluţionare a notificării, nu au executat în mod corespunzător obligaţiile legale stipulate în sarcina acestora şi nu au respectat dispoziţiile sentinţei civile nr. 1155 din 09 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2008. De asemenea, a fost solicitată obligarea pârâtelor la plata de dobânzi legale penalizatoare aferente sumei de 972.000 euro, pentru perioada cuprinsă între 08 noiembrie 2010 şi 20 mai 2013, ca urmare a neexecutării de către pârâte a dispoziţiilor sentinţei civile menţionate.

Prin apelul exercitat împotriva soluţiei tribunalului, reclamanţii au criticat soluţia de respingerii a acţiunii, ca neîntemeiate, printre altele, din perspectiva în care, în mod greşit, nu a fost reţinută existenţa prejudiciului şi a caracterului cert al acestuia, ca element esenţial pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor. În acest sens, reclamanţii au invocat că prejudiciul este unul cert, fiind reprezentat de diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului, la momentul la care pârâtele au fost obligate să emită decizia de acordare a despăgubirilor, anul 2009, de 972.000 euro, şi valoarea plafonată de grila notarială, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013.

Aşadar, faţă de aspectele relevate, se reţine că se impunea, pentru pronunţarea unei hotărâri temeinice, ca instanţa de apel să analizeze evoluţia pieţei imobiliare de la momentul la care pârâtele au fost obligate la emiterea deciziei de despăgubire, care coincide cu pronunţarea sentinţei civile nr. 1155 din 09 octombrie 2009 a Tribunalului Bucureşti, în Dosarul nr. x/3/2008, 2009 şi până în anul 2013, când a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013.

Din această perspectivă nu se poate reţine că instanţa de apel s-a pronunţat asupra evoluţiei pieţei imobiliare în perioada 2009-2013, fără a fi învestită în acest sens, atât timp cât chiar reclamanţii au pretins existenţa unor împrejurări care au determinat o scădere a valorii de piaţă a imobilului în această perioadă. În acest sens, în apel, s-a susţinut de către reclamanţi că, între momentul 2009, când a fost pronunţată hotărârea judecătorească care a recunoscut dreptul acestora la despăgubiri şi în cadrul căruia a fost efectuată expertiza de evaluare a imobilului şi a fost stabilită valoarea de 972.000 euro şi momentul 2013. În patrimoniul acestora s-a produs un prejudiciu rezultat din diferenţa dintre plafonul instituit de Legea nr. 165/2013 şi valoarea stabilită în anul 2009.

Privitor la susţinerea că instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, întrucât nu a pus în discuţia părţilor chestiunea privind certitudinea prejudiciilor suferite de către reclamanţi, respingând proba cu expertiză pe motiv că nu este utilă cauzei, Înalta Curte reţine următoarele:

Contradictorialitatea este principiul care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal Ia prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

În virtutea principiului contradictorialităţii, părţile îşi aduc reciproc la cunoştinţă pretenţiile, apărările şi probele de care înţeleg să se folosească în proces, prin cererile scrise adresate instanţei, judecata nu se poate face decât după legala lor citare, în cursul procesului toate părţile sunt ascultate în mod egal, inclusiv asupra împrejurărilor de fapt sau de drept puse în discuţie de instanţă, în vederea aflării adevărului în cauză, încuviinţarea probelor se face în şedinţă publică, după prealabila lor discutare de către părţi, iar hotărârile judecătoreşti sunt comunicate părţilor, în vederea exercitării căilor legale de atac.

În cauza de faţă, din cuprinsul practicalei deciziei recurate, apărătorul ales al recurenţilor reclamanţi a pus concluzii cu privire la prejudiciu, arătând că "în cauză nu este vorba despre un prejudiciu eventual, ci de un prejudiciu viitor, dar cert", contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi care au susţinut că acest aspect nu a fost pus în discuţie în faţa instanţei de apel, pretinzând astfel încălcarea principiului contradictoria!ităţii, reglementat de prevederile art. 14 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Respingerea unei cereri de probatorii, respectiv aceea de efectuare a unei expertize, pe motiv că aceasta nu este utilă cauzei, nu poate fi apreciată ca fiind un argument în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., aşa cum în mod nefondat se susţine.

