Revision inadmissible for lack of triple identity: distinct legal bases for director’s insolvency liability and common civil delictual liability for unpaid taxes

Deliberând, în condiţiile art. 395 alin. (1) C. proc. civ., asupra cererii de revizuire de faţă:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 29 mai 2017, revizuentul A. a solicitat revizuirea deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. x/3/2016, pe care o consideră tn contradicţie cu decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*.

În drept, cererea de revizuire a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire, s-a arătat că, în anul 2008, în Dosarul nr. x/3/2008*, Administraţia Sectorului 3 a Finanţelor Publice, prin mandatar administrator judiciar, a solicitat, în temeiul art. 138 din Legea insolvenţei nr. 85/2006, obligarea revizuentului Ia repararea presupusului prejudiciu cauzat de revizuent în perioada mai 2007 - noiembrie 2009, în calitate de reprezentant al societăţii B. SRL, constând în faptul că nu a ţinut şi nu a virat, cu intenţie, în termen de 30 de zile de la scadenţă, suma totală de 239.

129 RON, reprezentând impozite şi contribuţii cu reţinere la sursă.

Cererea Administraţiei Sectorului 3 a Finanţelor Publice a fost respinsă prin decizia, definitivă şi irevocabilă, nr. 1310 din data de 13 iunie 2013, pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008*.

Instanţa nu a putut reţine existenţa unei vinovăţii a revizuentului în ceea ce priveşte fapta ilicită ce i s-a imputat, constând în aceea că în perioada mai 2007 - noiembrie 2009, în calitate de reprezentant al societăţii B. SRL, nu a virat către bugetul de stat suma de 239.129 RON.

Revizuentul, în calitate de administrator al debitoarei, nu a dispus virarea obligaţiilor fiscale în sumă de 239.129 RON, întrucât societatea debitoare nu dispunea de fondurile băneşti necesare plăţii datoriilor scadente, fapt constatat de instanţă în momentul dispunerii deschiderii procedurii de insolvenţă (insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile - art. 3 alin. (1) din Legea nr. 85/2006).

În anul 2016, în Dosarul nr. x/3/2016, Administraţia Sectorului 3 a Finanţelor Publice formulează o nouă cerere împotriva revizuentului, solicitând aceeaşi sumă pentru aceeaşi perioadă.

Soluţia instanţei de fond, respectiv sentinţa civilă nr. 1385 din 11 martie 2016 a fost de respingere a cererii Administraţiei Sectorului 3, care, în consecvenţă cu decizia definitivă a Curţii de Apel Bucureşti nr. 1310 din 13 iunie 2010 arată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa vinovăţiei pârâtului-reclamant.

Prima instanţă, în anul 2010, a respins cererea Administraţiei Sectorului 3 a Finanţelor Publice de atragere a răspunderii civile delictuale a revizuentului, constatând lipsa vinovăţiei revizuentului, în timp ce altă instanţă, respectiv instanţa de apel din prezentul dosar a admis acţiunea Administraţiei Sectorului 3 a Finanţelor Publice de atragere a răspunderii civile delictuale a acestuia.

Este inadmisibil ca o instanţă să constate că revizuentul nu este vinovat, iar alta să constate contrariul.

În cauză, ipoteza legală din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se regăseşte pe deplin deoarece există hotărâri potrivnice, respectiv decizia nr. 1310 din data de 13 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008* şi decizia civilă, definitivă, nr. 374 din data de 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2016.

Decizia nr. 1310 din data de 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2008* a tranşat cu mult înainte aceeaşi situaţie de fapt ca cea din hotărârea revizuită, ca de altfel şi sentinţa de la prima instanţă, nr. 1385 din data de 03 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2016, sentinţă favorabilă revizuentului.

Astfel ambele instanţe au avut în vedere în existenţa vinovăţiei ca element de răspundere civilă delictuală chiar dacă sintagma, tragerii răspunderii în calitate de administrator ar putea avea din punct de vedere semantic o altă valoare decât aceea de lipsă a vinovăţiei (a răspunderii).

În realitate, din punct de vedere juridic, stabilirea împrejurării că nu se poate atrage răspunderea administratorului (organului de conducere al debitoarei) este echivalentă cu lipsa răspunderii civile delictuale, aşa cum s-a stabilit de altfel în sentinţa civilă nr. 1385 din 03 noiembrie 2016 a primei instanţe, devenită definitivă.

