Trademark exhaustion defense accepted; damages award reversed and action dismissed against one defendant

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa nr. 98/F/2015, Tribunalul Satu-Mare a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele SC B. SRL şi SC C. SRL.

A obligat reclamanta să plătească pârâtei SC B. SRL suma de 3.

545 RON, iar pârâtei SC C. SRL suma de 4.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, respingând restul pretenţiilor.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că litigiul dintre părţi are ca premisă susţinerea reclamantei asupra deţinerii exclusive a dreptului de proprietate intelectuală asupra mărcii de cafea D. pentru clasele de servicii şi produse 30, 35, 39 şi 40, care îi dă dreptul să facă comerţ, transport, ambalare, depozitare şi producţie de cafea şi derivaţi din cafea.

Reclamanta susţine că dreptul asupra mărcii pe care o deţine a fost atacat într-o procedură judiciară ce a făcut obiectul Dosarului nr. x/3/2009 al Tribunalului Bucureşti, la cererea petentei E. solicitare care însă a fost respinsă definitiv. În justificarea acţiunii prezente, reclamanta menţionează că în dosarul sus-amintit petenta E. nu a făcut afirmaţia că exportă cafea D. în România ori că face un astfel de comerţ direct sau prin societăţi interpuse din ţară.

În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a afirmat că pentru perioada la care se referă acţiunea nu există în favoarea pârâtelor temeiuri de a comercializa legal produsul ocrotit prin dreptul său de proprietate intelectuală.

Prima instanţă a apreciat însă acţiunea ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Din probatoriul administrat în cauză s-a constatat că pârâtele au comercializat mărfuri produse şi puse în circulaţie de titularul mărcii comunitare D. în baza principiului epuizării dreptului la marcă şi în regimul liberei circulaţii a mărfurilor.

Pârâta SC B. SRL a importat cafea D. din Germania, producătorul acesteia fiind E.

Potrivit expertizei contabile, această pârâtă, până în luna iunie 2010, a achiziţionat cafea de la unicul furnizor Societatea F. Germania, rezultând că documentele de import au făcut obiectul verificărilor autorităţilor competente.

S-a dovedit prin probele administrate în cauză, că în derularea comerţului, pârâta a utilizat facturi de achiziţie vizate de Biroul vamal, declaraţii de calitate prin care vânzătorul a confirmat autenticitatea şi calitatea produsului ca fiind un produs de calitate al firmei E., furnizorul mărfii dovedind că a achiziţionat cafeaua D. de la producătorul E.

De asemenea, dovezile cauzei au confirmat că pârâta SC C. SRL Moacşa efectuează comerţ cu cafea în România.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană efectele reglementărilor comunitare au devenit aplicabile şi pe teritoriul naţional. Potrivit Regulamentului CE nr. 40/94, marca comunitară are caracter unitar şi aceleaşi efecte în întreaga Uniune Europeană. În acest fel, marca comunitară coexistă cu mărcile naţionale înregistrate în statele membre.

Tribunalul a mai reţinut că din cuprinsul lucrării de expertiză întocmită în cauză şi necontestată de părţi, rezultă că societatea E. a depus la Oficiul pentru Armonizarea Pieţei Interne spre înregistrare marca verbală constând în denumirea D. pentru produsele din clasa 30. S-a menţionat şi existenţa seniorităţii mărcii D. înregistrată pe plan naţional în Germania în anul 1995. Marca solicitată a fost înregistrată la 21 august 1998 cu termen de reînnoire în 2016.

Reclamanta SC A. SRL este beneficiara mărcii individuale naţionale, înregistrată pentru produsele şi serviciile din clasele 30, 35, 34 şi 40 sub nr. 042276.

Verificarea stării de conflict în privinţa ocrotirii dreptului de proprietate al reclamantei a fost evaluată prin raportul de expertiză întocmit de dr. G., consilier în proprietate industrială. S-a considerat că aprecierea conduitei pârâtelor se impune a fi analizată în contextul obligaţiei legale a comercianţilor de a-şi desfăşura activitatea cu bună - credinţă şi potrivit uzanţelor cinstite, în limitele unei concurenţe loiale.

Potrivit concluziilor lucrării de expertiză, pârâtele au folosit şi folosesc în mod legitim marca D., întrucât marfa a fost pusă în vânzare de către titularul mărcii, respectiv E.

Tribunalul a apreciat că acţiunea nu a fost dovedită în privinţa capătului de cerere pentru constatarea încălcării dreptului ocrotit de marca a cărui titular este reclamanta potrivit certificatului OSIM din 20 martie 2000, existând pe seama pârâtelor o abilitare legală pentru a realiza comerţ cu produse aflate sub protecţia mărcii comunitare.

Pe cale de consecinţă, a constatat şi capetele de cerere subsecvente a fi neîntemeiate, respingându-le potrivit dispozitivului sentinţei.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., reclamanta a fost obligată la cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei SC B. SRL Satu Mare în sumă de 2.345 RON - parte a onorariului pentru expertiză - şi 1.200 RON onorariu avocaţial, iar în favoarea pârâtei SC C. SRL Moacşa, cheltuieli de judecată în cuantum de 4.500 RON, reprezentând parte din onorariul de expertiză şi onorariu avocaţial redus, conform art. 275 C. proc. civ. din 1865.

Instanţa a considerat că restul cheltuielilor constând în servicii de cazare, onorarii de consultanţă şi deplasări externe nu pot fi recunoscute ca fiind necesare pentru desfăşurarea prezentului proces, astfel încât acestea nu au fost acordate pârâtelor.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel apelant-reclamantă SC A. SRL, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie şi prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate, iar, în urma rejudecării cauzei, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată în scris, cu obligarea pârâtelor intimate la plata pretenţiilor solicitate în scris şi cu obligarea acestora, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în ambele faze procesuale.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC B. SRL a solicitat respingerea apelului ca nefondat, cu obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata-pârâtă SC C. SRL a solicitat respingerea apelului şi menţinerea sentinţei apelate ca temeinică şi legală.

Prin decizia civilă nr. 45/C din 28 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, apelul reclamantei a fost admis, în sensul că s-a dispus schimbarea în tot a sentinţei apelate, astfel: s-a admis în parte acţiunea, s-a constatat că pârâtele au încălcat dreptul reclamantei cu privire la marca "D.", înregistrată la OSIM potrivit certificatului din 20 martie 2000, reînnoit la data de 20 martie 2010, prin comercializarea de cafea sub această marcă pe teritoriul României; s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri; au fost respinse capatele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei SC C. SRL la plata de despăgubiri şi obligarea pârâtelor să înceteze activitatea de comercializare a produselor marca "D."; s-a dispus obligarea pârâtei SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 5.928,5 RON cu titlu cheltuieli de judecată în primă instanţă, reprezentând taxă timbru aferentă capetelor de cerere admise (4.461 RON) şi jumătate din onorariul expertului contabil (1.467,5 RON, întrucât expertiza a vizat ambele pârâte) şi suma de 7.745 RON cheltuieli de judecată în apel, reprezentând taxă timbru aferentă capetelor de cerere admise (3.305 RON) şi jumătate din onorariul avocaţial (4.440 RON, întrucât în cauză sunt doi pârâţi între care nu există solidaritate); totodată, s-a dispus compensarea cheltuielilor de judecată efectuate în primă instanţă şi în apel de către reclamantă (1/2 din onorariu de avocat în apel) şi pârâta SC C. SRL (parţial onorariu de avocat şi cheltuieli de deplasare).

Pentru a decide în acest sens, instanţa de apel, a reţinut şi apreciat următoarele:

Apelanta-reclamantă a dedus judecăţii o acţiune în contrafacere, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 84/1998, acţiune în cadrul căreia instanţa are de analizat îndeplinirea următoarelor condiţii: calitatea reclamantului de titular al dreptului de proprietate asupra mărcii în condiţiile legii; existenţa faptelor de folosire, de către pârâte a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată; faptele de folosire de către pârâte a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată să reprezinte o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate.