Aşadar, în speţă, din derularea actelor procedurale, se constată că reclamanţilor li s-a permis să propună probe, iar acestea au fost respinse motivat, astfel că nu se poate reţine că ar fi avut loc. o încălcare a principiilor care caracterizează un proces echitabil, procedându-se la o apreciere concretă a respectării principiului egalităţii armelor.

Ca atare, pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că niciunul dintre argumentele invocate în susţinerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 5 din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte constată nefondată şi critica privitoare la interpretarea şi aplicarea greşită de către Curtea de apel a normelor de drept material, încadrată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte chestiunea privind aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1532 C. civ., se reţine că, pentru a exista răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, vinovăţia autorului faptei ilicite şi prejudiciabile.

În literatura juridică tradiţională, prejudiciul era definit ca reprezentând paguba, sau acele "efecte negative patrimoniale (...) şi morale pe care le încearcă o persoană, ca urmare, fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omeneşti, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului".

Recent, prejudiciul a fost definit ca reprezentând "rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecinţe ale încălcării sau vătămării drepturilor şi intereselor legitime ale unei persoane".

Prejudiciul a mai fost definit, în doctrină, ca fiind un "element esenţial al răspunderii delictuale" şi care "constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, ori ca urmare a acţiunii unui animal sau lucru aflat sub paza juridică a altei persoane1'.

În literatura de specialitate s-a formulat ideea potrivit căreia "prejudiciul este cel mai important element al răspunderii civile", "piatra unghiulară a întregii construcţii juridice'", fiind o condiţie esenţială şi necesară a acesteia, "prejudiciul este nu numai condiţia răspunderii reparatorii, ci şi măsura ei, în sensul că ea se angajează doar în limita prejudiciului injust cauzat".

Pentru a se putea repara prejudiciul cauzat victimei, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie cert, să nu fi fost reparat încă, să fie direct, să fie personal şi să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes legitim.

Prejudiciul este sigur atunci când existenţa sa se poate constata cu certitudine şi atunci când acesta se poate evalua. Sintagma prejudiciul sigur sau cert cuprinde în conţinutul sau, atât prejudiciul actual, prezent, cât şi prejudiciul viitor. Prejudiciul actual, prezent, este acea daună care s-a produs deja la data când se pretinde repararea lui. Prejudiciul viitor este acela care, deşi nu s-a produs încă, există certitudinea că acesta se va produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Un prejudiciu viitor este cert atunci când se referă, atât la existenţa, cât şi la întinderea sa. Prejudiciul eventual nu este cuprins în prejudiciul viitor, întrucât producerea acestuia nu este sigură şi nici nu poate fi evaluat.

În cauza de faţă, în esenţă, recurenţii reclamanţi pretind, printr-o acţiune întemeiată pe normele răspunderii civile delictuale, despăgubiri echivalente cu prejudiciul suferit, în cuantum de 1635876 RON, constând în diferenţa dintre valoarea de piaţă a imobilului, de 972,000 euro, stabilit prin raportul de expertiză administrat în Dosarul nr. x/3/2008 al Tribunalului Bucureşti, şi valoarea imobilului potrivit grilei notarilor publici, valabil pentru anul 2013, de 608472 RON, ce urmează a fi stabilită prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (6) din Legea nr. 165/2013.

Analizând pretenţiile reclamanţilor exclusiv din perspectiva în care în cauză se susţine că prejudiciul creat reclamanţilor, prin fapta ilicită a pârâtelor, este unul cert, Înalta Curte reţine următoarele:

În legătură cu această chestiune, recurenţii reclamanţi susţin că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut ca în favoarea acestora nu a fost recunoscută dreptul la despăgubiri în cuantum de 972.000 euro, după cum nici diminuarea acesteia la valoarea de 608482 euro.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a contestat existenţa creanţei, însă a analizat posibilitatea de realizare a acesteia în modalitatea susţinută de reclamanţi, tocmai pentru a demonstra că prejudiciul pretins nu este unul cert, întrucât reclamanţii nu ar fi putut valorifica dreptul pretins a fi recunoscut în temeiul Legii nr. 10/2001, în temeiul hotărârii judecătoreşti pronunţate în Dosarul nr. x/3/008 al Tribunalului Bucureşti, prin mărirea patrimoniului acestora cu suma de 972.000 euro, pentru simplul fapt că realizarea acestui drept presupune parcurgerea unor etape administrative ce nu garantau încasarea creanţei.

