De facto expropriation of private land by public domain registration: appeals allowed and case quashed for remand

Înalta Curte, deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 noiembrie 2010, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. 53742/3/2010, reclamanta A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul României, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, solicitând, în principal, a se dispune exproprierea pentru cauză de utilitate publică, a terenului proprietatea reclamantei în suprafaţă de 196,38 m.p. din Bucureşti, B-dul I., precum şi obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor reprezentând valoarea reală a imobilului, iar în subsidiar, obligarea pârâţilor la întocmirea documentaţiei în vederea exproprierii terenului, cerere declinată prin sentinţa civilă nr. 918 din 13 mai 2011.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1697 R din 15 decembrie 2011, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 918 din 13 mai 2011, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza pentru continuarea judecăţii la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

Instanţa, prin sentinţa civilă nr. 1233 din 08 iunie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că cererea se fundamentează faptic pe împrejurarea că un teren al reclamantei este ocupat de conducta de aerisire a metroului, aparţinând SC B. SA. Tribunalul a constatat că potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, expropriator este Statul român pentru obiectivele de interes naţional, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local. Însă, faţă de dispoziţiile art. 2 alin. (3) din acelaşi act normativ, se constată că expropriatorul este reprezentat în procese, în cazul lucrărilor necesare dezvoltării reţelei de transport cu metroul şi de modernizare a reţelei existente, de către Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti B. SA. Prin urmare, în măsura în care reclamanta solicită a fi dispusă o expropriere cu privire la un teren al său afectat de o lucrare ce ţine de infrastructura metroului, calitatea de persoană care reprezintă poziţia în proces a expropriatorului nu poate aparţine în prezent decât SC B. SA. Pe cale de consecinţă, s-a constatat că nici Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi nici Guvernului României, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii nu se legitimează procesual-pasiv.

Prin decizia civilă nr. 41/A din 11 februarie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1233 din 08 iunie 2012, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că fără a stabili în prealabil cine este expropriatorul, prima instanţă a reţinut că acesta este reprezentat în procese, în cazul lucrărilor necesare dezvoltării reţelei de transport cu metroul şi de modernizare a reţelei existente, de către Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti B. SA. Deşi în motivare au fost expuse prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, conform cărora expropriator este Statul român pentru obiectivele de interes naţional, judeţele pentru obiectivele de interes judeţean, iar municipiile, oraşele şi comunele pentru obiectivele de interes local, prima instanţă a concluzionat că persoana care reprezintă poziţia în proces a expropriatorului nu poate fi în prezent decât SC B. SA, fără a stabili, în fapt, căreia dintre persoanele juridice enumerate de text îi aparţine calitatea de expropriator.

Prin decizia civilă nr. 4547 din 16 octombrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 41 A din 11 februarie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a obligat recurentul-pârât la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată reduse, conform dispoziţiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut că dreptul reclamantei de a se bucura de toate atributele pe care le conferă dreptul de proprietate este serios afectat, fiind influenţat de atitudinea autorităţilor competente în gestionarea proiectelor care au incidenţă în zona în care se află terenul. Astfel, amplasarea conductei de aerisire a metroului pe terenul reclamantei paralizează dreptul de dispoziţie materială şi juridică asupra acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege.

Având în vedere aceste aspecte, s-a stabilit că în mod corect instanţa de apel a dispus trimiterea cauzei pentru soluţionarea fondului, pentru a se stabili cadrul procesual, respectiv dacă este incidentă o expropriere de fapt sau de drept şi, în funcţie de natura exproprierii, să se identifice şi pârâtul. Ca atare, calitatea procesuală pasivă se va putea determina corect numai după ce se va lămuri dacă bunul este afectat de o utilitate publică, dacă este necesară exproprierea acestuia şi cine va fi expropriatorul. Până atunci, invocarea lipsei calităţii procesuale pasive se dovedeşte a fi prematură, cauza fiind reînregistrată sub nr. 53742/3/2010*, la data de 25 noiembrie 2013.

Prin sentinţa civilă nr. 89 din 31 ianuarie 2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor şi a respins, în consecinţă, cererea.

Pentru a pronunţa această soluţie, tribunalul a avut în vedere considerentele deciziei civile nr. 41/A din 11 februarie 2013, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, constatând că actul normativ aplicabil în cauză, având în vedere succesiunea de legi în timp, raportat şi la data introducerii acţiunii reclamantei, este Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică.

Din perspectiva considerentelor deciziei nr. 4547 din 16 octombrie 2013, pronunţate de instanţa de recurs, analizând dacă bunul este afectat de o utilitate publică în sensul Legii nr. 33/1994, tribunalul a constatat că potrivit dispoziţiilor art. 6 din actul normativ de referinţă, sunt de utilitate publică lucrările privind: prospecţiunile şi explorările geologice; extracţia şi prelucrarea substanţelor minerale utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii, deschiderea, alinierea şi lărgirea străzilor; sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă, canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri şi regularizări de râuri, lacuri de acumulare pentru surse de apă şi atenuarea viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări cu apă şi pentru devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a fenomenelor naturale periculoase şi de alarmare a populaţiei, sisteme de irigaţii şi desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile şi terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale şi altor obiective sociale de învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială, precum şi de administraţie publică şi pentru autorităţile judecătoreşti; salvarea, protejarea şi punerea în valoare a monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a monumentelor naturii; prevenirea şi înlăturarea urmărilor dezastrelor naturale - cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării, ordinea publică şi siguranţa naţională. Aşadar, în concepţia legii, lucrările aferente reţelei de transport cu metroul au caracter de utilitate publică în condiţiile art. 7 alin. (3) din lege, care stabileşte că pentru orice alte lucrări decât cele prevăzute la art. 6, utilitatea publică se declară, pentru fiecare caz în parte, prin lege.

Dispoziţiile art. 7 alin. (1) prevăd totodată că utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local.

Ca urmare, inexistenţa legii privind declararea lucrărilor aferente reţelei de transport cu metroul ca fiind de utilitate publică, exclude concluzia incidenţei în speţă, cu privire la lucrările situate pe terenul proprietatea reclamantei, a instituţiei exproprierii, însă în ipoteza în care s-ar considera că exproprierea ar fi necesară, dat fiind caracterul de lucrare de interes local al reţelei de metrou din Bucureşti, decident ar putea fi Consiliul General al Municipiului Bucureşti. Cum acest organ deliberativ al unităţii administrativ-teritoriale nu are personalitate juridică, parte în proces, indiferent dacă în cauză este incidentă o expropriere în drept sau o expropriere în fapt, ar putea fi Municipiul Bucureşti.