Referitor la prima condiţie, Curtea de apel a reţinut că aceasta este îndeplinită deoarece, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar (dosar primă instanţă), reclamanta este titulara mărcii naţionale "D.", înregistrată la OSIM în baza certificatului de înregistrare din 20 martie 2000, reînnoit la data de 20 octombrie 2010, pentru următoarele clase de produse şi servicii: clasa 30 - Cafea şi derivaţi de cafea; clasa 35 - Comercializare în domeniu; clasa 39 - transport, ambalare şi depozitare, clasa 40 - prelucrarea cafelei, acest aspect nefiind contestat de către pârâte.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, referitoare la existenţa unor fapte de folosire, de către pârâte, a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată a reclamantei. Astfel, din examinarea probelor administrate, respectiv înscrisurile anexate de reclamantă cererii de chemare în judecată; înscrisurile depuse de către pârâte, constând în facturi emise de furnizorii din Germania, note de recepţie, expertiza contabilă rezultă că pârâtele au achiziţionat din Germania şi au distribuit în România, în perioada anilor 2008 - 2010, cafea având inscripţionată marca "D.".

Din raportul de expertiză contabilă, pârâta intimata SC B. SRL, în perioada 02 iunie 2008 - 07 iunie 2010, a achiziţionat 788.361 pachete cafea D., în valoare totală de 5.215.980,22 RON şi a vândut 782.865 pachete în valoare de 7.833.435,95 RON, iar pârâta SC C. SRL, în perioada 21 noiembrie 2008-07 iunie 2010 a achiziţionat 1.196.208 pachete cafea D., în valoare totală de 13.382.518,6 RON şi a vândut în aceeaşi perioadă cantitatea de 1.159.556 pachete în valoare de 13.538.823,53 RON. Nici acest aspect nu a fost contestat de către pârâte. Cu privire la cea de-a treia condiţie - referitoare la dovada că aceste fapte de folosire reprezintă o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate a reclamantei - Curtea de apel a constatat că pârâtele-intimate au invocat principiului epuizării dreptului la marcă, arătând că produsele pe care le-au pus pe piaţă provin de la producătorul E., titular al mărcii comunitare "D.", marcă anterioară mărcii naţionale, cele două mărci coexistând pe piaţă.

Prin sentinţa apelată, prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, reţinând că cele două pârâte au vândut produse marca D. ce au fost puse pe piaţă de către titularul mărcii comunitare E. Prin apelul declarat, apelanta-reclamantă a criticat temeinicia acestor considerente, arătând că nu contestă faptul că cei doi titulari ai aceleiaşi mărci pot comercializa pe teritoriul naţional cafeaua D., însă, în speţă, cele două pârâte nu au făcut dovada că produsele vândute provin de la producătorul E. şi că acestea au fost puse pe piaţă cu acordul producătorului.

Referitor la epuizarea dreptului conferit de marcă invocat de către pârâte, instanţa de apel a reţinut că aceasta este reglementată de art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară, iar acelaşi conţinut normativ îl au şi dispoziţiile art. 7 alin. (1) din Directiva nr. 2008/95/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislaţiilor statelor membre cu privire la mărci, care au fost transpuse în dreptul intern prin dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 84/1998.

Potrivit art. 38 din legea naţională:

"

Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său".

În opinia instanţei de apel, faptul că un produs pe care este aplicată o marcă înregistrată se găseşte deja pe piaţa comunitară şi face obiectul unor acte de comerţ subsecvente nu conduce prin el însuşi la concluzia epuizării dreptului la marcă, cât timp o asemenea consecinţă poate rezulta doar din demonstrarea existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară. Sarcina unei asemenea probe revine persoanei care invocă epuizarea dreptului la marcă, în virtutea principiului de drept consacrat de prevederile art. 1169 C. civ., dat fiind faptul că incidenţa epuizării dreptului reprezintă o apărare de fond în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii.

Regula de probaţiune menţionată a fost confirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul că terţul care invocă existenţa consimţământului titularului mărcii este cel care trebuie să dovedească acest fapt (Hotărârea pronunţată în cauzele conexate C - 414/99 până la C - 416/99).

În acest context, terţul care invocă epuizarea dreptului la marcă, chiar dacă a achiziţionat produsele de pe piaţa comunitară, nu este dispensat de obligaţia de dovedire a împrejurării că prima intrare pe piaţa comunitară a produselor achiziţionate a fost operată chiar de către titularul mărcii sau cu consimţământul acestuia.

Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea de apel a apreciat că, în cauză, se impune a se analiza dacă sunt întrunite condiţiile de operare a epuizării dreptului la marcă, respectiv dacă introducerea pe piaţa comunitară a produselor purtând marca D., în legătură cu care pârâtele au efectuat actele de comerţ, s-a realizat de către titularul mărcii comunitare, respectiv de către E. sau cu acordul său. În susţinerea acestei apărări, pârâtele-intimate au depus facturi de achiziţie, SC B. SRL de la societatea F. Germania, iar SC C. SRL de la H. Germania şi, având în vedere cele arătate mai sus, acestea trebuiau să probeze că produsele vândute de societăţile din Germania au fost puse pe piaţa comunitară de către titularul mărcii europene E. sau cu acordul acestuia; or, în opinia curţii de apel, simplele declaraţii ale vânzătorilor prin care au confirmat autenticitatea produsului nu fac această dovadă.

Astfel, s-a constatat că pârâta SC C. SRL a depus un certificat de calitate/conformitate emis la data de 01 iulie 2010 de către E., cu privire la produsul D. Extra Premium Coffee, care se vinde în magazinele sale, însă din probele de la dosar nu rezultă că H. Germania ar fi cumpărat din magazinele E. cafeaua pe care a vândut-o pârâtei. Intimata SC B. SRL a depus la dosar un listing privind marfa livrată de către societatea din Germania şi un număr de 13 bonuri fiscale, privind achiziţii de cafea D. din magazinele E., însă, instanţa de apel a apreciat că acestea nu fac dovada că întreaga cantitate de cafea livrată intimatei ar proveni din aceste magazine, în condiţiile în care din cele 13 bonuri fiscale rezultă achiziţionarea din magazinele E., doar a unei cantităţi de 720 pachete cafea din cele 788.361 pachete cumpărate de către pârâtă.

Curtea de apel a apreciat că nici împrejurarea că H. Germania era autorizată de către Oficiul Vamal din Scheinfurt să exporte în alte state membre cafea D. nu este de natură să probeze faptul că produsele vândute pârâtei SC C. SRL au fost puse pe piaţă de către E. sau cu acordul acestuia.

Cât priveşte certificatele de conformitate I. sau cele eliberate de către J. şi K., instanţa a reţinut că prin acestea se stabilesc doar caracteristicile eşantioanelor supuse verificărilor, fiind lipsit de orice relevanţă în cauză faptul că pe ambalajele acestora apare ca nume al producătorului E.

De asemenea, s-a apreciat a fi lipsit de relevanţă pentru acţiunea în contrafacere faptul că cele două pârâte şi-au înregistrat în contabilitate importurile de cafea şi că şi-au achitat obligaţiile bugetare şi financiare generate de această operaţiune comercială sau că alte organe de control nu au găsit nereguli în ceea ce priveşte comerţul cu cafea desfăşurat de către acestea.

Referitor la rezoluţia din 02 iulie 2012 dată în Dosarul nr. x/P/2011 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Satu Mare, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva administratorului pârâtei SC B. SRL pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 90 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel reţine că această rezoluţie nu beneficiază de putere de lucru judecat, astfel că pârâtei îi revenea sarcina de a proba în prezentul dosar faptul că produsele comercializate au fost puse pe piaţă de către E.

Cât priveşte contractul de livrare dintre pârâta SC C. SRL şi E., acesta a fost încheiat la data de 12 decembrie 2011, în timp ce acţiunea reclamantei vizează o perioadă anterioară. Având în vedere cele arătate mai sus, instanţa de apel apreciază că cele două pârâte-intimate nu au făcut dovada că, în perioada anterioară introducerii acţiunii, cafeaua marca D. pe care au comercializat-o ar fi fost pusă pe piaţă de titularul mărcii sau cu acordul acestuia. Referitor la concluzia raportului de expertiză în proprietate industrială potrivit căreia cele două pârâte nu au încălcat drepturile reclamantei asupra mărcii D., Curtea de apel a apreciat că aceasta nu poate fi avută în vedere, întrucât această concluzie porneşte de la premisa că pârâtele au comercializat produse puse în vânzare de către titularul mărcii comunitare, premisă ce nu poate fi reţinută în cauză, aşa cum s-a arătat anterior. De altfel, chiar în cuprinsul expertizei se arată că expertul nu se poate pronunţa asupra provenienţei mărfii comercializate de către cele două pârâte.