Mai mult, dreptul de a dispune de suma respectivă nu e reglementat în sensul pretins de reclamanţi.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, ordinele conducătorilor administraţiei publice centrale prin care se propun acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VIl se înaintează Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea stabilirii despăgubirilor. Prin O.U.G. nr. 81/2007, în cazul în care titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă mai mare de 500.000 RON, titularului i se recunosc două posibilităţi de valorificare a titlului, în funcţie de propria opţiune şi anume, fie să solicite primirea de titluri de acţiuni emise de Fondul Proprietatea, fie să solicite primirea de titluri de plată în limita sumei maxime de 500.000 RON, respectiv acţiuni emise de fond pentru diferenţa până la concurenţa despăgubirii totale acordate prin titlul de despăgubire.

În plus, procedura derulată sub imperiul Titlului VIl din Legea nr. 247/2005 de stabilire şi plată, în condiţiile acestui act normativ, a despăgubirilor ce urmează a se converti în titluri de plată (dat fiind efectele O.U.G. nr. 81/2007) a fost suspendată, pentru o perioadă de 2 ani, prin O.U.G. nr. 62/2010, suspendare prelungită prin Legea nr. 117/2012 de aprobare a O.U.G. nr. 4/2012, până la adoptarea Legii nr. 165/2013.

Prin urmare, contrar aprecierii recurenţilor reclamanţi, analiza modalităţii de plată este importantă în economia soluţiei, nefiind făcută cu depăşirea cadrului legal aplicabil, întrucât vizează tocmai posibilitatea de valorificare a măsurii reparatorii, în forma pretinsă pentru justificarea prejudiciului.

Nefondat este şi argumentul în susţinerea criticii de nelegalitate încadrate în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin care se susţine nelegalitatea hotărârii instanţei de apel din perspectiva aplicării şi interpretării greşite a prevederilor art. 1536 coroborat cu art. 1522 C. civ. pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu constând în devalorizarea sumei ca urmare a lipsei de folosinţa a sumei de 972.000 euro, întrucât reclamanţii invocă acest prejudiciu ca şi cum, la data la care sentinţa civilă nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, a devenit executorie, aceştia ar fi devenit titularii unei creanţe băneşti cu scadenţa la plată imediată.

Or, în cauza prezentă, având în vedere natura şi conţinutul specific al obligaţiei ce revenea pârâţilor în baza hotărârii judecătoreşti amintite, nefiind în discuţie o obligaţie bănească, de plată a sumei de 972.000 euro, ci o obligaţie de a face, cum chiar reclamanţii susţin, nu poate fi vorba de plata de dobânzi în mecanismul construit de reclamanţi în cauza prezentă, pentru simplul motiv că dobânda poate purta numai asupra unei creanţe băneşti.

Dispoziţiile art. 1536 C. civ. invocate de reclamanţi reglementează cazul altor obligaţii decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, potrivit cărora executarea cu întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligaţiei, cu excepţia cazului în care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de întârzierea în executarea obligaţiei. Reclamanţii nu aduc argumente în sensul că neexecutarea de către pârât a obligaţiei de a face ar fi atras automat despăgubiri dobândă legală, încă de Ia scadenta obligaţiei stabilită prin titlul executoriu.

Aşadar, nefiind în discuţie o obligaţie de a plăti o sumă de bani, dobânda nu poate fi reţinută. Obligaţia pârâţilor nefiind o obligaţie de plată a unei sume de bani, ci doar o obligaţie de a face, ea nu atrage drept consecinţă imediată şi directă, în caz de neexecutare/executare cu întârziere, actualizarea cu rata inflaţiei şi curgerea de dobânzi, astfel cum se întâmplă în cazul obligaţiilor care au drept obiect plata unei sume de bani.

Chiar şi în cazul unei executări cu întârziere a unei obligaţii de a face, se poate pune problema unui prejudiciu încercat de reclamanţi, dar a cărui existenţă nu se mai prezumă.