Prin decizia civilă nr. 163A din 7 aprilie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul, a desfiinţat sentinţa civilă nr. 89 din 31 ianuarie 2014 şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond a nesocotit statuarea obligatorie a instanţei de recurs, contrar art. 315 alin. (1) C. proc. civ., şi că nu poate, din punct de vedere tehnico - juridic, tranşa problema legitimităţii procesuale pasive prin schimbarea fie şi parţială, la acest moment procesual, a sentinţei apelate, întrucât dacă ar proceda astfel, ar ignora la rândul său, în continuarea instanţei de fond, dispoziţia obligatorie a instanţei supreme ce a legat excepţia de fondul cauzei.

A mai reţinut că singura soluţie legală, este aceea ca, subsecvent admiterii apelului, să desfiinţeze integral sentinţa civilă şi să trimită cauza spre rejudecare, aceleiaşi instanţe, pentru judecarea fondului cauzei (inclusiv a excepţiei care a fost unită cu el), evident atât cu luarea în considerare a argumentelor deciziei instanţei de apel, cât şi prin cercetarea pe fond, a îndeplinirii în cauză, a exigenţelor legale presupuse de o cerere în despăgubiri întemeiată pe cauză de expropriere, fapt care va presupune în mod evident, şi evaluarea aspectului datei preluării imobilului de către Stat, comparativ cu data şi caracterul titlului de proprietate exhibat de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 45 din 20 ianuarie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins, ca nefondat, recursul, cauza fiind reînregistrată sub nr. 7038/3/2016 la data de 11 februarie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 708 din 20 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi a fost respinsă acţiunea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât, ca neîntemeiată; a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Guvernul României prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii şi a fost respinsă cererea reclamantei în contradictoriu cu acest pârât. A fost respinsă cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată pentru motivele ce urmează.

Sub aspectul situaţiei de fapt, tribunalul a reţinut considerentele obligatorii ale deciziei din apel nr. 163A din 7 aprilie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, situaţia de fapt fiind stabilită cu putere de lucru judecat prin decizia amintită, în urma probatoriului administrat în acel ciclu procesual.

Astfel, Curtea a reţinut că în cauză operează prezumţia absolută a puterii de lucru judecat, în temeiul prevederilor art. 1201 C. civ. 1864, în raport de sentinţa civilă nr. 9376/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, definitivă prin decizia nr. 90/2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V - a civilă, şi irevocabilă prin decizia nr. 1249/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II - civilă.

S-a redat din cuprinsul considerentelor acestei sentinţe civile şi s-a reţinut că, în cadrul litigiului anterior, s-a stabilit cu putere de lucru judecat, faptul că imobilul în litigiu, reprezentând terenul aferent prizei de ventilaţie din Bulevardul I., se regăseşte printre bunurile proprietate publică a statului, concesionate Societăţii Comerciale de Transport cu Metroul Bucureşti B. SA şi că el se suprapune cu terenul al cărui proprietar este reclamanta.

De altfel, aceeaşi situaţie de fapt a rezultat şi din probele administrate în cauză, în faza procesuală a apelului: Anexele nr. 1 şi 2 la contractul de concesiune nr. X/2001, Anexa nr. 12 la H.G. nr. 2060/2004, din acestea rezultând că terenul aferent instalaţiilor generale (în rândul cărora se încadrează şi instalaţiile de ventilaţie) face parte din domeniul public al statului, adresa din 24 octombrie 2014 a O.C.P.I. Serviciul Cadastru şi copiile cărţilor funciare nr. A cu anexă şi nr. B cu anexă, oficiul confirmând suprapunerea între lotul aparţinând reclamantei apelante (şi nu cumpărătorilor C. şi D.) şi terenul aferent prizei de ventilaţie şi raportul de expertiză topografică judiciară realizat de expert E. ce atestă aceeaşi suprapunere.

În ceea ce priveşte excepţiile lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor, din situaţia de fapt reiese că bunul imobil a fost încadrat în domeniul public al statului şi că acesta poartă atributele juridice ale bunurilor care compun acest domeniu, respectiv afectarea de o utilitate publică, constituind un accesoriu al unui bun principal - metroul - destinat uzului tuturor.

În cauză, s-a invocat, în esenţă, incidenţa unei exproprieri de fapt. În raport de prevederile art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică conform cărora "Expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local", s-a constatat că relevanţă în vederea determinării aparentului expropriator de fapt, au menţiunile din cuprinsul cărţii funciare privind imobilul.

În cauză, Statul, şi nu unităţile administrativ - teritoriale, a înţeles să procedeze la intabulare conform cărţii funciare nr. A.

Prin urmare, în cauza de faţă calitate procesual pasivă are Statul român, tribunalul urmând a respinge excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Statul român şi a admite excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului Guvernul României, prin Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii.

Referitor la reprezentarea în justiţie Statului român

În cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. (9) din contractul de concesiune nr. Y, "concesionarul are obligaţia să reprezinte interesele concedentului, în litigiile cu terţii, privind obiectul concesiunii".

Din această perspectivă, tribunalul a pus în discuţia părţilor, lipsa calităţii de reprezentant a Ministerului Finanţelor Publice, deoarece imobilul în litigiu face obiectul unui contract de concesiune, concesionar fiind B. SA. Expropriatorul este reprezentat în procesele având ca obiect expropriere (chiar şi de fapt) de către concesionar, respectiv Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti B. SA. Aşadar, în măsura în care reclamanta invocă o expropriere cu privire la un teren al său afectat de o lucrare ce ţine de infrastructura metroului, calitatea de persoană care reprezintă poziţia în proces a expropriatorului nu poate aparţine în prezent decât SC B. SA.