Pentru considerentele expuse, Curtea de apel a apreciat că şi cea de-a treia condiţie pentru admiterea acţiunii în contrafacere este îndeplinită, astfel că solicitarea reclamantei de a se constata că pârâtele i-au încălcat dreptul cu privire la marca "D.", înregistrată la OSIM în favoarea sa potrivit certificatului din 20 martie 2000, reînnoit la data de 20 martie 2010, prin comercializarea de cafea sub această marcă pe teritoriul României, este întemeiată.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind acordarea de despăgubiri ca urmare a încălcării dreptului la marcă, constând în folosul de tras de care a fost lipsită reclamanta, instanţa de apel a reţinut că, la solicitarea acesteia, în faţa instanţei de fond a fost efectuat un raport de expertiză contabilă având printre obiective stabilirea profitului brut al fiecărei pârâte realizat din comercializarea cafelei marca D.

Potrivit raportului de expertiză contabilă din comercializarea cafelei marca D., pârâta SC B. SRL a realizat un profit în cei trei ani anteriori introducerii acţiunii în sumă de 304.011,27 RON, iar pârâta SC C. SRL nu a realizat profit, ci pierdere în sumă de 1.162.243,81 RON.

Curtea de apel a apreciat că solicitarea apelantei ca folosul de tras să fie stabilit ca o diferenţă dintre preţul de achiziţie şi cel de vânzare al acestei mărci de cafea nu poate fi avută în vedere, întrucât comercializarea cafelei implică şi cheltuieli aferente, directe şi indirecte, de care trebuie să se ţină seama la stabilirea întinderii prejudiciului, deoarece şi în ipoteza în care întreaga cantitate de cafea ar fi fost comercializată de către reclamantă, şi aceasta trebuia să suporte aceste cheltuieli.

Cât priveşte modalitatea în care expertul a stabilit aceste cheltuieli, apelanta-reclamanta nu a solicitat efectuarea unei noi expertize în apel, iar în şedinţa publică din data 13 decembrie 2016, apărătorul acesteia a declarat că îşi însuşeşte concluziile raportului de expertiză contabilă cu privire la profitul realizat de cele două societăţi pârâte din comercializarea cafelei marca D.

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 92 din Legea nr. 84/1998, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 998 - 999 C. civ., concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, precum şi principiul disponibilităţii părţilor, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei-intimate SC B. SRL să plătească reclamantei suma de 250.000 RON cu titlu de despăgubiri şi a respins acest capăt de cerere faţă de pârâta SC C. SRL întrucât aceasta nu a realizat profit din comercializarea cafelei D.

În ceea ce priveşte cererea apelantei-reclamante de obligare a pârâtelor să înceteze activitatea de comercializare a produselor D., instanţa de apel a apreciat-o ca neîntemeiată.

Astfel, deşi în conformitate cu prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998 titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, instanţa de apel a avut în vedere că la data soluţionării apelului, pârâta SC C. SRL comercializează aceste produse în baza contractului încheiat cu E., titular al mărcii europene "D." şi, întrucât marca naţională poate coexista pe piaţă cu marca comunitară, nu i se poate interzice pârâtei să facă acte de comerţ cu produse puse pe piaţă de către titularul mărcii europene.

În ceea ce o priveşte pe pârâta SC B. SRL, aşa cum a rezultat din probele de la dosar, aceasta nu a mai vândut cafea marca D. din luna mai 2010, astfel încât s-a apreciat că nu i se poate interzice ca pe viitor să nu comercializeze acest produs, având în vedere că şi aceasta ar putea avea posibilitatea de a achiziţiona cafea D. pusă pe piaţă de titularul mărcii comunitare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 296 apelul declarat de reclamantă a fost admis, în sensul celor deja redate.

În termen legal, împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâta SC C. SRL şi reclamanta SC A. SRL.

1. Recurenta-pârâtă SC C. SRL a arătat că, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu SC C. SRL, prevalându-se de motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a învederat că motivele de nelegalitate pe care le invocă tind să combată raţionamentul juridic expus de instanţa de apel în considerentele deciziei recurate, care este pronunţată cu greşita interpretare a Legii nr. 84/1998 şi a legislaţiei comunitare aplicabile în domeniul mărcilor.

Cu titlu introductiv, recurenta a enunţat aspectele asupra cărora nu există dispută în cauză, nefiind contestate de părţi, şi anume:

- marca comunitară D. este deţinută de E., iar marca naţională D. este deţinută de intimata-reclamanta A.

- cele două mărci coexistă pe teritoriul României.

- concluziile raportului de expertiză contabilă au fost însuşite de toate părţile şi nu au fost contestate.

Recurenta învederează instanţei de recurs că principala sa apărare în cauză a fost aceea că a comercializat produsele D. deţinute de titularul mărcii, E. şi, în consecinţă, niciodată nu a comercializat produsele reclamantei.

Marca D. a fost iniţial înregistrată de titulara E. (marca din data 23 august 1996, marca individuală, verbală constând din denumirea D., pentru clasa de produse şi servicii 30). După ce marca D., înregistrată de E. a devenit una notorie, anumite persoane dornice de câştiguri nemeritate, şi profitând de o legislaţie naţională permisivă, au încercat şi reuşit să înregistreze în România marca D., în acest sens referindu-se la antecesoarea apelantei.

Recurenta-pârâtă arată că mărfurile pe care le-a comercializat au fost achiziţionate de la H., care, la rândul său, le-a achiziţionat direct de la titularul mărcii comunitare - E.

Dovada acestui fapt este reprezentată de înscrisurile anexate motivelor de recurs: cererea sa adresată firmei partenere H. din 12 aprilie 2017; Răspunsul societăţii H. din 12 aprilie 2017; Confirmarea societăţii care ţine contabilitatea H. din 13 aprilie 2017; e-mail-ul şi certificatul de calitate a produselor trimis de către doamna L. din cadrul E. către H. la data de 1 iulie 2010.

Recurenta-pârâtă susţine că din aceste înscrisuri rezultă în mod cert că mărfurile pe care le-a comercializat au fost introduse pe piaţă chiar de către titularul mărcii comunitare.

Se solicită instanţei de recurs a avea în vedere că dobândirea mărfurilor de către recurentă a avut loc. în temeiul unui contract de distribuire, pe baza unor facturi fiscale achitate, de la un vânzător care, la rândul său, achiziţionase mărfurile direct de la titularul mărcii comunitare. Din acest lanţ de distribuire a mărfurilor reiese că: furnizorul recurentei, H., deţinea un certificat de calitate a produselor pus la dispoziţie de către titularul mărcii, E., în cadrul unui schimb de comunicări comerciale cu aceasta societate; furnizorul recurentei, H., a fost supus controlului Biroului vamal german şi al Administraţiei finanţelor publice, care au constatat legalitatea vânzărilor de mărfuri către SC C. SRL.

Recurenta susţine că a depus diligenţe pentru a se asigura că nu a cumpărat mărfuri care să încalce vreo normă în vigoare, inclusiv normele privind protejarea dreptului la marcă, şi că a avut comportamentul unui comerciant diligent, luându-şi măsuri maxime de precauţie cu privire la originalitatea şi conformitatea bunurilor anterior distribuirii acestora la nivel naţional.

Recurenta nu a comercializat produsele D. cu scopul de a produce reclamantei un prejudiciu, ci a vândut mărfuri originale, provenite de la titularul mărcii comunitare, cu scopul de a dezvolta o afacere pe termen lung. Acest aspect rezultă şi din faptul că titulara mărcii comunitare E. a încheiat contract de colaborare direct cu recurenta-pârâtă, precum şi faptul că aceasta colaborare se desfăşoară de 7 ani.