În această situaţie, reclamanţii trebuie să facă dovada prejudiciului încercat prin întârzierea în executare, (spre deosebire de prejudiciul care, în cazul creanţelor băneşti, este prezumat, scutind pe creditor de probă). în acest sens sunt prevederile art. 1537 C. civ., potrivit cărora "dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, cu excepţia cazului în care prin lege sau prin convenţia părţilor se prevede altfel".

Reclamanţii nu fac o motivare şi nu expun în ce a constat prejudiciul lor, aflat în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită a pârâţilor, limitându-se la a invoca lipsa de folosinţă a sumei reprezentând creanţa şi la a dezvolta toate acele considerente care sunt valabile doar în cazul unei creanţe.

Înalta Curte mai reţine că în cadrul procedurii reglementate de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, valoarea despăgubirilor stabilită în favoarea reclamanţilor nu era purtătoare de dobânzi, în condiţiile în care, Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 nu prevăd o asemenea posibilitate.

Dimpotrivă, modalitatea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, reglementată de Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anume în numerar numai pentru maxim 500.000 RON, iar pentru suma excedentară numai în acţiuni la Fondul Proprietatea, denotă imposibilitatea actualizării cu rata inflaţiei şi aplicarea de dobânzi la suma stabilită drept despăgubiri.

Prin urmare, titlul de despăgubire putea fi emis de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor numai pentru suma datorată, fiind exclusă vreo intervenţie asupra acestei sume, în sensul actualizării cu rata inflaţiei sau a stabilirii de dobânzi pentru perioada anterioară sau ulterioară emiterii titlului de despăgubire şi indiferent cât de îndepărtat sau apropiat ar fi fost momentul la care Comisia ar fi fost învestită cu dosarul administrativ transmis.

Pe de altă parte, reclamanţii nu ar fi beneficiat de plata în numerar a acestei sume de 972.000 euro, pentru că, în baza dispoziţiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, măsurile reparatorii în echivalent nu au fost stabilite a se plăti în numerar decât în limita a 500.000 RON, pentru suma excedentară acestea acordându-se numai sub forma acţiunilor la Fondul Proprietatea.

De aceea, nu se poate pretinde că întârzierea în executarea obligaţiei a condus la întârzierea în încasarea sumei în numerar.

Nu rezultă, aşadar, existenţa prejudiciului pretins de reclamanţi ca urmare a faptei ilicite reţinută în sarcina pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, nici pentru faptul că, în mod fundamental, toată această procedură nu ar fi semnificat o plată în numerar către reclamanţi a sumei de 972.000 euro şi nici posibilitatea actualizării acesteia cu inflaţia sau a plăţii de dobânzi.

Realizarea creanţei în sine depinde de modalitatea de valorificare prevăzută de legea specială iar mecanismul de valorificare efectivă a titlurilor de despăgubire, până la momentul emiterii ordinului de către persoanele îndreptăţite la acest tip de despăgubiri, nu era funcţional, astfel că reclamanţii nu pot dovedi că au fost lipsiţi efectiv de o atare posibilitate care să reprezinte izvorul dreptului pretins.

Totodată, durata îndelungată a unei proceduri poate fi sancţionată, adecvat acestui tip de neajuns, prin identificarea unor soluţii al căror efect direct trebuie să fie reducerea acestui interval. Legislaţia naţională şi mecanismele pe care le reglementează au pus la îndemâna părţilor interesate alte remedii de sancţionare a blocajelor sau inerţiilor legii de reparaţie, remedii de care reclamanţii nu au uzat în perioada de tergiversare.

Pentru a se putea acorda indemnizarea prejudiciului constând în pierderea unei şanse, aşa cum se solicită în prezenta cauză, se cere a se dovedi atât că, la momentul intervenţiei faptei ilicite, care a cauzat pierderea şansei, victima era în cursul exercitării şansei sale ori în măsura să profite de ea, cât şi că exista o probabilitate a obţinerii avantajului dorit.

De asemenea, o altă condiţie pentru reparaţia acestui prejudiciu, o reprezintă existenţa unei legături de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în sensul că fapta ilicită a determinat neproducerea evenimentului de natură să îi creeze victimei un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube.

În cauza pendinte nu a fost stabilită o legătură de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, în sensul că fapta ilicită a determinat neproducerea evenimentului de natură să îi creeze victimei un avantaj sau să ocazioneze evitarea unei pagube.