Însă, având în vedere poziţia procesuală de pârât a Statului român, chemat în judecată de reclamantă prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a apreciat că lipsa calităţii de reprezentant nu poate fi reflectată într-o veritabilă excepţie procesuală, întrucât admiterea unui astfel de incident procesual nu ar avea nicio consecinţă juridică în dispozitivul hotărârii, Statul fiind pârât. Totodată, tribunalul este ţinut de principiul disponibilităţii ce guvernează întregul proces civil, astfel că, din oficiu, şi, mai ales, ţinând seama de poziţia exprimată de reprezentatul reclamantei la termenul de judecată de la 29 aprilie 2016, nu putea cita în cauză, în calitate de reprezentat al Statului român, Societatea Comercială de Transport cu Metroul Bucureşti B. SA. Ca atare, deşi constată că în cauza de faţă Ministerul Finanţelor Publice nu poate avea calitatea de reprezentant a Statului român, acest aspect nu va fi reflectat de tribunal în dispozitivul prezentei hotărâri, ca incident procesual, ci va fi valorificat pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte îndeplinirea în cauză a condiţiilor unei exproprieri de fapt, tribunalul a reţinut că, pe terenul în discuţie este amplasată gura de aerisire a B. la colţul blocului, lipită de acesta, suprafaţa ocupată de această gură de aerisire fiind de 12,52 m.p. În opinia tribunalului, acest fapt reprezintă doar un inconvenient pentru reclamantă (aspect, de altfel, susţinut chiar de reclamantă în litigiul anterior în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 9376/2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, definitivă) şi nu o imposibilitate obiectivă de a folosi terenul în suprafaţă de 196,38 m.p. indicat în cererea de chemare în judecată.

De altfel, terenul în discuţie era proprietate publică încă din anul 1987, când prin Decretul nr. 164 din 26 iunie 1987 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România s-a aprobat nota de comandă pentru obiectivul de investiţii "Magistrala 3 de Metrou Gara de Nord-Dristor 2". De asemenea, conform raportului de sinteză privind recepţia finală pentru obiectivele şi părţi de obiecte de pe Magistrala a 3-a de metrou din data de 14 decembrie 1993, a fost propusă a se recepţiona final, la intersecţia Victoriei - Ştefan cel Mare, centrala de ventilaţie F. (constructor G.), terenul fiind proprietate publică şi afectat de reţele edilitare dinainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995 în baza căreia i s-a constituit reclamantei dreptul de proprietate, astfel că nu a intervenit o expropriere de fapt ci, din contră, terenul era afectat de aceste reţele utilitare la momentul când reclamantei i s-a emis titlul de proprietate în baza Legii nr. 112/1995.

Tribunalul a reţinut că titlul invocat de reclamantă este sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti în dosarul civil nr. x/1997. Această hotărâre judecătorească nu conţine considerentele ce au stat la baza dispozitivului întrucât, potrivit dispoziţiilor procedurale în vigoare la acel moment, hotărârile judecătoreşti nu se motivau decât în ipoteza declarării căii de atac, iar împotriva acelei hotărâri nu s-a exercitat calea de atac. Totuşi, din dispozitivul acelei sentinţe, reiese că a fost admisă cererea formulată de contestatoarea A. împotriva intimatei Consiliul General al municipiului Bucureşti şi s-a dispus rectificarea Hotărârii nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în sensul atribuirii în natură a terenurilor. În opinia tribunalului, atribuirea în natură în baza Legii nr. 112/1995 a fost realizată la cererea expresă a reclamantei care, după cum reiese din actele dosarului, cunoştea la acel moment că pe terenul notificat şi solicitat expres a fi restituit în natură erau amplasate reţele edilitare. Reclamanta era în cunoştinţă de cauză la acel moment având în vedere că pe terenul restituit în natură se aflau amplasate un bloc de locuinţe, o stradă şi trotuare dar şi alte reţele edilitare, precum cele ale H. Or, la acel moment nu era permisă emiterea titlurilor de proprietate pentru terenuri în natură, ci doar acordarea de despăgubiri, astfel cum rezultă din coroborarea art. 5 şi art. 12 din Legea nr. 112/1995. De altfel, chiar şi ulterior, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001, au fost excluse de la restituirea în natură terenurile pe care erau amplasate reţele edilitare.

Reclamanta nu a suferit o expropriere de fapt, ci i s-a constituit, cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la acel moment, un titlu de proprietate asupra unui teren pe care erau deja amplasate reţele edilitare, cu acceptul şi acordul implicit al reclamantei la acel moment.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 261A din 21 martie 2017, a admis calea de atac, a anulat sentinţa în parte, şi, în consecinţă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Guvernului României. Evocând fondul, instanţa a respins acţiunea în contradictoriu cu Guvernul României, prin Ministerul Transporturilor şi Secretariatul General al Guvernului, ca neîntemeiată, păstrând dispoziţiile sentinţei referitoare la acţiunea reclamantei în contradictoriu cu Statul român şi cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată, pentru considerentele ce urmează:

Imobilul din Bucureşti, b-dul I. reprezentat de construcţie şi teren, în suprafaţă totală aproximativă de 956 m.p., a fost preluat de către stat în baza Decretului-Lege nr. 92/1950.

La nivelul anilor 1980-1990, în zonă, a fost dată în folosinţă Magistrala nr. 3 de metrou Gara de Nord - Dristor 2. În anul 1987, prin Decretul nr. 164 din 26 iunie 1987 al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România s-a aprobat nota de comandă pentru obiectivul de investiţii "Magistrala 3 de Metrou Gara de Nord - Dristor 2, obiectiv de investiţii recepţionat la punerea în funcţiune la data de 14 august 1989, aşa cum rezultă din procesul verbal de recepţie.

Ulterior, conform raportului de sinteză privind recepţia finală din data de 14 decembrie 1993 a fost propusă a se recepţiona final, la intersecţia Piaţa Victoriei - Ştefan cel Mare, centrala de ventilaţie F.

Aşadar, la nivelul anului 1993, exista edificată centrala de ventilaţie, în discuţie.

Dreptul de proprietate al statului asupra terenului a fost înscris în cartea funciară A la data de 05 decembrie 2005, pentru teren de 13 m.p. ocupaţi de priza de ventilaţie, conform extrasului depus la Dosar nr. x/3/2010* al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. S-a constatat şi că terenul figurează în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului aprobat prin H.G. nr. 2060/2004, fiind menţionat în mod expres, după cum terenurile aferente instalaţiilor magistralei 3 sunt şi ele înscrise.

Pe de altă parte, prin sentinţa civilă nr. 3338 din 01 martie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin neapelare, în temeiul Legii nr. 112/1995, s-a dispus restituirea de către Consiliul general al municipiului Bucureşti către reclamanta A. a terenului în suprafaţă de 956 m.p. şi a unui apartament împreună cu terenul aferent de 63 m.p.

Prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, irevocabilă, s-a lămurit dispozitivul sentinţei anterioare, în sensul că este obligat intimatul Consiliul general al municipiului Bucureşti să lase în deplină şi liniştită posesie reclamantei, terenul în suprafaţă de 956 m.p. de la adresa menţionată, în compunerea precizată în raportul de expertiză, respectiv: 333 m.p. teren rămas neocupat în curtea imobilului dintre care 126 m.p. suprafaţă construită, 253 m.p. ocupaţi ilegal de H. şi I., 332 m.p. ocupaţi ilegal de SC J. SA şi 38 m.p. ocupaţi ilegal de o societate particulară.

Raportul de expertiză, care a stat la baza acestei sentinţe este cel întocmit de expert K. la 06 octombrie 1998.

Din lecturarea acestui raport de expertiză se constată că expertul învedera la acel moment existenţa gurii de aerisire a metroului.

Reclamanta şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului astfel restituit în anul 2003, conform încheierii nr. 17161 din 12 decembrie 2003.

Ulterior, reclamanta a dezmembrat terenul prin contractul de dezmembrare autentificat, din 28 noiembrie 2003, în trei loturi, printre care lotul 2 de teren în suprafaţă de 196,34 m.p., despre care se face menţiunea în actul de dezmembrare că sunt ocupaţi de bloc J. Acest lot 2 a fost înscris în cartea funciară nr. C. cu nr. topografic a.

Prin cerere, reclamanta a solicitat, în principal, ca instanţa să dispună exproprierea pentru cauză de utilitate publică a acestui lot de teren de 196,38 m.p.., cu obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor, iar în subsidiar, să fie obligaţi pârâţii la întocmirea documentaţiei pentru expropriere.

Curtea a constatat şi că, prin cererea de apel din acest ultim ciclu procesual şi prin concluziile formulate în apel reclamanta a solicitat să se constate expropriat (deci formulat diferit decât în cererea de chemare în judecată) doar terenul de 12,41 m.p. şi obligarea pârâţilor la plata despăgubirilor la valoarea de circulaţie a terenului "la momentul trecerii acestuia în proprietatea publică, respectiv în anul 2005". Apelanta reclamantă a susţinut că în anul 2005 a avut loc. preluarea în proprietatea publică a statului, întrucât atunci a avut loc. înscrierea dreptului de proprietate al statului asupra terenului în discuţie.

Suprafaţa de 12,41 m.p. reprezintă suprafaţa efectiv ocupată de gura de ventilaţie în discuţie, aşa cum a fost delimitat şi măsurat prin raportul de expertiză efectuat în această cauză de expertul E.

Curtea a constatat nefondate criticile apelantei referitoare la invocarea de către tribunal, cu încălcarea art. 315 C. proc. civ., a calităţii procesuale pasive a B. SA.

În realitate, tribunalul nu a discutat calitatea procesuală pasivă a B. SA, reţinând în ce priveşte pe pârâtul Statul român, ci calitatea acestei societăţi de reprezentant al Statului român, chestiuni total diferite.

Oricum, tribunalul nu a dat vreo consecinţă juridică celor apreciate în legătură cu dreptul de reprezentare al B. SA pentru Statul Român.

În ce priveşte criticile apelantei-pârâte referitoare la calitatea procesuală pasivă a Guvernului şi la apărările pârâţilor în cauză sub acest aspect, Curtea a apreciat că atât Statul român, cât şi Guvernul României au calitate procesuală pasivă în cauză, în raport de dispoziţiile art. 12 şi art. 7 din Legea nr. 33/1994.

Conform art. 12 alin. (2) "expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern, pentru lucrările de interes naţional, şi judeţele, municipiile, oraşele şi comunele, pentru lucrările de interes local".

Iar conform art. 7 din lege "Utilitatea publică se declară de către Guvern pentru lucrările de interes naţional şi de către consiliile judeţene şi Consiliul Local al Municipiului Bucureşti pentru lucrările de interes local".

Rezultă că expropriatorul - cel care urmează să devină proprietar al bunului proprietate publică - poate fi statul sau unitatea administrativ teritorială. Iar guvernul, ca şi "organismele desemnate de Guvern" la care se referă art. 7 şi art. 12 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 reprezintă organe desemnate cu atribuţii în cadrul acestor proceduri de expropriere, care lucrează deci ca reprezentanţi ai statului în cadrul acestor proceduri. De altfel, şi art. 12 alin. (2) reglementează "expropriator, în înţelesul prezentei legi, este statul, prin organismele desemnate de Guvern", redactare care este, deci, în sensul că statul este expropriator, iar "organismele desemnate de Guvern" sunt doar entităţile "prin" care săvârşeşte exproprierea statul.

În cauza, plecând de la situaţia de fapt menţionată mai sus, anume că terenul figurează intabulat pe numele Statului român şi figurează ca bun proprietate publică a statului, în contextul dispoziţiilor legale menţionate nu se poate considera decât că expropriator ar trebui să fie considerat statul, iar în acest caz Guvernul ar avea atribuţii în procedura de expropriere, respectiv pe aceea de a declara utilitatea publică, iar ulterior, de a desemna organisme care realizează celelalte formalităţi de expropriere.

Curtea a constatat şi că soluţia tribunalului de a respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului român nu a fost atacată cu apel, rămânând la acest moment tranşată irevocabil şi nefăcând obiectul apelului.

În ce priveşte dreptul de reprezentare a celor doi pârâţi în prezentul proces, Curtea a apreciat necesară citarea celor doi pârâţi, astfel: Statul atât prin Ministerul Finanţelor Publice, cât şi prin Guvernul României, iar Guvernul României atât prin Secretariatul General al României, cât şi prin Ministerul Transporturilor, pentru următoarele considerente:

Prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 33/1994, aşa cum s-a menţionat mai sus, Guvernul României are atribuţii de reprezentare a Statului Român ca expropriator.

Curtea a înţeles să se raporteze şi la dispoziţiile Legii nr. 213/1998, în forma în vigoare la data introducerii cererii, şi a considerat necesară citarea Statul Român şi prin Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că în cauză se pune în discuţie, însuşi dreptul de proprietate al statului asupra acestui teren.

În ce priveşte reprezentarea Guvernului, Curtea a avut în vedere, pe de o parte, împrejurarea că lucrarea publică în discuţie apare ca fiind în administrarea Ministerului Transportului, dar, pe de altă parte, a avut în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 90/2001 şi a Hotărârii nr. 463/2016, dispoziţii conform cărora, reprezentarea Guvernului în faţa instanţelor judecătoreşti se face prin Secretariatul General (art. 1 alin. (1), art. 2 lit. d) din H.G. nr. 463/2016, precum şi art. 22 alin. (2) din Legea nr. 90/2001).

