Admissibility of common-law revendication for pre-reparation expropriation based on prior judicial restitution title versus exclusive jurisdiction of specialized reparation law

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin decizia nr. 414A din 5 mai 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1085 din 21 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi B SA şi SC C. SA - prin administrator judiciar D. SA.

A anulat, în parte, sentinţa apelată şi a respins excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, ca neîntemeiată.

A trimis cauza spre rejudecarea acţiunii în revendicare, la aceeaşi instanţă, Tribunalul Bucureşti, şi a menţinut soluţia privind disjungerea cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie, respectiv de respingere a excepţiei de nulitate a acţiunii.

Pentru a dispune în acest sens, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

Prin sentinţa civilă nr. 1085 din 21 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în rejudecare, s-a dispus după cum urmează:

S-a admis excepţia de inadmisibilitate şi s-a respins ca inadmisibilă acţiunea formulată de reclamanta E. în contradictoriu cu pârâţii SC B. SA şi SC C. SA, prin administrator judiciar D. SA.

S-a respins excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată şi s-au disjuns cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie.

În motivarea sentinţei primei instanţe s-au reţinut următoarele considerente:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 53280/3/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând obligarea acesteia la lăsarea în deplină proprietate şi posesie a imobilului compus din teren în suprafaţă de 3.

100 m.p. şi construcţii situat în Bucureşti, Bd. P., în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ.

În susţinerea acţiunii s-a arătat că imobilul a aparţinut autorului reclamantei, F., care l-a dobândit prin cumpărare, conform contractului de vânzare-cumpărare din 10 aprilie 1942 autentificat la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, transcris sub nr. x din 10 aprilie 1942.

Imobilul a trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 92/1950.

Reclamanta a arătat că îşi dovedeşte calitatea procesuală activă cu sentinţa civilă nr. 8214/1997 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, prin care s-a constatat existenţa titlului de proprietate în patrimoniul său şi faptul că imobilul nu a intrat niciodată în proprietatea Statului, fiind obligaţi pârâţii să i-l restituie.

Reclamanta este proprietara legitimă a imobilului revendicat, prin sentinţa civilă mai sus - menţionată constatându-se aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi, ca atare, lipsa de valabilitate a titlului statului.

În compararea titlurilor de proprietate ale părţilor aflate în litigiu, reclamanta are un drept preferabil pentru că titlul său provine de la adevăratul proprietar şi are data cea mai veche, fiind şi primul transcris, în vreme ce dreptul pârâtei provine de la un autor în patrimoniul căruia bunul nu a intrat în temeiul unui titlu valabil.

Pârâta SC B. SA a formulat întâmpinare, cerere de chemare în garanţie (prin care a solicitat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., obligarea vânzătoarei SC C. SA, la restituirea preţului imobilului vândut) şi cerere reconvenţională (prin care a solicitat să se constate că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat i-a fost recunoscut reclamantei în contradictoriu cu persoane juridice care nu deţineau imobilul în fapt şi nu justificau un titlu aparent de proprietate, precum şi constatarea nulităţii absolute a titlului reclamantei pentru fraudă la lege).

În ceea ce priveşte excepţia de inadmisibilitate în formularea acţiunii, tribunalul a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 213/1998 referitoare la domeniul public permiteau instanţelor de judecată să se pronunţe cu privire la valabilitatea titlului statului de preluare a imobilelor foştilor proprietari, conform art. 6 alin. (2) şi (3), numai până la intrarea în vigoare a legii speciale de reparaţie, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 invocarea acestui temei legal într-o acţiune în revendicare nemaifiind posibilă.

Acţiunea are ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv ce se circumscrie în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001, aceasta fiind formulată ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv la data de 13 iulie 2011.

Reclamanta nu a formulat notificare în conformitate cu art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind atrasă astfel decăderea din dreptul de a mai solicita măsuri reparatorii în temeiul legii.