Ca atare, în cauză nu se poate reţine a fi îndeplinite condiţiile pentru recunoaşterea dreptului la acordarea de despăgubiri pentru pierderea unei şanse, astfel cum este reglementat de prevederile art. 1385 alin. (4) C. civ., astfel cum susţin recurenţii reclamanţi.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, din perspectiva în care, din cauza atitudinii culpabile a pârâtelor, reclamanţii au suferit un prejudiciu prin diminuarea cuantumului despăgubirilor, Înalta Curte reţine următoarele:

Instanţa de la Strasbourg, în cauzele în care a fost învestită cu privire la incidenţa art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie, deşi nu a validat o diminuare totală sau consistentă a despăgubirilor, a atirmat că admite o astfel de abordare, în anumite condiţii excepţionale.

Astfel, în cauza Fostul rege al Greciei contra Greciei, Curtea a precizat că atunci când măsura echivalentă unei exproprieri se adoptă prin lege şi este justificată printr-un interes public superior, aspectul încălcării art. 1 din Protocolul 1, mai exact, stabilirea concretă a modului de despăgubire, se dispută pe terenul proportionalitaţii măsurii.

În alte cuvinte, punându-se în balanţă toate interesele contrare, trebuie stabilit dacă destinatarii măsurii, printr-o despăgubire inferioară valorii de piaţă, suferă un prejudiciu disproporţionat în raport cu interesul public invocat de stat. În acest sens, afirmând că, în materia exproprierilor, regula o constituie despăgubirea la valoarea de piaţă, instanţa de la Strasbourg arată că aceasta admite şi excepţii.

Astfel, în cauza James şi alţii contra Marii Britanii, Curtea a arătat că, atunci când justificarea prin interesul public, invocată de către stat, se referă la măsuri de reformă economică sau de justiţie, aceasta poate constitui fundamentul unor despăgubiri inferioare valorii de piaţă.

Cu atât mai mult se impune o astfel de concepţie, în condiţiile în care interesul public invocat este necesar pentru a se opera schimbări radicale ale sistemului legislativ, cum este cazul în speţă.

Aşadar, în stadiul actual al jurisprudenţei, instanţa de ia Strasbourg ar fi dispusă să accepte o micşorare a acestui cuantum pe care Statul român îl acordă persoanelor îndreptăţite la reparaţii.

Diminuarea despăgubirilor ar putea constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate, dacă este prevăzută de lege şi este justificată de o cauză de utilitate publică.

Dreptul la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenţie, este, în esenţă, un drept sau o garanţie de natură procedurală.

În cuprinsul art. 6 parag. 1 din Convenţie se prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale (...)", fiind consacrate ca garanţii explicite ale unui proces echitabil doar publicitatea procedurii şi termenul rezonabil. Din cea de-a treia caracteristică folosită în textul Convenţiei ("în mod echitabil") rezultă însă în mod implicit şi alte garanţii ale dreptului la un proces echitabil, dezvoltate în jurisprudenţa Curţii, cum ar fi egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii şi motivarea hotărârilor.

În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate din perspectiva prevederilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea dreptului de proprietate motivat de împrejurarea că, din cauza atitudinii culpabile a pârâtelor, nu au putut beneficia de cuantumul despăgubirilor, astfel cum acestea au fost stabilite prin hotărârea judecătorească nr. 1155 din 09 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2008 de Tribunalul Bucureşti.

Or, în cauza de faţă, din considerentele mai sus arătate rezultă că reclamanţii au beneficiat de toate garanţiile dreptului la proces echitabil, astfel cum acestea sunt prevăzute art. 6 de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Împrejurarea că reclamanţii nu au beneficiat de despăgubiri, în cuantumul pretins, astfel cum acestea au fost prevăzute în conţinutul raportului de expertiză efectuat cu ocazia soluţionării Dosarului nr. x/3/2008 de Tribunalul Bucureşti, nu poate avea drept consecinţă încălcarea dreptului la un proces echitabil, astfel cum, în mod nefondat, se susţine.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 702 A din 11 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 702 A din 11 octombrie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Decizia este definitivă şi se va comunica părţilor, conform dispoziţiilor art. 427 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 27 septembrie 2017.