Nefiind însă în situaţia în care exproprierea să fi fost deja dispusă de expropriator şi expropriatorul să-şi fi desemnat deja organismele împuternicite cu efectuarea formalităţilor de expropriere, Curtea a considerat că reprezentarea Guvernului trebuie să se facă şi prin Secretariatul General, ca entitate cu drept de reprezentare generală, în faţa instanţelor judecătoreşti.

Oricum, în discuţie este doar dreptul de reprezentare, iar nu calitatea procesuală pasivă, calitate procesuală pasivă care aparţine, ambilor pârâţi.

Curtea a constatat nefondate şi criticile referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 3338/1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1, Bucureşti.

Într-adevăr, observaţia tribunalului că această sentinţă a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor legale la acel moment, deşi argumentată pe fond, depăşea posibilităţile instanţei de judecată la acest moment, întrucât prezenta cauză nu se constituie într-o cale de atac împotriva acestei sentinţe. Pe de altă parte, Curtea a constatat că tribunalul nu se limitează la această observaţie pentru a tranşa că această sentinţă nu produce efecte, ci dezvoltă mai departe argumente pentru care, în pofida acestei sentinţe, nu a operat o expropriere de fapt, anume în sensul că la momentul pronunţării acestei sentinţe erau deja amplasate pe teren reţelele edilitare care atrăgeau statutul de domeniu public, că această restituire s-a făcut cu acordul şi la solicitarea reclamantei, că hotărârea pronunţată în temeiul Legii nr. 112/1995 nu opera o recunoaştere retroactivă a unui drept, ci constituirea unui drept nou. De altfel, această sentinţă civilă din anul 1999 nu a fost pronunţată în contradictoriu cu pârâţii, deci nici sunt întrunite elementele autorităţii de lucru judecat în condiţiile art. 1201 C. civ., ci această sentinţă poate fi discutată din alt punct de vedere, anume al constituirii în favoarea reclamantei a unui bun. În ce priveşte acest aspect, Curtea va arăta în ce măsură dreptul recunoscut prin acea sentinţă din anul 1999 poate fi protejat în prezenta cauză, în raport de obiectul acesteia.

Nu se poate pune problema unei exproprieri care să fie săvârşită la acest moment pentru simplul motiv că terenul afectat de gura de ventilaţie a metroului s-a constituit deja ca domeniu public al statului încă anterior pretinsei dobândiri de către însăşi reclamantă a dreptului de proprietate.

Primul aspect relevant este acela că la momentul ocupării de către stat a terenului în discuţie cu gura de ventilaţie, în anul 1993, terenul era în patrimoniul statului, fiind preluat de către statul comunist în anul 1950 şi nefiind restituit la acel moment către reclamantă.

La nivelul anului 1993, terenul era deja constituit ca domeniu public al statului şi beneficia de regimul juridic aferent proprietăţii publice, astfel cum acesta este reglementat prin art. 135 din Constituţia României.

Restituirea imobilului către reclamantă prin hotărârea judecătorească pronunţată în anul 1999 a fost făcută în temeiul Legii nr. 112/1995.

Or, această restituire reprezenta nu o recunoaştere retroactivă a unui drept de proprietate preexistent şi care să fi supravieţuit de la data preluării imobilului de către statul comunist în anul 1950 până la data hotărârii judecătoreşti din 1999, ci reprezenta constituirea, naşterea unui nou drept de proprietate, cu efect deci pentru viitor.

Sunt nefondate susţinerile apelantei-reclamante că preluarea abuzivă a imobilului de către Statul român prin Decretul nr. 92/1950 nu ar fi operat o pierdere de proprietate a reclamantei şi autorilor săi şi că acest drept de proprietate ar fi continuat neîntrerupt, iar sentinţa civilă nr. 3389/1999 ar fi stabilit că statul nu a fost niciodată proprietar.

În realitate, Decretul nr. 92/1950 a operat transferul de proprietate asupra imobilului de la autorii reclamantei către stat, în acest sens fiind în mod unitar şi consecvent considerat de către legislaţia română, ca şi de practica Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a tranşat că efectele legislaţiei comuniste trebuie considerate produse, împrejurarea că ulterior înlăturării regimului comunist prin legislaţie adoptată s-au acordat măsuri reparatorii, inclusiv prin posibilitatea restituirii în natură, nesemnificând lipsa de efecte a legislaţiei comuniste, ci cu totul alt aspect, anume al asumării unor noi măsuri legislative, care îşi produc şi ele ca atare efectele.

Curtea a constatat că se pune problema dacă hotărârea judecătorească de restituire a terenului către reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 putea avea drept consecinţă pentru viitor scoaterea terenului din domeniu public existent şi al trecerii în proprietatea privată a reclamantei.

Prin hotărârea judecătorească de restituire a terenului către reclamantă nu a operat o scoatere din domeniul public a terenului afectat de gura de ventilaţie, ci s-a dispus doar o restituire către reclamantă a acestui teren. S-a constatat un aspect esenţial, anume că acea restituire a fost dispusă în contradictoriu cu Consiliul general al municipiului Bucureşti, astfel că această hotărâre nu poate fi opusă cu autoritate de lucru judecat către Statul român, care apare ca fiind titularul dreptului de proprietate.

Aşadar, nu poate să se interpreteze, că hotărârea judecătorească în discuţie, dispunând restituirea terenului către reclamantă, ar fi semnificat "implicit" scoaterea bunului din domeniu public, ci un asemenea act ar fi fost total lipsit de efecte juridice cu privire la regimul juridic al bunului, pentru că proprietatea publică este inalienabilă.

Curtea însă nu a epuizat această chestiune legată de efectele hotărârii judecătoreşti pronunţată în anul 1999 în favoarea reclamantei, apreciind că obiectul judecăţii prezente este limitat la a determina dacă se poate sau nu dispune exproprierea, iar nu la a tranşa dacă reclamanta este sau nu proprietar al terenului în discuţie.

Din această perspectivă, Curtea a constatat, că terenul aparţine proprietăţii publice a Statului încă din anul 1993, regim juridic ce a fost păstrat până în prezent, atâta timp cât nu a intervenit o cauză de scoatere din domeniul public.

De aceea, Curtea a constatat că nu se pune problema efectuării unei exproprieri la acest moment, întrucât terenul este deja proprietate publică şi a fost deja afectat unei utilităţi publice, iar pretinsul drept de proprietate al reclamantei nu este anterior acestei constituiri a terenului ca domeniu public şi acestei afectări cu utilitatea publică.

