Res judicata and statute of limitations bar compensation claims against judicial authorities for final rulings

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba la data de 8 ianuarie 2016, în urma declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Curtea de Apel Alba Iulia, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Tribunalul Alba, obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese, pentru prejudiciul moral suferit în perioada 2009-2015, ca urmare a desfiinţării în mod ilegal a contractului comercial nr. X/2009 de cesiune de creanţă, de către cele două instanţe.

2, Hotărârea pronunţată de tribunal în prima instanţă

Prin sentinţa nr. 640 din 12 aprilie 2016, Tribunalul Alba, secţia I civilă, a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, respingând acţiunea faţă de aceşti pârâţi, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către Tribunalul Alba, şi a respins acţiunea faţă de această instituţie.

Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat, că reclamanta a formulat anterior o acţiune identică, în contradictoriu cu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, care a făcut obiectul dosarului civil nr. x/107/2014 al Tribunalului Alba, soluţionat definitiv prin decizia civilă nr. 119/2014 a Curţii de Apel Alba Iulia.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Tribunalul Alba, s-a reţinut că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 8 din Decretul-Lege nr. 167/1958, având în vedere că hotărârile judecătoreşti ale Tribunalului Alba care ar fi provocat reclamantei prejudiciile morale solicitate în prezenta acţiune, datează din anul 2010 şi 2011, iar reclamanta a formulat acţiunea în octombrie 2015. S-a mai reţinut că şi raportat la momentul pronunţării deciziei prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul reclamantei în Dosar nr. x/57/2011, respectiv 26 septembrie 2012, acţiunea este tot prescrisă.

Prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie nu poate fi calculat, aşa cum susţine reclamanta, de la momentul formulării contestaţiei în anulare împotriva deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât în caz contrar, s-ar putea considera că începutul termenului de prescripţie ar putea fi stabilit de către creditor (prin formularea, la nesfârşit, de căi extraordinare de atac de retractare).

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată.

3. Hotărârea pronunţată de curtea de apel în apel

Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă, prin decizia nr. 1382 din 18 octombrie 2016, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.

În ceea ce priveşte critica vizând greşita admitere a excepţiei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a reţinut, ca şi tribunalul, că reclamanta a mai formulat anterior o acţiune în despăgubiri, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care a constituit obiectul Dosarului nr. x/107/2014.

În urma analizei elementelor acţiunii de faţă şi a acţiunii ce a format obiectul Dosarului nr. x/107/2014, instanţa de apel a reţinut că reclamanta şi pârâţii Statui Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au figurat ca părţi în ambele cauze, iar împrejurarea că în cel de-al doilea proces a fost chemat şi Tribunalul Alba, nu are nicio relevanţă cu privire la autoritatea de lucru judecat, întrucât tribunalul a analizat această excepţie numai cu privire la primii doi pârâţi.

Sub aspectul obiectului şi a cauzei, s-a constat că ambele litigii au acelaşi obiect şi aceeaşi cauză, respectiv obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a pronunţării sentinţei nr. 76/COM/2011 de Tribunalul Alba şi a deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar faptul că diferă cuantumul celor două pretenţii (500.000 RON în Dosarul nr. x/107/2014 şi 2.000.000 RON în dosarul de faţă) nu prezintă relevanţă juridică sub aspectul calificării obiectului, întrucât chestiunea obligării celor doi pârâţi la aceste despăgubiri a fost dezlegată definitiv în Dosarul nr. x/107/2014.

Sub aspectul prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de apel a reţinut că, în raport de dispoziţiile art 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, data la care reclamanta a luat sau putea, în mod rezonabil, să ia act de decizia nr. 3641 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă, a fost dată pronunţării acesteia, respectiv 26 septembrie 2012.

4. Cererea de recurs

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, reclamanta a declarat recurs.