Deoarece, în realitate, nu au intervenit elemente noi, societatea fiind radiată în anul 2010, prin sentinţa nr. 6124 din 07 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vll-a comercială, în Dosarul nr. x/3/2008 care a probat totodată închiderea procedurii împotriva debitoarei (tabelul credal definitiv cuprindea la pct. 3 aprobarea înscrierii A.N.A.F. Sector 3 cu toată suma solicitată, inclusiv taxele din reţinere la sursă solicitate în prezentul dosar) şi trimiterea revizuentului în judecată, conform art. 138 din Legea nr. 85/2006.

Susceptibilă de a conduce Ia o apreciere contrară asupra răspunderii revizuentului, un element care întăreşte acest lucru este sentinţa civilă nr. 1385 din 11 martie 2016 a primei instanţe, în consecvenţă cu decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă, arată că nu este îndeplinită condiţia referitoare la existenţa vinovăţiei revizuentului.

În acest context, soluţia pronunţată în apel nu poate avea un caracter arbitrar subiectiv nesusţinut de probe, tinzând practic la lipsirea de efecte juridice atât a hotărârii definitive şi irevocabile nr. 1310/2013, cât şi a soluţiei pronunţate la fond respectiv sentinţa civilă nr. 1385/2016.

Este dezirabil ca să existe o predictibilitate a soluţiilor pronunţate de instanţele judecătoreşti, astfel încât pe baza aceloraşi elemente de fapt să nu se pronunţe hotărât potrivnice, aşa cum impun şi recomandările ce rezulta din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În consecinţă, revizuentul apreciază întrunite cerinţele din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi solicită, în temeiul art. 513 alin. (4) din acelaşi Cod, admiterea cererii de revizuire şi anularea deciziei civile nr. 374 din data de 25 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2016.

Intimatul Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Sectorului 3 a Finanţelor Publice a depus întâmpinare prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi inadmisibilităţii cererii de revizuire, excepţia tardivităţii fiind respinsă în şedinţa publică de la termenul anterior, pentru motivele redate în cuprinsul încheierii.

Analizând cererea de revizuire, prin prisma prevederilor legale mai sus arătate şi a temeiului de drept reţinut, art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, pentru considerentele ce succed:

Revizuentul a solicitat instanţei anularea deciziei civile nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimaţii C., D. şi Statul Român - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice - Administraţia Sectorului 3 a Finanţelor Publice, în temeiul dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., normă care deschide părţilor calea acestei căi extraordinare de atac, de retractare, pentru cazul în care există hotărâri definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

S-a susţinut că decizia a cărei anulare se cere este în contradicţie cu decizia nr. 1310 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi sentinţa civilă nr. 1085/2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VII-a civilă, pronunţate în cadrul Dosarului nr. x/3/2008*.

În aplicarea dispoziţiilor art. 513 alin. (3) C. proc. civ., pentru a fi incidentă teza de la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se cer a fi întrunite cumulativ anumite condiţii, care nu se verifică în cauza de faţă.

Astfel, potrivit art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunţate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă există hotărâri potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Raportat la aceste dispoziţii legale se reţine că pentru a se putea invoca motivul de revizuire referitor la hotărâri potrivnice trebuie îndeplinite cumulativ mai multe cerinţe legale, şi anume: să fie vorba despre hotărâri potrivnice, chiar dacă prin ele nu s-a rezolvat fondul cauzei faţă de reglementarea înscrisă în art. 509 alin. (2) C. proc. civ., hotărârile să fie pronunţate în aceeaşi pricină, deci să fi existat tripla identitate de elemente: aceleaşi părţi, acelaşi obiect şi aceeaşi cauză; hotărârile să fie pronunţate în dosare diferite; în al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii lucrului judecat, ori dacă a fost invocată să nu se fi discutat excepţia; să se ceară anularea celei de a doua hotărâri, care s-a pronunţat cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Scopul pentru care a fost instituit acest motiv de revizuire a fost acela de a lipsi de efecte juridice hotărârea care încalcă autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri judecătoreşti anterioare.