Pentru aceleaşi argumente, nu se poate pune problema nici a constatării unei exproprieri de fapt care să fi operat, aşa cum susţine apelanta-reclamantă, la nivelul anului 2005 (sau la orice altă dată anterior până în anul 1993), şi această constatare a unei exproprieri de facto presupunând preexistenţa unui drept de proprietate privată asupra căruia să intervină ocuparea pentru o lucrare de utilitate publică, ceea ce nu este cazul în speţă, cât timp lucrarea de utilitate publică a fost făcută asupra unui bun patrimoniul statului şi anterior restituirii către reclamantă a imobilului.

Nu are nicio relevanţă în economia cauzei faptul că statul şi-a intabulat dreptul de proprietate abia în anul 2005, dată care ar fi ulterioară restituirii către reclamantă şi intabularii făcută de reclamantă, întrucât nu intabularea a produs efectul de constituire a domeniului public şi de dobândire de către stat a proprietăţii, ci aceasta a reprezentat doar o formalitate de publicitate imobiliară.

În ce priveşte considerentele instanţei supreme din cuprinsul deciziei civile nr. 4547/2013 pronunţată în primul ciclu procesual, în sensul că dreptul de proprietate al reclamantei este serios afectat, Curtea a constatat că au caracter general şi nu trasează concret o direcţie de soluţionare a litigiului, care să se impună în condiţiile art. 315 C .proc. civ.

Curtea a avut în vedere şi că principiul disponibilităţii obligă instanţa de judecată să se pronunţe strict asupra cererii cu care a fost investită. În cauză, instanţa a fost investită cu soluţionarea unei cereri care are ca obiect să se dispună exproprierea (sau să se constate o expropriere de fapt), iar cererea de despăgubiri este întemeiată pe această teza a exproprierii.

Consideraţiile referitoare la deţinerea de către reclamantă a unui bun, în temeiul sentinţei civile nr. 3338/1999 a Judecătoriei Sectorului 1, nu pot fi făcute în măsura în care excedează obiectului judecăţii, astfel cum a fost limitat prin însăşi cererea reclamantei. Mai exact, chiar şi în măsura în care reclamanta ar fi considerată deţinătoarea unui bun, protecţia acestui bun nu ar putea fi făcută în cauză, în raport de obiectul acesteia, atâta timp cât se constată că nu se află în prezenţa unei exproprieri, nici măcar de facto, iar cererea de despăgubiri care ar viza reparaţia pentru încălcarea suferită de reclamantă este întemeiată pe teza exproprierii.

Curtea a constatat şi că, în litigiul anterior purtat între reclamată şi L. SA Municipiul Bucureşti şi B., obiect al Dosarului nr. x/3/2005, drepturile reclamantei şi situaţia juridică a acesteia au fost tranşate într-o modalitate similară cu cauza prezentă.

Curtea a mai constatat de asemenea că statul a ocupat din lotul nr. 2 de 196,38 m.p. teren, doar cu gura de aerisire menţionată, pe acest lot fiind edificată şi altă construcţie, mai exact blocul L. SA, persoană juridică fără nicio legătură cu cauza prezentă.

În ce priveşte consideraţiile dezvoltate de către apelantă, referitor la privarea de bun pe care o suferă, Curtea a constatat că toate principiile şi practica instanţei europene invocate sunt total străine de pricina prezentă, pentru că privesc situaţia unei exproprieri de facto, ceea ce nu s-a săvârşit în prezenta cauză.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta şi pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului.

Reclamanta, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., critică decizia instanţei de apel sub următoarele aspecte.

Instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanţa, din oficiu a dispus introducerea în cauză a Statului Român, prin Guvernul României şi a Guvernului României prin Secretariatul General al Guvernului, cu motivarea introducerii în proces nu în baza principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, ci în baza reprezentării legale a intimaţilor pârâţi din proces, fiind încălcate şi dispoziţiile art. 294 C. proc. civ.

Litigiul a fost soluţionat o singură dată pe fondul cauzei prin sentinţa civilă nr. 708 din 20 mai 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cu nesocotirea deciziilor de casare pronunţate anterior şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Având în vedere introducerea din oficiu a noi persoane în proces, în calitate de pârâţi, s-a solicitat anularea hotărârii apelate şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru ca judecata pe fond să se desfăşoare cu toate părţile din dosar.

Cererea a fost respinsă, motivat de faptul că cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 08 noiembrie 2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010 iar în condiţiile art. 297 C. proc. civ., nu se poate desfiinţa cu trimitere în caz de soluţionare pe fond a pricinii decât o singură dată pe parcursul procesului.

Toate celelalte hotărâri judecătoreşti au fost pronunţate doar cu privire la excepţiile privind calitatea procesuală pasivă a intimaţilor-pârâţi.

Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine cauzei, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., deoarece Curtea de apel, în mod greşit, reţine că "la momentul edificării gurii de ventilaţie care este fără dubiu o lucrare de interes public, reprezentând o instalaţie aferentă unui mijloc de circulaţie public, terenul a devenit în mod inevitabil domeniu public", în condiţiile în care instanţa de apel, a comunicat că va soluţiona cererea pe fond, fără a se pune în discuţie administrarea de probe, cu toate că probele au fost solicitate prin cererea de apel.

Singura probă administrată în acest dosar a fost expertiza specialitatea topografie întocmită la data de 10 martie 2015 în dosarul civil nr. x/3/2010*, în ciclul procesual al apelului, unde se arată:

" gura de ventilaţie (aerisire) pentru magistrala 3 Metrou cu suprafaţa de 12,41 m.p. se regăseşte pe terenul restituit reclamantei".

La momentul punerii în funcţiune a magistralei de metrou, această gura de aerisire se afla pe B-dul I.

În anii 1994-1998, această gură de aerisire a fost mutată de o societate comercială privată, SC M. SA, pe amplasamentul actual, deoarece se incomoda accesul într-o clădire ce a fost ulterior construită în anii 1994-1998, aparţinând societăţii comerciale J SA.

La nivelul anilor 1994-1998, când această gură de aerisire a fost mutată pe terenul proprietatea recurentei, erau în vigoare prevederile art. 1 din Legea nr. 50/1991 ce impuneau existenţa unei autorizaţii de construcţie.

La acest moment, această gură de aerisire nu se regăseşte în documentaţia Magistralei 3 a Metroului, având o poziţionare ce nu corespunde proiectului prin care s-a pus în folosinţă metroul.

Simpla construire a unui edificiu de interes public nu transformă terenul în proprietate publică.