Din numeroasele procese-verbale de control (majoritatea controalelor fiind declanşate în urma unor plângeri ale reclamantei), reiese că reclamanta nu a primit vreun răspuns pozitiv, în sensul că SC C. SRL i-ar fi încălcat dreptul la marcă sau că recurenta s-ar fi abătut de la prevederile legale privind comercializarea produsului D.

Recurenta pretinde că este principalul importator de cafea din România, produsele sale fiind distribuite la nivel naţional.

Din expertiza contabilă reiese că suma solicitată de reclamanta este nejustificată, că profitul recurentei din comercializarea produsului D. nu a existat, aspect care se datorează nu doar faptului că recurenta a investit în publicitate, în ideea de a crea o afacere de lungă durată, ci şi costurilor ridicate aferente vânzărilor (transport, angajaţi, taxe şi impozite etc.).

Pe de altă parte, din expertiza în domeniul proprietate intelectuală a reieşit că recurenta nu a încălcat dreptul la marcă al reclamantei şi nici nu se face vinovată de alte încălcări legale.

Recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel în mod greşit a analizat din oficiu unele motive de apel şi temeiuri de drept neinvocate de către reclamantă, prin urmare, cu încălcarea principiului disponibilităţii, critici pe care le susţine în baza art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin apelul declarat, reclamanta a invocat următoarele temeiuri de drept: art. 282 şi urm., art. 274 C. proc. civ., art. 4, art. 665 şi urm. din Legea nr. 84/1998, art. 1076 şi art. 1078 C. civ.

Ca atare, în baza principiului disponibilităţii, apelanta a stabilit cadrul procesual, încadrarea în drept a faptelor şi obiectul litigiului, iar în aplicarea acestui principiu, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum aceasta solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi în cererea de apel.

Cu toate acestea, instanţa de apel a analizat şi alte motive de fapt şi de drept faţă de cele invocate de apelanta-reclamantă.

Concret, Curtea de apel a analizat motivele de apel în baza art. 92 din Legea nr. 84/1998, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 998 - 999 şi art. 1169 C. civ., deşi apelanta-reclamantă nu le-a invocat, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 295 C. proc. civ. potrivit cărora instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Şi dacă s-ar aprecia că instanţa de apel putea să invoce din oficiu anumite chestiuni, este necesar a se observa că a dat dovadă de părtinire atunci când a acţionat doar în interesul apelantei. Astfel, instanţa a invalidat raportul de expertiza, fără a pune în discuţia părţilor necesitatea unei noi expertize care să clarifice inclusiv provenienţa mărfurilor; or, în acest mod, instanţa de apel a înţeles să acţioneze din oficiu în favoarea unei părţi, dar şi-a neglijat această obligaţie şi în privinţa celorlalte părţi.

Faţă de cele învederate, recurenta consideră că instanţa de apel s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu au fost cerute, respectiv asupra unor temeiuri de drept neinvocate de apelantă, ceea ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta susţine că prin decizia recurată au fost încălcate şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., instanţa de apel încălcându-şi obligaţia analizării probelor depuse de părţi, critică pe care o încadrează în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Din toate înscrisurile depuse de recurentă rezultă că mărfurile comercializate de furnizorul său H. direct de la titularul mărcii comunitare, E.; cu toate acestea, instanţa de apel nu a analizat aceste probe şi nici nu a motivat că le îndepărtează din materialul probator.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă SC C. SRL arată că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 84/1998 (principiului epuizării dreptului la marca) şi o greşită interpretare a jurisprudenţei comunitare.

Recurenta învederează instanţei de recurs că una dintre apărările sale din cauză a fost aceea că nu avea nevoie de acordul titularului mărcii comunitare E. pentru a vinde produsele în România, întrucât acesta a introdus în piaţă produsele comercializate de recurentă, astfel încât i s-a epuizat dreptul la marcă.

Principiul epuizării dreptului la marcă este cel potrivit căruia titularii de drepturi de proprietate intelectuală nu au dreptul de a invoca aceste drepturi pentru a controla circulaţia produselor pe care le-au introdus ei înşişi pe piaţa europeană sau care au fost introduse pe piaţa cu consimţământul lor. Rezultă astfel că acest principiu este o apărare pe care o poate face revânzătorul, împotriva titularului mărcii, dacă acesta invocă dreptul asupra mărcii respective. Principiul enunţat în art. 38 din Legea nr. 84/1998 se aplică în spaţiul economic european (EEA), spaţiu pe teritoriul căruia se află şi sediul recurentei, al titularului mărcii comunitare E., precum şi al furnizorului recurentei H., acestea fiind în România şi, respectiv în Germania.

Recurenta susţine că această apărarea a sa a fost analizată în mod distorsionat de instanţa de apel.

Astfel, deşi în apărarea sa a invocat legalitatea actelor sale de comerţ care a fost certificată prin soluţii şi rezoluţii emise de organele competente să verifice respectarea dreptului la marcă, care au constatat legalitatea vânzărilor şi traseul mărfurilor (E. - H. - recurentă), instanţa de apel nu a analizat deloc acest aspect, nefăcând vorbire deloc despre aceste probe, şi nici nu a luat în considerare apartenenţa la spaţiul economic european a tuturor părţilor implicate şi supuse art. 38 din Legea nr. 84/1998.

De asemenea, recurenta susţine că principiul epuizării dreptului la marcă poate fi invocat în anumite condiţii, aspecte pe care instanţa de apel nu le-a avut în vedere, anume: că cererea principală să fie formulată de titularul mărcii, aspect ce nu se regăseşte în prezenta cauză, întrucât titularul E. nu a formulat nicio pretenţie împotriva sa; ca titularul mărcii, vânzătorii şi revânzătorii să se afle în UE sau în spaţiul economic european; ca mărfurile în discuţie să fie puse în vânzare de către titularul mărcii, acelaşi cu titularul cererii de chemare în judecată, condiţii ce nu sunt întrunite în speţă, mărfurile neaparţinând intimatei - reclamante A., ceea ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar care nu au fost contestate de către reclamantă; principiul epuizării dreptului la marcă este o apărare pe care o poate face revânzătorul, împotriva titularului mărcii, dacă acesta invocă dreptul asupra mărcii respective, ceea ce din nou, nu este întrunit în speţă; epuizarea dreptului la marcă nu îşi găseşte aplicabilitate în situaţia coexistenţei a două mărci în spaţiul economic european, astfel cum este cazul în speţă şi cum s-a constatat prin expertiza în proprietate intelectuală efectuată în cauză.

Recurenta învederează că principiul epuizării dreptului la marcă a fost greşit analizat prin prisma interpretărilor date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care recurenta invocă Hotărârea Curţii Copad SA împotriva Christian Dior couture SA şi alţii, în care s-a arătat ca produsele introduse în piaţa de către titularul mărcii, pot fi revândute de mai multe ori (vânzări succesive), chiar pierzându-se şirul vânzărilor. Instanţa europeană a subliniat că, inclusiv clienţii licenţiatului trebuie să se poată întemeia pe epuizarea dreptului la marcă. În aceeaşi Hotărâre, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că produsele vândute în magazine de solduri, pot fi ulterior comercializate în magazine de top, neştiindu-se astfel ca au provenit de la un outlet: "În cazul în care licenţiatul poate comercializa mărfurile ce poartă respectiva marcă fără a încălca dreptul conferit de marcă, clienţii acestuia trebuie să se poată întemeia pe epuizarea acestuia. Pe de o parte, nu se poate exclude că însuşi magazinul de solduri nu vinde produsele către consumatori, ci către revânzători, care le prezintă într-un mediu compatibil cu alura şi cu imaginea de prestigiu. Aceştia ar putea, de exemplu, să le revândă către magazine de prestigiu care nu au avut până atunci posibilitatea să le cumpere, întrucât nu fac parte din reţeaua de distribuţie a acestei mărci".

Se arată de către recurentă că jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene statuează cu valoare de principiu următoarele: vânzările succesive sunt premise; revânzătorii se bucură de principiul epuizării dreptului la marcă, chiar dacă nu au cumpărat direct de la titularul mărcii; posibilitatea comercializării astfel încât chiar să se piardă urma, respectiv să nu se ştie că produsele provin de la magazine de solduri.