Criticile recurentei reclamante, formulate prin memoriul de recurs, vizează, în esenţă, nelegalitatea deciziei instanţei de apel din perspectiva admiterii excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Astfel, printr-o primă critică, recurenta reclamantă reproşează instanţei de apel că a admis în mod greşit excepţia autorităţii de lucru judecat, arătând că în cauză nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi de elemente, respectiv de părţi obiect şi cauză. Legat de acest aspect, arată că nu este îndeplinită condiţia identităţii de părţi, întrucât în prima acţiune ce a constituit obiect al Dosarului nr. x/107/2014 s-a judecat cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, iar în cauza de faţă a chemat în judecată, pe lângă cei doi pârâţi, şi Tribunalul Alba. Mai arată că nici obiectul celor două cauze nu este acelaşi, având în vedere că în primul dosar a solicitat plata sumei de 500.000 RON, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral adus demnităţii, onoarei şi reputaţiei sale prin decizia nr. 88/2011 a Curţii de Apel Alba lulia, iar obiectul dosarului de faţă îi reprezintă obligarea, în solidar, a celor două instituţii ale statului la plata sumei de 2.000.000 RON, cu titlu de daune interese pentru prejudiciul moral pe care l-a suferit în perioada 2009-2015 ca urmare a desfiinţării contractului comercial nr. X/2009. Referitor la cauza cererii de chemare în judecată, arată că nici aceasta nu este aceeaşi în ambele dosare, având în vedere că în ultimul dosar a invocat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Printr-o altă critică, recurenta reclamantă susţine că atât tribunalul, cât şi instanţa de apel, au admis în mod greşit excepţia prescripţiei dreptului la acţiune faţă de Tribunalul Alba, arătând în acest sens că din moment ce instanţa de apel a schimbat în tot sentinţa nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, ea nu a avut niciun motiv să cheme în judecată şi tribunalul, susţinând că de prejudiciile care i-au fost aduse de către această din urmă instituţie a luat cunoştinţă abia în data 17 ianuarie 2013, odată cu comunicarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a deciziei nr. 3641/2012, la aproape 3 luni după formularea acţiunii la data de 25 octombrie 2012.

Susţine că prin decizia menţionată, Înalta Curte, în acord cu Tribunalul Alba, a dispus anularea contractului comercial nr. X/2009 de cesiune de creanţă, încălcând astfel art. 44 din Constituţia României, art. 969 din vechiul C. civ. şi decizia civilă nr. 2358/2010 a Curţii de Apel Alba Iulia, rămasă definitivă, precum şi lipsa din proces a unui contractant.

Recurenta reclamantă mai susţine că Tribunalul Alba nu era competent să judece cauza, fiind parte în dosar, şi că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de trimitere a dosarului la Tribunalul Bucureşti pentru o dreapta judecată.

5. Procedura derulată în recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în complet de filtru, fiind comunicat părţilor în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) din acelaşi Cod.

Prin încheierea din 16 iunie 2017, completul de filtru a constatat, în acord cu raportul întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a apreciat recursul declarat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a acestuia.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârea atacată în limitele criticilor invocate şi având în vedere raportul asupra admisibilităţii în principiu, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care urmează:

Referitor la criticile care vizează greşita reţinere în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat, pe motiv că nu ar fi întrunite elementele triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, se reţine că, atât tribunalul, cât şi instanţa de apel, au făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 430 şi urm. C. proc. civ. care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Astfel, în ceea ce priveşte identitatea de părţi, recurenta reclamanta susţine ca aceasta nu se regăseşte întrucât în al doilea litigiu a chemat în judecată pe lângă cei doi pârâţi din primul dosar, respectiv Statul Român, prin Ministerul. Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi pe Tribunalul Alba.

Susţinerea recurentei nu poate fi primită, întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută de ambele instanţe de fond numai cu privire la pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care au figurat ca părţi, atât în Dosarul nr. x/107/201.4, cât şi în dosarul de faţă.

Chiar dacă în cel de al doilea proces a fost chemat în judecată, în calitate de pârât, şi Tribunalul Alba, contrar susţinerilor recurentei-reclamante, acest fapt nu are nicio relevanţă, întrucât excepţia autorităţii de lucru judecat a fost reţinută numai şi cu privire la pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, neputându-se, astfel, înlătura existenţa autorităţii de lucru judecat în privinţa acestor pârâţi care au figurat şi în primul litigiu, soluţionat deja irevocabil.

De altfel, scopul acestei reglementări este acela de a împiedica ca între aceleiaşi părţi să poată fi formulate pretenţii cu acelaşi obiect şi având aceeaşi cauză, pe calea unei noi cereri de chemare în judecată.

Referitor la celelalte două elemente esenţiale ale autorităţii de lucru judecat care vizează identitatea de obiect şi de cauza, se reţine că cerinţa identităţii obiectului nu implică în mod necesar formularea în acelaşi mod a obiectului cererii în ambele acţiuni, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.

În principiu, identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecăţii anterior, formularea aceleiaşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul material, ci şi la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru a se stabili existenţa identităţii de obiect, trebuie să se analizeze comparativ acest element din cea de-a doua cerere de chemare în judecată cu ceea ce a hotărât instanţa anterior.

În cauză, se constată că prin cele două acţiuni promovate, reclamanta a urmărit obligarea pârâţilor la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă ca urmare a modului de interpretare a clauzelor contractului de cesiune prin decizia nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost menţinută sentinţa nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, astfel ca în mod corect instanţa de apel a confirmat hotărârea tribunalului prin care s-a reţinut identitatea de obiect a celor două dosare.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel, chiar dacă în primul litigiu reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei de 500.000 RON, iar în prezenta acţiune aceasta a solicitat despăgubiri în sumă de 2.000.000 RON, acest fapt nu este de natură să înlăture excepţia lucrului judecat, deoarece chestiunea neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie în persoana aceloraşi persoane juridice, respectiv a pârâţilor Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a fost dezlegată definitiv în primul dosar, respectiv nr. x/107/2014.