Problema concursului între legea specială şi legea generală a fost rezolvată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a statuat că aplicarea acestui principiu de drept, recunoscut şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, exclude posibilitatea să mai poată fi formulată o acţiune în revendicare pentru imobile preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 dec 1989, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Această soluţie nu încalcă art. 6 parag. 1 din Convenţie şi nu aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, norma arătată garantând protecţia unui bun aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranţe legitime cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Reclamanta nu a uzat de procedura instituită prin legea specială, iar faptul că a pierdut termenul de formulare a notificării nu înseamnă că aceasta are deschisă o nouă cale a revendicării pe dreptul comun.

Împotriva sentinţei a formulat cerere de apel reclamanta, în analiza căruia s-au reţinut considerentele ce urmează:

Reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în revendicare prin compararea drepturilor ce decurg din titlul său de proprietate constând într-o sentinţă definitivă şi irevocabilă din 1997 şi înscrisurile anexate acesteia, respectiv din titlul de proprietate deţinut de către pârâta SC B. SA, dobândit de la SC C. SA printr-un contract de vânzare-curnpărare din anul 2006 şi titlurile deţinute anterior de SC C. şi societăţile antecesoare acesteia (începând cu anul 1994).

Acţiunea a fost formulată în anul 2011, în temeiul art. 480 C. civ., dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2010, reclamanta neformulând notificare în temeiul legii speciale.

În condiţiile în care reclamanta invocă drept titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu o hotărâre judecătorească obţinută în anul 1997 pe care-l opune titlului de proprietate al societăţii pârâte într-o acţiune în revendicare (clasică, potrivit art. 480 C. civ.), se impunea soluţionarea pe fond a acţiunii prin compararea drepturilor decurgând dîn titlurile invocate - astfel cum s-a statuat şi în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile administrării de probe în contradictoriu, respectării principiilor incidente, inclusiv a celui privind securitatea raporturilor civile, aplicând şi criteriile de preferinţă, de asemenea susţinute de către părţi în cauză.

Susţinerile contrare din întâmpinarea formulată de intimata SC B. SA nu pot fi primite spre a fi respins apelul, ele urmând a face obiect de cercetare a însuşi fondului pricinii, inclusiv din perspectiva lipsei de capacitate procesuală activă a reclamantei invocată, astfel cum s-a statuat şi prin decizia civilă nr. 2560 din 15 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată într-un recurs în cauză.

Soluţia judecării pe fond a acţiunii în revendicare se impune aşadar, ca decurgând din datele concrete ale speţei şi aplicarea deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008 şi respectiv a cauzei C.E.D.O. Maria Atanasiu şi alţii contra României, astfel că respingerea acţiunii ca inadmisibilă este nelegală şi netemeinică.

Deşi s-a respins acţiunea ca inadmisibilă, considerentele sentinţei ţinând să justifice soluţia din dispozitiv, totodată se analizează şi pe fond (parţial) acţiunea pe care o consideră "neîntemeiată", prin raportarea la un aspect invocat de către pârâtă cu referire la dobândirea în condiţii de fraudă a sentinţei din anul 1997 pentru un imobil neidentificat, pe care reclamanta o opune dreptului de proprietate al pârâtei.

Acest considerent de netemeinicie nu echivalează însă cu soluţionarea propriu-zisă pe fond a pricinii, situându-se în contradicţie cu celelalte considerente şi respectiv dispozitivul sentinţei privind respingerea acţiunii în revendicare, ca inadmisibilă.

Avându-se în vedere considerentele reţinute, a fost admis apelul, schimbată în parte sentinţa apelată, respinsă excepţia privind inadmisibilitatea, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă a acţiunii în revendicare - pe fond - fiind menţinută soluţia de disjungere a cererii reconvenţionale şi cererii de chemare în garanţie, respectiv cu privire la excepţia vizând nulitatea acţiunii.

Decizia din apel urmează a fi opozabilă şi intimatei SC C. SA - menţinută şi citată în calea de atac pentru menţinerea litisconsorţiului procesual de la fond - inclusiv sub aspectul menţinerii disjungerii pronunţată în sentinţa apelată - motiv pentru care, excepţia privind lipsa de calitate procesuală pasivă în apel nu a fost primită.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SRL, criticând-o ca fiind nelegală, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., după cum urmează:

Considerentele instanţei de apel de respingere a excepţiei inadmisibilităţii sunt subsumate argumentelor de anterioritate a hotărârii judecătoreşti de care se prevalează reclamanta pentru a susţine existenţa unui titlu de proprietate şi de aplicare greşită a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, precum şi a dezlegărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului date în cauza pilot Maria Athanasiu contra României.