Din punct de vedere economic, acest principiu se justifică prin afirmaţia că titularul unor drepturi paralele nu trebuie să obţină un profit disproporţionat din exploatarea dreptului său, ceea ce încerca să obţină reclamanta A.; în acest sens, recurenta invocă şi concluziile avocatului general M., prezentate la 24 aprilie 2012 (1), în cauza C-128/11.

În materia epuizării mărcii comunitare, condiţiile de aplicare şi domeniul de aplicare a principiului pot varia semnificativ în funcţie de particularităţile fiecărei cauze.

Neanalizând particularităţile speţei, instanţa de apel nu a aplicat corect dispoziţiile legale privitoare la condiţiile invocării principiului epuizării dreptului la marcă, reglementat de art. 37 şi 38 din Legea nr. 84/1998.

Art. 38 din Legea nr. 84/1998, rep., care transpune art. 7 din Directiva nr. 2008/95/CE, prevede că: "Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în U.E. şi în S.E.E. sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său".

De asemenea, art. 13 din Regulamentul CE nr. 207/2009 (1), prevede astfel: "Marca nu dă dreptul titularului sau să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piaţa comunitară sub această marcă de către titular sau cu consimţământul acestuia."

Tot în sensul epuizării dreptului la marcă, recurenta solicită instanţei de recurs să aibă în vedere şi art. 34 - 36 TFUE - libera circulaţie a produselor - interzicerea restricţiilor calitative/cantitative la import/export în UE. Conform acestor articole, dreptul asupra mărcii înregistrate nu poate împiedica libera circulaţie a produselor sub marca respectivă.

Prin punerea pe piaţă a produsului sub marcă (oriunde în U.E.) se epuizează dreptul exclusiv asupra mărcii, respectiv nu mai poate exista obstacol în calea circulaţiei libere a produsului în piaţa internă.

În opinia recurentei, reclamanta ar fi putut invoca principiul epuizării dreptului la marcă în cazul în care aceasta ar fi fost o persoană juridică cu sediul în afara UE sau spaţiului economic european şi ar fi contestat punerea pe piaţă în acest spaţiu a produselor sale.

În cererea în contrafacere este necesară verificarea existenţei identităţii între titularul mărcii care a pus în vânzare marca respectivă şi titularul cererii de oprire a comercializării. Or, în speţa de faţă, fiind în discuţie produse ale titularului E., această societate este singura care poate formula pretenţii faţă de produsul său, în timp ce reclamanta A., fiind un terţ faţă de marca D., E. nu poate manifesta pretenţii faţă de firmele care vând acest produs.

Argumentaţia deciziei instanţei de apel pleacă de la condiţiile de aplicabilitate a art. 38 din Legea nr. 84/1998 şi ajunge la necesitatea existenţei consimţământului titularului mărcii pentru revânzarea produselor. Consimţământul titularului mărcii este cerut însă în mod explicit doar pentru bunurile puse în vânzare de către un titular al mărcii situat în afara UE sau a spaţiului economic european, aşa cum statuează Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele conexate C-414/99 până la C-416/99.

Recurenta, tot pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă greşita aplicare a celor dezlegate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea dată în cauzele conexate C-414/99 până la C-416/99, hotărâre neaplicabilă în prezenta cauză.

În opinia recurentei, instanţa de apel în mod greşit a invocat Cauza C-414/99 - C-416/99, întrucât aceasta se referă la bunuri achiziţionate de către distribuitori/revânzători din EEA (European Economic Area), respectiv spaţiul economic european, din ţări care se află în afara EEA, în raport cu care titularul mărcii a făcut uz de dreptul la marcă; în aceste cauze a fost vorba de introducerea unor bunuri de marcă puse în vânzare de titularul mărcii sau cu acordul acestuia în afara spaţiului economic european (EEA) şi puse în vânzare în spaţiul economic european (EEA) de către comercianţi din acest spaţiu, fără consimţământul titularului mărcii.

Or, în pricina de faţă este vorba despre bunuri achiziţionate în Germania vândute în România, care din data de 01 ianuarie 2007 este ţară membră a spaţiului economic european (EEA), iar nu despre bunuri introduse în România dintr-o ţară din afara EEA.

Problema ridicată în cauzele C-414/99 - C-414/99 priveşte consimţământul titularului mărcii la distribuirea produselor în spaţiul economic european (EEA), în condiţiile în care titularul mărcii se afla în afara acestuia şi nu a permis comercializarea lor în UE, respectiv reimportarea bunurilor din afara EEA.

În cauza dedusă judecăţii este vorba însă de un comerţ cu bunuri între ţări participante la spaţiul economic european (EEA), în care titularul mărcii, societate cu sediul în Germania, în interiorul spaţiului economic european, a vândut către un distribuitor bunurile purtând marca sa şi a oferit acestuia un certificat de calitate şi alte documente justificative.

În plus, titularul mărcii din afara spaţiului economic european a fost cel care a chemat în judecată în cauzele C-414/99 - C-414/99 distribuitorii pentru a face uz de dreptul la marcă. În cauza de faţă este vorba de titularul unei mărci similare (D.) din România, înregistrate ulterior înregistrării mărcii comunitare la OSIM de către titularul german al mărcii - E., care solicită constatarea încălcării dreptului său la marcă şi interzicerea comercializării cafelei D. în România.

Prin urmare, este vorba de bunuri care au fost puse în vânzare în interiorul UE şi al EEA, comerţul desfăşurându-se între ţări membre UE, astfel încât sunt aplicabile prevederile legale ale liberului schimb de bunuri în interiorul UE.

Pentru a exemplifica în concret pe textul hotărârilor menţionate, în cauzele C-414/99 - C-414/99, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nu se poate deduce un consimţământ implicit din partea titularului mărcii în cazul în care: proprietarul mărcii nu a comunicat către cumpărătorii subsecvenţi ai mărfurilor opoziţia sa pentru introducerea mărfurilor pe EEA; din faptul că bunurile nu au nicio interdicţie de punere în circulaţie pe piaţa EEA; din faptul că proprietarul mărcii a transferat proprietatea asupra bunurilor care poarta marca fără a impune restricţii contractuale şi, dacă, legea aplicabilă contractului prevede un drept nelimitat de revânzare.

De asemenea, instanţa europeană a statuat că, în privinţa epuizării dreptului exclusiv al proprietarului mărcii nu este relevant că importatorul bunurilor nu are cunoştinţă despre opunerea proprietarului faţă de vânzarea pe piaţă sau vânzarea prin revânzători neautorizaţi; dacă vânzătorii autorizaţi en gros sau en detail nu au transmis această opoziţie către cumpărătorii lor, deşi au fost informaţi asupra acesteia de către proprietar.

În concluzie, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului său, modificarea în parte a deciziei apelate, în sensul respingerii apelului reclamantei, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate, sub aspectul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă împotriva sa, cu cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

2. Recurenta-reclamantă SC A. SRL, prin recursul său, s-a prevalat de motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul pronunţării unei soluţii de admitere a capătului său trei din cererea de chemare în judecată şi faţă de pârâta SC C. SRL, în sensul obligării acesteia la plata despăgubirilor de 300.000 RON şi a cheltuielilor de judecată în toate fazele procesuale, astfel cum au fost dovedite la dosarul cauzei.

Aşa cum reiese chiar din petitul prezentului recurs, recurenta-reclamantă arată că înţelege să critice decizia instanţei de apel doar cu privire la soluţia pronunţată faţa de pârâta SC C. SRL, faţă de care s-a respins cererea sa privind obligarea acesteia la plata despăgubirilor solicitate de reclamantă; recurenta se prevalează de următoarele dispoziţiile de drept material: art. 998, 999, 1078, 1084 C. civ. (1864), art. 85 din Legea nr. 84/1998, prevederi legale aplicabile în speţa de faţă.