La nivelul anului 1994, acest teren se afla în patrimoniul Municipiului Bucureşti, cel care a fost obligat să restituie terenul prin hotărârile judecătoreşti din anul 1999.

De altfel, în cartea funciară întocmită în anul 2005, Statul român şi-a intabulat dreptul de proprietate în baza procesului verbal de recepţie a lucrărilor din data de 14 decembrie 1993.

În motivare, Curtea de Apel invocă prevederile art. 80 din Legea nr. 69/1990 şi prevederile art. 4, 5 şi 6 din Legea nr. 18/1991, ce privesc însă doar bunurile afectate de utilităţi publice până la intrarea în vigoare a acestor legi.

După intrarea în vigoare a acestor acte normative, trecerea în domeniul public al statului se face în baza unor dispoziţii legale în materie, nicidecum prin simpla construire a unui edificiu considerat domeniu public.

La nivelul anilor 1994-1998, când a fost mutată gura de ventilaţie pe terenul proprietatea recurentei, erau în vigoare prevederile Legii nr. 69/1991, care prin art. 88 stabilea modalitatea de trecere în domeniul public al statului, în mod legal.

Instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., face o critică a sentinţei civile nr. 3338 din 01 martie 1999, pronunţată de Judecătoria Sectorul 1, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost retrocedat terenul în suprafaţă de 956 m.p., apreciind greşit, că prin sentinţei civilă nr. 3338 din 01 martie 1999, i-a fost constituit dreptul de proprietate şi nu reconstituit, în condiţiile în care, în dispozitiv se arată că "restituie în natură terenul în suprafaţă de 956 m.p.", teren situat pe vechiul amplasament, având efect de reconstituire, nicidecum de constituire.

Instanţa de apel, cu încălcarea legii reţine că nu se pune problema efectuării unei exproprieri la acest moment, întrucât terenul era deja proprietatea publică şi a fost deja afectat unei utilităţi publice, iar pretinsul drept de proprietate al reclamantei nu este anterior acestei constituiri a terenului ca domeniul public şi acestei afectări cu utilitatea publică.

Numai că, prin acţiunea introductivă, s-a solicitat să se stabilească că acest teren este expropriat în fapt pentru cauză de utilitate publică şi intimaţii pârâţi să fie obligaţi la plata despăgubirilor reprezentând valoarea de circulaţie a terenului.

Pentru această suprafaţă de teren nu există niciun înscris care să ateste dreptul de proprietate publică al statului.

Înscrierea acestei suprafeţe de teren de 12,41 m.p. în anul 2005 în favoarea Statului român s-a făcut peste înscrierea dreptului său de proprietate, fără a avea cunoştinţă despre acest fapt.

Prin decizia civilă nr. 4547 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţa de fond, s-a reţinut, cu putere de lucru judecat că:

" dreptul reclamantei de a se bucura de toate atributele care le conferă dreptul de proprietate este serios afectat, fiind influenţat de atitudinea autorităţilor competente în gestionarea proiectelor care au incidenţă în zona în care se afla terenul. Astfel, amplasarea conductei de aerisire a metroului pe terenul reclamantei, paralizează dreptul de dispoziţie materială şi juridică asupra acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege".

Instanţa de apel, în mod greşit reţine că aceste considerente reţinute de către Înalta Curte au caracter general şi nu trasează concret o direcţie de soluţionare a litigiului.

La termenul din data de 10 martie 2015, în Dosarul nr. x/3/2010*, în ciclul procesual al apelului, s-a depus raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie unde se arată că "gura de ventilaţie (aerisire) pentru magistrala 3 Metrou cu suprafaţă de 12,41 m.p. se găseşte pe terenul restituit reclamantei"

Această gură de aerisire în suprafaţă de 12,41 m.p. a fost înscrisă în cartea funciară prin încheierea din data de 05 decembrie 2005 de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Sector 1 Bucureşti, în favoarea Statului român cu drept de proprietate şi cu drept de administrare în favoarea SC B. SA.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, în mod greşit reţin că nu se pune problema unei exproprieri de fapt care să fi operat, deoarece nu se pune problema preexistenţei unui drept de proprietate privată asupra căruia să intervină ocuparea pentru o lucrare publică, atât timp cât lucrarea a fost făcută asupra unui bun patrimoniul statului şi anterior restituirii către reclamantă a imobilului.

Şi dacă s-ar admite teza reţinută de către instanţa de apel, în situaţia de faţă recurenta este proprietara tabulară asupra unui imobil teren pentru care plăteşte taxe şi impozite la bugetul local, teren afectat de utilitate publică.

Instanţa de contencios a drepturilor omului analizează exproprierile de facto din punctul de vedere al tezei a II-a a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1, subliniind în mod constant că, pentru a califica o măsură luată de autorităţile naţionale ca fiind o privare de proprietate, instanţele naţionale trebuie să analizeze nu numai legislaţia internă în vigoare, ci şi efectul real pe care o asemenea măsură îl produce asupra dreptului de proprietate, situaţie în care privarea de bun poate fi asimilată unei exproprieri de fapt (cauza Burghelea c. României).

Art. 24 alin. (3) din Legea nr. 33/1994 prevede că:

"

În cazul în care expropriatorul cere exproprierea numai a unei părţi de teren sau din construcţie, iar proprietarul cere instanţei exproprierea totală, instanţa va aprecia, în raport cu situaţia reală, dacă exproprierea în parte este posibilă. În caz contrar, va dispune exproprierea totală."

Or, în situaţia de faţă se poate observa că suprafaţă de 12,24 m.p. este expropriată în fapt pentru utilitate publică de interes naţional în favoarea Statului român, fără o justă şi prealabilă despăgubire.

Aşadar, amplasarea acestei guri de aerisire în suprafaţă de 12,41 m.p. pe terenul proprietatea sa nu reprezintă doar un inconvenient, ci o încălcare flagrantă a dreptului său de proprietate, fără o justă şi prealabilă despăgubire.

Recurentul Guvernul României, prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., învederează că acţiunea este inadmisibilă faţă de Guvernul României, neavând capacitate juridică civilă şi calitate procesuală pasivă faţă de dispoziţiile Legii nr. 90/2001.