- Instanţa de apel a statuat în mod nelegal că intimata - reclamantă ar fi învestit instanţa cu o acţiune în revendicare prin compararea drepturilor ce decurg din titlul său de proprietate constând într-o sentinţă definitivă şi irevocabilă din 1997, neobservând că acţiunea este întemeiată pe presupusul său titlu de proprietate ce ar fi aparţinut pretinsului său autor, F., care I-a dobândit prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat, din 10 aprilie 1942, de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, transcris sub nr. x din 10 aprilie 1942.

Trebuie să se aibă în vedere faptul că proprietarii istorici ce caută să îşi protejeze un drept de proprietate ce formează obiectul legilor speciale de reparaţie (Legea nr. 10/2001) trebuiau să urmeze calea specială, conform dezlegărilor deciziei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008.

Intimata-reclamantă nu a depus la dosarul cauzei vreo dovadă ca ar fi parcurs şi nici nu a negat faptul că a omis să parcurgă procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, negând orice relevanţă juridică acestei împrejurări.

Soluţia instanţei de apel, care a apreciat că există posibilitatea de a se recurge Ia dreptul comun în materia revendicării, respectiv, C. civ., în defavoarea legii speciale de reparaţie, respingând pe acest considerent excepţia inadmisibilităţii, reprezintă o încălcare flagrantă a principiului specialia generalibus derogant. Astfel, instanţa de apel deschide în mod nelegal calea unei judecăţi formale a cauzei, în care instanţa să acorde preferinţă titlului mai vechi, făcând abstracţie de efectele create prin aplicarea legii speciale, peste voinţa legiuitorului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat că numai persoanele exceptate de Ia procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Or, în cauza dedusă judecăţii, intimata - reclamantă nu se găseşte în niciuna dintre situaţiile de excepţie ce ar justifica promovarea acţiunii în revendicare, iar apărările potrivit cărora aceasta ar deţine un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu sunt de natură să justifice inaplicabilitatea dispoziţiilor Legii speciale nr. 10/2001.

Pentru a fundamenta existenţa unei situaţii de excepţie referitoare la aplicabilitatea legislaţiei speciale reparatorii, în mod nelegal face trimitere instanţa de apel la dispozitivul deciziei civile nr. 33/2008, subliniind faptul că prioritatea dată de norma specială devine inaplicabilă în situaţia în care se aduce atingere unui alt drept de proprietate, ori securităţii raporturilor juridice.

Instanţa de apel nu explică modul în care se aduce atingere pretinsului drept de proprietate al intimatei-reclamante, din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nefăcându-se nicio dovadă a prejudiciului suferit.

Soluţia instanţei de apel echivalează cu o imposibilitate de exercitare a dreptului divergent de către o altă persoană îndreptăţită, respectiv recurenta, şi de asemenea cu o validare a unei culpe în exercitarea căilor legale consfinţite de legislaţia specială pentru despăgubire.

- Contrar celor reţinute de instanţa de apel, sentinţa nr. 8214/1997 nu a fost invocată niciodată ca temei al dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, ci exclusiv în justificarea calităţii sale procesual active.

- intimata - reclamanta nu se poate prevala în raporturile cu recurenta de opozabilitatea unei hotărâri judecătoreşti, precum şi de dezlegările date de instanţele de judecată în fapt şi în drept într-un litigiu în care nu a fost parte, pentru a îi îngrădi dreptul la apărare garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, din perspectiva facultăţii procesuale de a invoca apărări pe cale de excepţie, respectiv excepţia inadmisibilităţii.

Condiţia de aplicare a autorităţii de lucru judecat presupune identitatea de acţiuni (părţi, obiect şi cauză juridică) ce opreşte repetarea judecăţii. Această triplă identitate este imperativă şi nu poate comporta exceptări, restrângeri sau derogări.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în jurisprudenţa sa că instanţele au obligaţia de a judeca în fond când li se opune o pretinsă autoritate de lucru judecat, iar soluţia trebuie să ţină cont de dezlegarea deja dată asupra problemei de drept dedusă judecăţii, dând eficienţă prezumţiei de lucru judecat.