În analiza prezentului recurs, se impune a se porni de la două premise esenţiale: în primul rând, instanţa de apel apreciază şi argumentează în mod pertinent că niciuna dintre cele două intimate-pârâte nu a făcut dovada că a comercializat cafeaua "D." pe teritoriul naţional cu acordul titularului mărcii comunitare, în perioada anterioară momentului formulării acţiunii, situaţie în care s-a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea acţiunii cu privire la încălcarea dreptului său exclusiv asupra mărcii de cafea "D.", înregistrată la OSIM potrivit certificatului din 20 martie 2000, înregistrare reînnoită la data de 20 martie 2010.

A doua premisă o constituie aceea că prin acţiunea dedusă judecăţii reclamanta a solicitat ca pârâtele să fie obligate la plata cu titlu de despăgubiri a valorii vânzărilor pârâtelor (valoare pe care reclamanta a considerat-o echivalentul prejudiciului său) pentru produsul cafea "D.", iar nu profitul pe care pârâtele l-au avut din această activitate comercială.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. "când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia."

Instanţa de apel, deşi a admis primul capăt de cerere, a respins cererea de acordare a despăgubirilor din cauza unei grave confuzii cu privire la obiectul acestui capăt de cerere, întinderea şi modul de determinare a despăgubirilor solicitate.

Cu ocazia efectuării raportului de expertiză contabilă, expertul a determinat valoarea profitului brut realizat de pârâta SC C. SRL din vânzarea cafelei sub marca D., ca fiind în sumă de peste 300.000 RON, dar a apreciat că faţă de întreaga activitate a societăţii, de vânzările tuturor produselor comercializate de această societate şi luând în considerare cheltuielile pârâtei, inclusiv investiţiile efectuate în perioada celor trei ani anteriori introducerii acţiunii, aceasta nu ar fi înregistrat niciun profit în această perioadă.

Recurenta subliniază că nu a solicitat prin acţiunea dedusă judecăţii să i se acorde cu titlu de despăgubiri profitul realizat de pârâtă în perioada în discuţie, ci valoarea vânzărilor pârâtei pentru produsul indicat, apreciind că această sumă reprezintă prejudiciul său, respectiv la suma de 300.000 RON, astfel cum rezultă din precizarea de acţiune şi care este mai mică decât cea rezultată din calculele cuprinse în raportul de expertiză.

Instanţa de apel a apreciat că ceea ce se impune a se discuta nu este valoarea vânzărilor din care s-au scăzut cheltuielile de achiziţie, ci valoarea profitului net. Or, nu se poate determina un profit net doar cu privire la acest produs, ci el se poate determina pentru fiecare entitate juridică în funcţie de activitatea sa în ansamblu; pe de altă parte, ideea de despăgubire nu poate fi raportată la profitul intimatei-pârâte, ci la paguba suferită de reclamantă.

Raportarea la valoarea vânzărilor este logică, deoarece, pe baza legii cererii şi a ofertei, rezultă că vânzările acestui produs pe piaţa românească, în perioada de referinţă pentru speţă, operate de intimata pârâtă SC C. SRL, le-ar fi făcut reclamanta, iar veniturile din vânzări i se cuveneau acesteia, ca titular al mărcii respective.

Recurenta-reclamantă arată că a solicitat cu titlu de despăgubiri doar profitul brut, ceea ce însemna scăderea cheltuielilor din veniturile aduse de cafeaua comercializată de către pârâtă. Or, instanţa de apel a apreciat că lipsa de profit pe ansamblul activităţii societăţii pârâte SC C. SRL îi este opozabil reclamantei, ceea ce este lipsit de fundament legal şi probator.

Pe temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit legea.

Astfel, potrivit prevederilor art. 85 din Legea nr. 84/1998, pretenţiile pentru încălcarea drepturilor conferite de marcă sunt soluţionate pe baza dreptului comun.

În baza prevederilor art. 1078 C. civ. (1864), când se încalcă obligaţia de a nu face, respectiv obligaţia de a nu comercializa cafea sub marca D. pe teritoriul naţional, dacă aceasta nu provine de la titularul mărcii naţionale sau al mărcii comunitare, debitorul obligaţiei încălcate datorează despăgubiri prin simplul fapt al încălcării.

În consecinţă, această dispoziţie legală de care instanţa de apel nu a ţinut cont, impune în mod obligatoriu plata unor despăgubiri în momentul încălcării obligaţiei de a nu face, în condiţiile în care în mod pertinent instanţa de apel a reţinut că aceasta obligaţie a fost încălcată de pârâta SC C. SRL; prin urmare, despăgubirile se impuneau a fi acordate.

Deşi în motivarea deciziei recurate se face trimitere la dispoziţiile art. 998 şi 999 C. civ. (1864), atunci când se argumentează soluţia cu privire la despăgubiri, faţă de pârâta SC C. SRL, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a acestor dispoziţii legale.

Aceste texte reglementează despăgubirea creditorului obligaţiei cu contravaloarea prejudiciului suferit de acesta, în timp ce instanţa în mod nelegal s-a raportat la beneficiul obţinut de debitor.

Legiuitorul nu a condiţionat despăgubirea creditorului de existenţa unui beneficiu ori a unui profit al debitorului obligaţiei, ci doar de existenţa unui prejudiciu al creditorului.

Pierderea recurentei-reclamante nu poate fi alta decât valoarea vânzărilor acestui produs obţinută de intimata-pârâtă SC C. SRL din care s-a scăzut valoarea cumpărării lui.

Cererea pe piaţa din România pentru acest produs a fost nu doar pentru cantitatea vândută de societatea reclamantă şi de cealaltă pârâtă, ci şi pentru cantitatea vândută de pârâta SC C. SRL; contravaloarea profitului brut al pârâtei (determinat ca fiind diferenţa dintre totalul vânzărilor şi cheltuielile de achiziţie) pentru acest produs se cuvenea societăţii recurente-reclamante, mai arată aceasta.

Celelalte cheltuieli sau investiţiile ale pârâtei nu au nicio relevanţă, deoarece nu profitul obţinut de debitorul obligaţiei de a nu face se achită creditorului, ci prejudiciul creditorului, prejudiciu care constă în speţa de faţă, în beneficiul nerealizat de către creditor.

Potrivit art. 1084 C. civ., prejudiciul reclamantei constă atât în pierderea efectiv suferită, cât şi în beneficiul nerealizat, cea din urmă componentă a prejudiciului fiind solicitată de reclamantă cu titlu de despăgubiri de la pârâta SC C. SRL.

Pe de altă parte, instanţa de apel nu a indicat temeiul legal care i-ar fi permis să acorde cu titlu de despăgubiri doar profitul pârâtei rezultat din activitatea sa culpabilă şi să nu ţină cont prejudiciul reclamantei este unul evident şi probat în dosarul cauzei. Mai mult decât atât, suma de 300.000 RON pe care a solicitat-o prin precizarea de acţiune, este una inferioară calculului expertului, însă, reclamanta a înţeles să îşi limiteze pretenţiile la această sumă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, recurenta-reclamantă apreciază că în cauză se impunea ca la plata acestora să fie obligată şi pârâta SC C. SRL, dată fiind soluţia pronunţată de instanţa de apel.

Astfel, din moment ce apelul său a fost admis, iar sentinţa primei instanţe a fost schimbată în sensul admiterii în parte a acţiunii, inclusiv faţă de pârâta SC C. SRL, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. impunea acordarea, chiar şi parţială a cheltuielilor de judecată şi cu privire la această societate comercială; cu atât mai mult, se va impune recuperarea totală a cheltuielilor de judecată de la pârâta SC C. SRL, faţă de soluţia solicitată în recurs; recurenta, de asemenea, solicită cheltuieli de judecată şi pentru etapa recursului.

Prin întâmpinarea la motivele de recurs ale pârâtei SC C. SRL, formulată în cauză de către reclamanta SC A. SRL, s-a invocat excepţia nulităţii recursului, în susţinerea căreia s-a arătat că, în concret, criticile dezvoltate de către reclamantă privesc exclusiv aprecierea materialului probator al cauzei, nefiind susceptibile de încadrare în motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă însăşi prin memoriul de recurs.

Înalta Curte apreciază neîntemeiată această excepţie, care va fi respinsă în consecinţă, pentru următoarele considerente:

Prin motivele de recurs formulate de către reclamanta SC A. SRL, aceasta s-a prevalat în mod explicit de tezele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., iar în cuprinsul memoriului de recurs a dezvoltat critici concrete subsumate, din punctul său de vedere fiecărui motiv de recurs.