Or, este unanim admis în doctrină şi în practica instanţelor că, pentru a exista autoritate de lucru judecat, nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acţiuni în acelaşi mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor să rezulte că scopul final urmărit de parte, este identic.

În ceea ce priveşte cauza, se constată că în mod corect a fost reţinută de către instanţele de fond identitatea acesteia.

Contrar susţinerilor recurentei reclamante, cauza celor două acţiuni, chiar îmbrăcată în altă formă, este identică, întrucât noţiunea juridică de cauză trebuie raportată la starea de fapt calificată juridic şi nu doar la temeiul de drept indicat în cerere.

Principiul autorităţii de lucru judecat căruia în mod corect i s-a dat eficienţă de către instanţele anterioare corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a unor chestiuni litigioase deja rezolvate, aspect în deplină concordanţă cu reglementările comunitare privind asigurarea şi respectarea dreptului la un proces echitabil şi a liberului acces la justiţie.

În ceea ce priveşte critica vizând greşita reţinere de către instanţa de apel a prescripţiei dreptului la acţiune faţă de pârâtul Tribunalul Sibiu, se constată că este nefondată.

Atfel, dreptul de creanţă din prezentul litigiu are natură patrimonială, iar un asemenea drept este supus prescripţiei extinctive.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", iar potrivit art. 3 alin. (1) din aceiaşi decret, "Termenul de prescripţie este de 3 ani (...)". Pe de altă parte, art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 prevede că "prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuită prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea".

Raportat la natura patrimonială a dreptului valorificat în prezenta cauză şi la dispoziţiiie legale privind prescripţia extinctivă aplicabile drepturilor patrimoniale, redate anterior, în mod legal curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe de respingere, ca prescrisă, a cererii de chemare în judecată cu privire la pârâtul Tribunalul Sibiu.

Recurenta susţine că termenul general de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data de 17 ianuarie 2013, odată cu comunicarea deciziei nr. 3641/2012 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, însă, în privinţa momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul acţiunii în răspundere civilă pentru paguba cauzată prin fapta ilicită, dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 au instituit regula curgerii termenului de prescripţie de la momentul la care cel prejudiciat a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Rezultă că legiuitorul leagă începutul prescripţiei de momentul cunoaşterii, de către cel prejudiciat, a pagubei şi a celui care răspunde de ea.

În cauza de faţa, reclamanta a pretins că prejudiciul moral ar fi fost cauzat prin confirmarea de către Înalta Curte a hotărârii de primă instanţă din acel dosar, context în care interesează data rămânerii irevocabile a sentinţei nr. 76/COM/2011 pronunţate de Tribunalul Alba, respectiv data de 26 septembrie 2012 când Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia II-a civilă, a pronunţat decizia nr. 3641, prin care a admis recursul părţii adverse şi, subsecvent, a respins apelul reclamantei împotriva sentinţei nr. 76/COM/2011 a Tribunalului Alba, ce a fost menţinută.

De la data rămânerii irevocabile a sentinţei astfel menţinute, se consideră că cel pretins ar fi fost prejudiciat a cunoscut sau cel puţin trebuia să cunoască în acest mod atât paguba, cât şi pe cei care răspunde de ea.

Raportat la momentul pronunţării deciziei sus-menţionate şi data la care acţiunea a fost introdusă, respectiv 20 octombrie 2015, în mod corect tribunalul a reţinut, iar instanţa de apel a confirmat, că reclamanta şi-a exercitat dreptul material la acţiune după împlinirea termenului de 3 ani.

Referitor la celelalte critici prin care recurenta reclamantă susţine că Tribunalul Alba nu era competent să soluţioneze cauza şi că în mod nelegal i-a fost respinsă cererea de trimitere a dosarului la Tribunalul Bucureşti pentru o dreapta judecată, se constată că sunt nefondate.

Astfel, se observă că, aşa cum corect au reţinut ambele instanţe de fond, reclamanta a chemat în judecată mai mulţi pârâţi şi a ales în baza art. 116 C. proc. civ. să sesizeze Curtea de Apel Alba, ca instanţă în circumscripţia căreia se află sediul unuia dintre pârâţi, respectiv al Tribunalului Alba.

Ca atare, prin depunerea cererii de chemare în judecată Ia Curtea de Apel Alba Iulia, reclamanta a învestit în mod legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, astfel încât nu este posibil ca ulterior aceasta să pună în discuţie o altă competenţă teritorială.

Curtea de Apel Alba Iulia ca urmare a admiterii excepţiei necompetenţei sale materiale, în raport de valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba, astfel că această instanţă a devenit competentă teritorial să soluţioneze cauza.

În consecinţă, constatând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte în aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1382 din 18 octombrie 2016 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2017.