Această prezumţie este una relativă, iar partea care a fost terţ desăvârşit în raport de cadrul procesual anterior poate solicita administrarea oricărui mijloc de probă pentru răsturnarea acestei, prezumţii şi valorificarea dreptului său concurent în cadrul procesual actual.

A admite contrariul, ar echivala tocmai cu o nesocotire a dezlegărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de Hotărârea pilot Maria Athanasiu, sens în care disputa dintre doi pretinşi proprietari nu poate fi tranşată exclusiv prin raportare la vechimea titlului exhibat.

Instanţa de apel ignoră faptul că prin decizia civilă nr. 2560 din 17 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză s-a statuat cu titlu de principiu că efectele pozitiv şi negativ ale puterii de lucru judecat nu pot reprezenta argumente pentru a extinde efectele unei hotărâri asupra altor persoane decât cele care au fost părţi, în sensul prezenţei lor juridice, în litigiul care a dus la pronunţarea acestei hotărâri - în speţă punându-se problema dacă puterea de lucru judecat se poate opune unui dobânditor cu titlu particular al bunului, care nu intră în noţiunea de parte, ca prezenţă juridică, în condiţiile în care hotărârea se referă la un drept transmis din patrimoniul statului anterior declanşării litigiului, reclamanta judecându-se în acel litigiu cu o persoană care la acea dată nu era proprietarul imobilului.

În aceste condiţii, aşa cum corect a susţinut instanţa de recurs, recurentei pârâte nu i se poate opune puterea de lucru judecat a hotărârii anterioare nici ca prezumţie legală absolută irefragabilă, şi nici ca excepţie de fond.

Ca atare, simpla legătură, din cadrul unui proces ulterior, cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior nu este suficientă pentru a susţine că această statuare nu mai poate fi contrazisă, atâta timp cât nu se mai poate reţine îndeplinirea condiţiei identităţii de părţi, în caz contrar încălcându-se principiile dreptului la apărare şi al contradictorialităţii.

Prin urmare, faţă de dezlegările cu autoritate de lucru judecat ale instanţei de recurs în prezenta cauză, sentinţa nr. 8214/1997 nu poate fi opusă recurentei cu autoritate de lucru judecat şi nici nu poate fi invocată drept titlu de proprietate pentru intimata-reclamantă.

- Hotărârea pilot Maria Athanasiu a statuat că, în compararea titlurilor a doi pretinşi proprietari, ar trebui, de principiu, să fie preferată situaţia actualilor proprietari, cu motivarea că, în ipoteza restituirii imobilului, aceştia ar suferi o pierdere mai importantă faţă de proprietarii istorici, al căror mobil este acela de a renaşte un drept de proprietate.

Drepturile proprietarilor istorici a fost garantate pe deplin prin instituirea unor legi speciale de reparaţie, în acest sens fiind şi considerentele Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ambele hotărâri prevăd însă o situaţie de excepţie, respectiv aceea în care proprietarii istorici au beneficiat după 1990 de o hotărâre judecătorească prin care Ii s-a recunoscut dreptul de proprietate.

În prezenta cauză însă, sentinţa nr. 8214/1997 nu reprezintă o hotărâre în sensul consacrat de jurisprudenţa europeană şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie amintită anterior, pentru a se încadra în situaţia de excepţie, având în vedere că aceasta a fost pronunţată în contradictoriu cu persoane străine de titularul dreptului de proprietate la acel moment (persoane care nu au nicio legătură cu dreptul de proprietate).

De altfel, acest argument a fost reţinut deja cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, prin decizia civilă nr. 2560 din 17 noiembrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

- instanţa trebuie să procedeze la compararea acestora în contextul socio-economic actual, în încercarea de a răspunde imperativului securităţii circuitului juridic civil şi, de asemenea, de a nu încălca dreptul de proprietate al unei părţi prin încercarea de a proteja în mod excesiv sau nejustificat o alta.