Chiar dacă cele susţinute de recurenta-reclamantă în demonstrarea ipotezei prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu se încadrează în acest motiv de nelegalitate - întrucât un capăt de cerere cu care reclamanta a învestit prima instanţă nu reprezintă actul juridic dedus judecăţii (manifestare de voinţă a unui subiect de drept în sensul de a da naştere, a modifica sau stinge un raport juridic, accepţiune specifică dreptului material) - premisă necesară în susţinerea unor critici întemeiate pe această teză de recurs, Înalta Curte apreciază că susţinerile acesteia pot fi reîncadrate în motivul de nelegalitate constând într-o pretinsă aplicare greşită a legii, aşadar, în motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.; se constată că recurenta a adus critici cu privire la opţiunea instanţei de apel în aplicarea unui anumit criteriu legal în determinarea prejudiciului în cadrul soluţionării capătului de cerere privind obligarea pârâtei SC C. SRL la achitarea unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului pe care i l-ar fi cauzat prin încălcarea dreptului său la marcă.

În plus, recurenta-reclamantă a formulat şi critici pe care ea însăşi le-a încadrat în mod corect în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Ca atare, având în vedere că susţinerile recurentei în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. sunt susceptibile de reîncadrare în ipoteza legală de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în aplicarea celor prevăzute de art. 306 alin. (3) C. proc. civ., precum şi că aceeaşi recurentă a conceput critici pe care ea însăşi le-a încadrat în mod corect în ipoteza de la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reclamantei, invocată de către pârâtă, va fi respinsă.

Analizând recursurile formulate în cauză, prin prisma criticilor formulate de către pârâta SC C. SRL şi de către reclamanta SC A. SRL, Înalta Curte va admite recursul pârâtei, iar recursul reclamantei va fi respins ca nefondat, potrivit celor ce succed.

Prealabil, se impune precizarea că împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta SC B. SRL nu a promovat recurs, ci, mai mult decât atât, după comunicarea deciziei curţii de apel, aceasta a depus la dosar declaraţie de renunţare la recurs, în temeiul art. 316 rap. la art. 283 C. proc. civ.; prin urmare, decizia instanţei de apel a intrat în puterea lucrului judecat în ceea ce priveşte raportul juridic dedus judecăţii dintre reclamanta SC A. SRL şi pârâta SC B. SRL.

În plus, admiterea recursului promovat de către pârâta SC C. SRL prin prezenta decizie nu îşi va extinde efectele şi cu privire la pârâta SC B. SRL, întrucât între cele două pârâte chemate în judecată de către reclamantă nu există raporturi juridice de solidaritate sau indivizibilitate; reclamanta şi-a valorificat pretenţii distincte faţă de fiecare dintre cele două pârâte, astfel că, în cauză nu există o coparticipare procesuală forţată între pârâte, ci funcţionează principiul independenţei procesuale a acestora, potrivit art. 48 alin. (1) C. proc. civ., acestea aflându-se într-un raport de coparticipare procesuală pasivă facultativă.

1. Recurenta-pârâtă SC C. SRL a dezvoltat critici întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut - recurenta pârâtă se referă la analizarea de către instanţa de apel a unor temeiuri juridice neinvocate de către reclamantă nici în cererea de chemare în judecată şi nici prin motivele de apel.

Astfel, s-a arătat că în timp ce reclamanta a invocat art. 282 şi urm., art. 274 C. proc. civ., art. 4, art. 665 şi urm. din Legea nr. 84/1998, art. 1076 şi art. 1078 C. civ., instanţa de apel a analizat criticile reclamantei în baza unor alte temeiuri juridice, anume - art. 92 din Legea nr. 84/1998, art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005, art. 998 - 999 şi art. 1169 C. civ., în opinia recurentei, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 295 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că cele susţinute de către recurentă nu reprezintă susţineri apte a se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motiv de nelegalitate care are în vedere cadrul obiectiv al judecăţii - cererile sau pretenţiile formulate în cauză, iar instanţa a acordat părţii titulare a pretenţiei, mai mult decât a cerut (plus petita) ori ceea ce nu s-a cerut (extra petita), în ambele variante normative depăşindu-se cadrul procesual fixat de părţi prin cererile cu care au învestit în mod legal instanţa, ipoteză în care ar fi încălcate dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ.

Or, din perspectiva celor susţinute de recurentă, criticile cu un atare obiect ar putea fi încadrate în ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât recurenta tinde să susţină nesocotirea dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. - instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Critica astfel recalificată este nefondată, întrucât procedând astfel, din acest punct de vedere, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a analizat situaţia de fapt şi a verificat aplicarea legii de către tribunal prin prisma dispoziţiilor legale direct incidente, dând faptelor şi, implicit, criticilor din motivele de apel, o corectă calificare juridică, soluţie impusă instanţelor în toate fazele procesuale prin regula enunţată de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. privind rolul activ al judecătorului; în acest context, Curtea de apel în mod corect s-a raportat la condiţiile prevăzute de art. 36 din Legea nr. 84/1998 pentru soluţionarea criticilor din apel cu privire la respingerea cererii în contrafacere şi, mai departe, la prevederile art. 14 din O.U.G. nr. 100/2005 în ceea ce priveşte cererea de despăgubiri.

În consecinţă, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat acest motiv de recurs.

Nici cele dezvoltate de recurenta-pârâtă pe temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu pot fi primite, text care se referă la situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din această perspectivă, recurenta a susţinut că prin decizia instanţei de apel au fost încălcate dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Curtea de apel încălcându-şi obligaţia analizării probelor depuse de părţi.

Art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În consecinţă, exigenţa legală imperativă prescrisă de acest text priveşte obligaţia instanţei de a arăta situaţia de fapt reţinută, de a identifica normele de drept incidente, de a argumenta hotărârea pronunţată prin aplicarea normelor de drept la situaţia de fapt a cauzei, precum şi de a arăta motivele de fapt şi de drept pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

În consecinţă, nu intra în conţinutul normei procesuale citate obligaţia instanţei de apel de a analiza fiecare susţinere sau apărare a părţilor ori de a evalua punctual fiecare probă dintre cele încuviinţate şi administrate şi nici aceea de a arăta explicit concluzia reţinerii sau a înlăturării ei în cuprinsul raţionamentul juridic pe care îl expune în considerentele hotărârii.

Ca atare, rezultă că neanalizare unor probe de către instanţa de apel nu reprezintă o împrejurarea susceptibilă să fie valorificată pe temeiul motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.; în plus, Înalta Curte constată că astfel de critici nu pot fi reîncadrate în niciuna dintre ipotezele de la art. 304 C. proc. civ. în actuala configuraţie a căii de atac a recursului, dispoziţiile art. 304 pct. 10 C. proc. civ. în care acestea ar fi putut fi încadrate fiind abrogate prin prevederile Legii nr. 219/2005.

Recurenta-pârâtă SC C. SRL a formulat critici şi pe temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acestea fiind fondate, potrivit celor ce urmează.

Pornind de la situaţia de fapt constatată de instanţele de fond, Înalta Curte reţine că reclamanta SC A. SRL, titulară a mărcii naţionale combinate D. pentru clasele de produse şi servicii 30 (cafea şi derivaţi de cafea), 35 (comercializare în domeniu), 39 (transport, ambalare şi depozitare) şi 40 (prelucrarea cafelei), potrivit certificatului de înregistrare din 06 martie 2001 emis în favoarea antecesoarei sale (înregistrare înnoită în 2010), a formulat acţiune în contrafacere împotriva celor două pârâte, în această etapă procesuală, interesând numai pârâta SC C. SRL; pe de altă parte, reclamanta a solicitat şi obligarea aceleiaşi pârâte la achitarea unor despăgubiri de 300.000 RON pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat de SC C. SRL ca urmare a încălcării drepturilor sale asupra mărcii.