Una dintre condiţiile de admisibilitate este aceea ca în cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepţia autorităţii de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanţa să fi omis să se pronunţe asupra ei. Dacă instanţa sesizată cu cea de-a doua acţiune a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, această apărare nu mai poate fi reiterată pe calea revizuirii, deoarece s-ar opune tocmai puterea de lucru judecat a hotărârii date asupra celei de-a doua acţiuni.

În cauză, în Dosarul nr. x/3/2016, finalizat prin decizia nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1385 din 03 noiembrie 2016 a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâtul A. (revizuentul din prezenta cauză) prin întâmpinare, reţinând că sentinţa civilă nr. 1085 din 06 februarie 2013 pronunţată de Tribunaiul Bucureşti, secţia a VIl-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1130 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti nu se impune cu autoritate de lucru judecat, faţă de lipsa identităţii de părţi, obiect şi cauză (ultimele două paragrafe, pag. 8 din hotărârea primei instanţe), apreciind însă asupra efectului pozitiv al puterii de lucru judecat al aceleiaşi sentinţe.

Această statuare a instanţei de fond nu a făcut obiect al criticilor din apel şi nici revizuentul A. nu a declarat apel cu privire la această motivare, astfel că aceasta a căpătat autoritate de lucru judecat, susţinerile din apel referindu-se, printre altele, doar la aspectul greşitei reţineri a puterii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1085 din 06 februarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VlI-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1130 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti.

Spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat, care presupune o identitate de acţiuni (sub aspectui obiectului, părţilor şi cauzei juridice), care împiedică repetarea judecăţii şi care determină o soluţie ce nu antamează fondul cauzei, prezumţia de lucru judecat este aplicabilă în situaţia în care, în lipsa triplei identităţi menţionate, existenţa unei judecăţi anterioare impune consecvenţă în noua judecată, în sensul că ceea ce s-a constatat şi s-a statuat printr-o hotărâre nu trebuie contrazis prin alta. În acest din urmă caz, instanţa nu respinge acţiunea pe excepţie, ci analizează fondul cauzei, valorificând în cadrul acestei analize probele administrate, inclusiv prezumţia de lucru judecat.

În speţă, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au analizat efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel, respectând principiul tantum devolutum quantum iudicatum a analizat legalitatea sentinţei în limitele cadrului procesual stabilit de prima instanţă şi în raport de soluţia adoptată referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat.

Prin decizia civilă nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a apreciat că nu se poate reţine puterea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1085 din 06 februarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 1310 din 13 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti.

Aşadar, în litigiul finalizat prin hotărârea a cărei revizuire se solicită, instanţa a cercetat autoritatea de lucru judecat, sub ambele sale efecte (pozitiv şi negativ) cu referire la problemele de drept dezlegate în litigiul ce fost finalizat prin decizia nr. 1310 din 13 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. x/3/2008* şi s-a reţinut că nu se impune niciunul dintre efectele autorităţii de lucru judecat.

Prin urmare, în cel de-al doilea litigiu au fost analizate efectele lucrului judecat ale deciziei invocată ca fiind contrară, astfel încât, partea în cauză nu o mai poate reitera pe calea revizuirii, pentru că se opune principiul autorităţii lucrului judecat, care garantează respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, în mod expres consacrat, atât în doctrina şi în practica judiciară a instanţelor naţionale, cât şi în jurisprudenţa europeană, motiv pentru care revizuirea apare ca inadmisibilă.

Soluţia se impune şi pe considerentul că, dacă revizuirea ar fi admisibilă, ar însemna ca instanţa sesizată cu cererea de revizuire să nu se limiteze doar la anularea celei din urmă hotărâri, ci să examineze şi modul de rezolvare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, ceea ce însă nu se poate realiza prin intermediul revizuirii.

Pe de altă parte, în noua reglementare a C. proc. civ., art. 430 alin. (2) se prevede că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acestea se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Această nouă prevedere legală nu permite însă ca o hotărâre judecătorească să fie revizuită pentru motivul că anumite considerente contravin dispozitivului unei hotărâri anterioare sau viceversa, dacă cele două hotărâri sunt date în procese diferite, între care nu există identitate de părţi, obiect şi de cauză.

O eventuală asemenea contrarietate ar putea fi invocată doar pe cale de apărare, prin prevalarea de dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. în cadrul celui de-al doilea proces, astfel cum este şi cazul în speţa de faţă, în al doilea proces fiind cercetate efectele lucrului anterior judecat.