Premisa contrară logicii pe care şi-o însuşeşte instanţa de apel în motivarea soluţiei pronunţate este aceea că existenţa sentinţei civile nr. 82î4/199, pretinsul titlu de proprietate, s-ar corela cu dezlegările din cuprinsul hotărârii pilot Maria Athanasiu, pronunţată 3 ani mai târziu.

De altfel, intimata - reclamantă nici nu a invocat drept titlu de proprietate sentinţa nr. 8214/1997, singurul titlu de proprietate invocat de aceasta fiind reprezentat de contractul de vânzare - cumpărare autentificat, din 10 aprilie 1942, de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, transcris sub nr. x din 10 aprilie 1942, ceea ce atrăgea obligativitatea parcurgerii procedurii instituite prin Legea nr. 10/2001 şi, implicit, inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare întemeiate pe art. 480 C. civ. - în lumina dezlegărilor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008.

Analizând decizia în raport de criticile formulate, în limitele în care acestea se circumscriu cadrului procesual al prezentei etape procesuale. Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed:

Prima instanţă a fost sesizată cu o acţiune în revendicare prin compararea titlurilor de proprietate de care se prevalează ambele părţi asupra aceluiaşi imobil, în temeiul art. 480 C. civ., formulată în anul 2011.

Instanţa de apel a constatat admisibilitatea acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, cu referire şi la Decizia în interesul legii nr. 33/1998 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţii unite, în condiţiile în care obiectul litigiului nu constituie un imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, iar acţiunea a fost formulată după intrarea în vigoare a acestei legi.

Pe calea recursului, pârâta a criticat modul de aplicare a acestei decizii, formulând şi motive prin care s-au contestat efectele juridice ale hotărârii judecătoreşti de care se prevalează reclamanta (prin care aceasta a susţinut că a obţinut restituirea imobilului pe calea dreptului comun), privind întrunirea cerinţelor unui "bun actual" (în lumina art. 1 din Primul Protocol adiţional Ia Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), precum şi operaţiunea de comparare a titlurilor, urmare căreia se va da prioritate unuia dintre drepturile disputate de către părţile în litigiu.

Limitele în care are însă a se pronunţa prezenta instanţă sunt fixate de decizia de apel, în aplicarea art. 299 şi art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., respectiv dezlegarea dată de instanţa de apel asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamantă, potrivit dreptului comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În susţinerea acţiunii, reclamanta a arătat ca prin sentinţa civilă nr. 8214/1997 pronunţată în Dosarul nr. x/1997 al Judecătoriei sector 2 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă prin decizia civilă nr. 1651/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a constatat existenţa titlului de proprietate în patrimoniul său (urmare aplicării greşite a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi, ca atare, a lipsei de valabilitate a titlului statului) şi faptul că acesta nu a intrat niciodată în proprietatea Statului, fiind obligaţi pârâţii să il restituie.

Reclamanta se prevalează astfel în susţinerea acţiunii de o hotărâre judecătorească de restituire în natură a imobilului, pronunţată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, ipoteză în care poate formula prezenta acţiune în revendicare, cum corect a reţinut instanţa de apel.

Inclusiv în Decizia în interesul legii nr. 33/1998 s-a reţinut că nu se poate aprecia ca existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge Ia acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un "bun"

În sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.

Celelalte critici formulate în cererea de recurs - referitoare la efectele juridice ale hotărârii judecătoreşti de care se prevalează reclamanta (prin care aceasta a susţinut că a obţinut restituirea imobilului pe calea dreptului comun, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001), întrunirea cerinţelor unui "bun actual" (în lumina art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului), precum şi operaţiunea de comparare a titlurilor - nu sunt în competenţa prezentei instanţe, în acest stadiu procesual, ci a instanţei care va soluţiona pe fond acţiunea în revendicare, cum în mod corect a şi reţinut instanţa de apel, cu referire la decizia anterioară de recurs pronunţată în cauză, decizie care a şi impus anumite cercetări cu ocazia rejudecării cauzei.

În consecinţă, constatând că instanţa de apel a reţinut în mod corect admisibilitatea acţiunii în revendicare, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., dispunând în consecinţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC B. SRL împotriva deciziei nr. 414A din data de 5 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a llI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2017.