Acest organ colegial (alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin legea organică) poate sta în justiţie, în calitate de pârât, numai în litigiile de contencios administrativ, atunci când este contestată legalitatea actelor administrative pe care le adoptă, în acest caz fiind în prezenţa unei capacităţi juridice speciale de drept public, fundamentată pe prevederile constituţionale şi pe dispoziţiile legii speciale de organizare şi funcţionare; acordând acestui organ al administraţiei de stat dreptul de a adopta acte administrative, implicit, legea îi acordă şi capacitatea de a sta în judecată, atunci când instanţele judecătoreşti exercită, în condiţiile stabilite de Legea nr. 554/2004, controlul legalităţii actelor sale.

Faţă de împrejurarea că procesul este guvernat de dispoziţiile vechiului C. proc. civ., temeiul de drept al recurentei este art. 304 pct. 9 C. proc. civ. ce corespunde dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursurile prin raportare la criticile formulate reţine caracterul fondat al acestora în limitele şi pentru argumentele ce se vor arăta.

Dreptul de proprietate al recurentei asupra terenului în litigiu a fost confirmat prin sentinţa civilă nr. 3338 din 1 martie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, al cărui dispozitiv a fost lămurit prin sentinţa civilă nr. 5857 din 19 aprilie 1999 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.

Astfel, prin hotărârea judecătorească arătată, astfel cum a fost lămurită, a fost rectificată hotărârea nr. 406 din 12 mai 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 în sensul restituirii în natură a terenului în suprafaţă de 956 m.p. situat în Bucureşti, bd. I., intimata fiind obligată să lase în deplină, perpetuă şi liniştită posesie terenul, în compunerea precizată în concluziile raportului de expertiză: 333 m.p. teren rămas neocupat în curtea contestatoarei A., dintre care 126 m.p. suprafaţă construită; 253 m.p. ocupaţi ilegal de H. şi I.; 332 m.p. ocupaţi ilegal de SC J. SA şi 38 m.p. ocupaţi ilegal de o societate particulară".

Dreptul de proprietate al reclamantei a fost intabulat conform încheierii nr. 17161 din 10 decembrie 2003 emisă de Biroul de carte funciară al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

De precizat că întregul imobil a purtat, ulterior pronunţării hotărârii judecătoreşti, conform certificatului din 23 aprilie 2002 emis de Primăria municipiului Bucureşti, nr. 8A în bd. I.

În alţi termeni, recurenta deţine un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Într-un ciclu procesual anterior, prin decizia nr. 163A din 7 aprilie 2015 s-a reţinut, ca situaţie de fapt necontestată, că terenul aferent prizei de ventilaţie, în suprafaţă de 12,41 m.p. intabulat în favoarea Statului român ca drept de proprietate prin încheierea nr. 24509 din 5 decembrie 2005 emisă de Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Bucureşti Sectorul 1, se suprapune peste terenul proprietatea recurentei, intabulat în cartea funciară.

Se constată astfel că recurenta nu se poate bucura de toate atributele pe care i le conferă "bunul" în litigiu, recunoscut ca atare de autorităţile Statului român şi intabulat în cartea funciară anterior dreptului de proprietate al Statului român.

Această statuare se regăseşte şi în decizia nr. 4547 din 16 octombrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un ciclu procesual anterior. Astfel, se arată că amplasarea conductei de aerisire a metroului pe terenul reclamantei, paralizează dreptul de dispoziţie materială şi juridică asupra acestuia, atribute inerente dreptului recunoscut de lege, ingerinţă determinată de atitudinea autorităţilor competente în gestionarea proiectelor care au incidenţă în zona în care se află terenul.

Se constată astfel că terenul proprietatea recurentei, prin intabularea ulterioară a dreptului de proprietate al Statului român a fost supus unei exproprieri de fapt.

De menţionat că şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (Cauza Sporrong şi Lonnroth c. Suediei, Cauza Papamichalopoulos c. Greciei, Cauza Burghelea c. României, Onerzildiz c. Turcia) ca din moment ce Convenţia are ca scop protejarea unor drepturi concrete şi efective Curtea este ţinută să privească dincolo de aparenţă şi să analizeze realitatea situaţiei litigioase şi că exproprierea de fapt există de fiecare dată când există o legătură directă între măsurile pe care o persoană le-ar putea aştepta de la un stat şi exercitarea efectivă a prerogativelor dreptului de proprietate.

Aşadar, prin raportare la jurisprudenţa amintită, instanţele erau ţinute să privească dincolo de aparenţă şi să reţină că, odată ce dreptul de proprietate al reclamantei a fost recunoscut de Stat, iar prerogativele dreptului său de proprietate sunt îngrădite urmare a existenţei gurii de aerisire pe teren, în cauză a operat o expropriere de fapt.

Constatând exproprierea de fapt a bunului recurentei, Înalta Curte, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1), (2) şi (5) C. proc. civ. şi va casa decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea stabilirii despăgubirii cuvenite recurentei ca urmare a exproprierii de fapt intervenite.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va stabili, funcţie de Instrucţiunile pentru exploatarea, întreţinerea tehnică şi repararea instalaţiilor electromecanice de la Metrou aprobat prin Ordinul Ministrului Transporturilor nr. 781 din 16 mai 2013 dacă despăgubirile solicitate se cuvin pentru întregul teren ori doar pentru suprafaţa de teren ocupată de gura de aerisire cu referire şi la modalităţile de acces la gura de ventilare.

Se constată că, reţinând existenţa exproprierii de fapt, Înalta Curte nu mai are a se pronunţa şi asupra celorlalte motive de recurs invocate de recurentă.

Recursul declarat de Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului este fondat faţă de dispoziţiile Legii nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a miniştrilor.

Astfel, acesta, faţă de atribuţiile stabilite de art. 11 din legea anterior menţionată, are calitate procesuală doar în litigiile de contencios administrativ şi nu şi în situaţia unei exproprieri de fapt, ca în prezenta cauză.

În atare situaţie, existenţa unei exproprieri de fapt, Statul român, a cărui calitate procesuală a fost stabilită cu putere de lucru judecat, astfel cum reţine şi Curtea de Apel, este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice faţă de dispoziţiile art. 3 pct. 81 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit dispoziţiilor art. 31 pct. 81, Ministerul Finanţelor Publice reprezintă statul, ca subiect de drepturi şi obligaţii, în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturi juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.

Dat fiind o expropriere de fapt, dispoziţiile Legii nr. 33/1994 invocate de instanţa de apel nu sunt aplicabile cauzei cu privire la persoanele ce au calitate procesuală, ci dat fiind că legea nu stabileşte un alt organ într-o atare situaţie de fapt, calitatea de reprezentant a statului o are Ministerul Finanţelor Publice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva deciziei nr. 261A din data de 21 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza pentru rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2017.