Mai mult, din perspectiva îndeplinirii condiţiei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, se reţin următoarele:

Dosarul nr. x/3/2008* al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a avut ca obiect cererea de antrenare a răspunderii patrimoniale formulată de reclamantul E. SPRL, lichidator judiciar al SC B. SRL, în contradictoriu cu pârâtul A., fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 13 lit. a), c), şi e) din Legea nr. 85/2006. Rezultă, deci, că Dosarul nr. x/3/2008* al Curţii de Apel Bucureşti, finalizat cu pronunţarea deciziei civile nr. 1310 din 13 iunie 2013, s-a purtat între reclamantul E. SPRL, lichidator judiciar al SC B. SRL, pe de o parte, şi pârâtul A., pe de altă parte, şi a avut ca obiect răspunderea personală a administratorului ce poate fi atrasă în cazurile expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, dacă se dovedeşte legătura de cauzalitate dintre aceste fapte şi insolvenţa persoanei juridice.

Pe de altă parte, cauza ce a formulat obiectul Dosarului nr. x/3/2016* al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IlI-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, finalizată cu pronunţarea deciziei a cărei revizuire se solicită, s-a purtat între reclamantul Statul Român reprezentat prin A.N.A.F., prin mandatar Direcţia Regională Generală a Finanţelor Publice, în reprezentarea Administraţiei Sectorului 3 a Finanţelor Publice, pe de o parte, şi pârâtul A., pe de altă parte, şi a avut ca obiect obligarea pârâtului la plata sumelor reprezentând impozite şi contribuţii, reţinute la sursă dar nevirate bugetului de stat, precum şi a obligaţiilor fiscale accesorii, în temeiul răspunderii civile delictuale de drept comun.

Privite comparativ, cele două litigii nu s-au purtat între aceleaşi părţi, reclamanţii fiind diferiţi, dar şi cauza juridică, prin aceasta înţelegând fundamentul juridic (situaţia de fapt calificată juridic) al cererii de chemare în judecată, este şi ea, diferită.

Astfel, în primul dosar, înregistrat sub nr. x/3/2008* pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, demersul judiciar întreprins de reclamantul din primul litigiu a fost generat de împrejurarea că pârâtul era administrator al societăţii comerciale şi s-a urmărit atragerea răspunderii personale patrimoniale a administratorului pentru comiterea faptelor prevăzute de dispoziţiile art. 138 alin. (1) lit. a), c) şi e) din Legea nr. 85/2006. În acest dosar, cauza juridică a acţiunii o reprezintă atragerea răspunderii patrimoniale a administratorului al societăţii debitoare, în condiţiile expres prevăzute de prevederile art. 138 alin. (1) lit. a), c) şi e) din Legea nr. 138/2006, cu condiţia dovedirii legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte şi insolvenţa persoanei juridice.

În cel de al doilea litigiu, Dosarul nr. x/3/2016* al Curţii de Apel Bucureşti, finalizat cu decizia a cărei revizuire se solicită, reclamantul s-a adresat instanţei de judecată ca urmare a faptei ilicite a pârâtului constând în nevirarea impozitelor şi contribuţiilor către bugetul local sau de stat, căruia i s-a cauzat astfel un prejudiciu, reprezentat de contravaloarea acestor impozite şi contribuţii. Prin urmare, în cel de-al doilea dosar, cauza juridică a fost reprezentată de răspunderea civilă delictuală de drept comun, generată de nerespectarea de către pârât, în calitate de administrator al societăţii comerciale, a obligaţiilor impuse de normele legislaţiei fiscale.

Aşadar, se constată că nu există nici identitate de cauză juridică între cele două litigii, răspunderea patrimonială a organelor de conducere prevăzută de art. 138 din Legea nr. 85/2006 fiind una specială, diferită de răspunderea civilă delictuală de drept comun, prevăzută de art. 998-999 C. civ., între aceste două răspunderi existând raportul normă specială - normă generală, cu incidenţa principiilor de interpretare specifice acestui raport.

În consecinţă, nu sunt întrunite nici condiţiile privind tripla identitate de părţi, obiect şi cauză între cele două litigii, necesară pentru a se reţine autoritatea de lucru judecat, şi deci, incidenţa dispoziţiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în al doilea litigiu.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 513 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 374 din 25 aprilie 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2017.