Recurenta-pârâta SC C. SRL a învederat că produsele D. (cafea) pe care le-a comercializat în perioada dedusă judecăţii nu încalcă dreptul la marcă al reclamantei, întrucât le-a achiziţionat de la o societate din Germania - H., care, la rândul său, le-a achiziţionat direct de la titularul mărcii comunitare D., din 21 august 1998, anume de la E., marcă comunitară înregistrată pentru produse din clasa 30.

Pentru soluţionarea criticilor reclamantei, instanţa de apel a verificat îndeplinirea cerinţelor legale pentru evaluarea unei cereri în contrafacere, anume: calitatea reclamantei de titulară a mărcii; existenţa faptelor de folosire de către pârâtă a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată; faptele de folosire de către pârâtă a unui semn identic sau similar cu marca înregistrată să reprezinte o încălcare a drepturilor asupra mărcii înregistrate.

Dacă în privinţa primelor două condiţii recurenta-pârâtă nu a avut contestări, împrejurare enunţată chiar în debutul memoriului său de recurs, referitor la cea de-a treia condiţie în analiza cererii în contrafacere, a susţinut că aceasta nu este îndeplinită în cauză întrucât faptele sale de achiziţionare şi distribuire în România a cafelei D. în perioada 2008-2010 (astfel cum a reţinut instanţa de apel), nu încalcă drepturile reclamantei asupra mărcii, ci reprezintă acte de folosire a mărcii comunitare D. aparţinând unui alt titular - E., cafea pe care a achiziţionat-o de la o societate din Germania H.

Premisa esenţială a raportului juridic de drept substanţial din speţa de faţă o reprezintă coexistenţa legală pe piaţa din România, începând de la 1 iulie 2007, data aderării României la Uniunea Europeană, a celor două mărci de cafea D. - una aparţinând în prezent reclamantei, iar cealaltă societăţii din Germania E., titulară a mărcii comunitare din anul 1998; atare concluzie este deja consolidată prin respingerea în justiţie cu caracter irevocabil a cererii E. de anulare a înregistrării mărcii naţionale pentru rea-credinţă.

Prin urmare, în circumstanţele particulare ale speţei de faţă, paralizarea acţiunii în contrafacere ar fi putut avea loc. nu numai prin opunerea epuizării dreptului la marcă (apărare ce trebuia invocată în raport cu reclamanta cererii în contrafacere, titulară a mărcii a cărei încălcare s-a reclamat), ci şi prin dovedirea de către pârâtă a împrejurării că actele de folosire ce i se impută cu titlu de contrafacere a mărcii naţionale privesc marca comunitară, concurentă, care coexistă în mod valabil pe piaţa din România, împrejurare de natură a conferi legitimitate actelor de folosire a mărcii.

În cea din urmă ipoteză, dovedirea împrejurării menţionate are semnificaţia că actele de folosire de către pârâtă a mărcii comunitare D. nu reprezintă acte de încălcare a mărcii naţionale aparţinându-i reclamantei şi, în consecinţă, antrenează constatarea că în cauză nu este îndeplinită cea de-a treia condiţie anterior enunţată pentru admiterea acţiunii în contrafacere formulate de SC A. SRL pe temeiul art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Se constată că instanţa de apel a reţinut că, prin motivele de apel, reclamanta nu a contestat faptul că cei doi titulari ai aceleiaşi mărci pot comercializa pe teritoriul României cafeaua D., însă, a reţinut că în speţă, pârâta SC C. SRL nu a făcut dovada că produsele vândute provin de la producătorul E. şi că acestea au fost puse pe piaţă cu acordul producătorului.

Acestă susţinere a reclamantei a fost analizată de instanţa de apel din perspectiva epuizării dreptului la marcă.

Înalta Curte constată că apărarea de fond privind epuizarea dreptului la marcă (art. 38 din Legea nr. 84/1998 sau art. 13 din Regulamentul nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca comunitară), este doar la îndemâna pârâtului cauzei, iar sensul propriu al acestei apărări este acela că reclamantul, titular al unei mărci pretins încălcate, nu se poate opune actelor de folosire a mărcii sale pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.

În circumstanţele de fapt ale pricinii de faţă, aceasta ar presupune că pârâta SC C. SRL putea invoca epuizarea dreptului la marca naţională D. aparţinând reclamantei SC A. SRL, pentru actele de folosire a mărcii naţionale în legătură cu produse care au fost puse în comerţ sub marca D. de însăşi SC A. SRL sau cu consimţământul său (o astfel de situaţie ar fi fost cea în care, de exemplu, pârâta SC C. SRL ar fi achiziţionat produsul cafea D. de la un distribuitor autorizat al reclamantei ori de la un licenţiat al acesteia, deci care efectua acte de folosire cu consimţământul titularului mărcii etc., aspect deja stabilit în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene - în acest sens, pct. 34 din Hotărârea pronunţată în Cauza C‑9/93 din 22 iunie 1994, IHT Internationale Heiztechnik şi Danzinger, sau pct. 43 din Hotărârea din Cauza C-59/08 Copad SA împotriva Christian Dior couture SA etc.).

În acest context, rezultă că instanţa de apel, dând o greşită interpretare acestei susţineri a reclamantei, a analizat instituţia juridică a epuizării dreptului la marca comunitară D. şi, deci, incidenţa dispoziţiilor art. 38 din Legea nr. 84/1998, ca efect al celor invocate de reclamantă, iar nu de către pârâtă, care, în apărare, în acţiunea în contrafacere introdusă de reclamantă, ar fi putut invoca numai epuizarea dreptului la marca naţională D., dacă era cazul.

În schimb, pârâta SC C. SRL a susţinut că actele sale de folosire a mărcii D. privesc marca comunitară, iar nu marca naţională, astfel că utilizarea mărcii D. pe pachetele de cafea comercializate în România şi achiziţionate din Germania de la o societate care, la rândul său, le-a achiziţionat de la titularului mărcii comunitare E., nu pot reprezenta acte de încălcare a mărcii naţionale aparţinând reclamantei SC A. SRL.

Ca atare, apare ca lipsită de temei legal analiza realizată de instanţa de apel în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii naţionale D. aparţinându-i reclamantei SC A. SRL, a condiţiei demonstrării existenţei manifestării de voinţă a titularului mărcii comunitare D. al cărei titular este E., pentru prima introducere a produsului pe piaţa comunitară.

Instanţa de apel a desprins această condiţie din jurisprudenţa Curţi de Justiţie a Uniunii Europene, anume din Hotărârea dată în cauzele conexate C - 414/99 până la C - 416/99.

Înalta Curte constată, astfel cum corect susţine recurenta-pârâtă că cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza menţionată au fost, de asemenea, greşit intrepretate şi aplicate de instanţa de apel, întrucât, în speţa respectivă era vorba despre introducerea pe piaţa din Uniunea Europeană de către un terţ a unor produse cosmetice din afara spaţiului Uniunii (Singapore) unde acestea erau comercializate cu consimţământul titularului mărcilor N., în baza unui contract de distribuire exclusivă; în consecinţă, circumstanţele din cauza de faţă şi cele din cauzele conexate C - 414/99 până la C - 416/99 nu sunt aceleaşi, în prezentul dosar toţi actorii procesuali fiind persoane juridice cu sediul pe teritoriul Uniunii Europene, produsele în litigiu nu provin din afara spaţiului UE, iar în spaţiul economic european funcţionează libera circulaţie a mărfurilor.

Epuizarea dreptului la marca comunitară ar fi fost o apărare adecvată în contradictoriu cu titularul mărcii comunitare, neavând nicio utilitate în speţa de faţă pentru a fi fost analizată în contradictoriu cu titularul mărcii naţionale, reclamanta SC A. SRL; cu atât mai mult, recurenta-reclamantă nu era îndreptăţită să invoce neepuizarea dreptului la marca comunitară pentru a obţine analiza cererii în contrafacerea mărcii naţionale ce îi aparţine şi nici admiterea cererii sale în contrafacere, acţiune în cadrul căreia a acţionat în nume propriu, iar nu în numele ori pe seama titularului mărcii comunitare - E, între cei doi titulari de marcă neexistând legături economice ori alte raporturi juridice.

Însă, astfel cum deja s-a arătat, apărarea pârâtei SC C. SRL în sensul că actele sale de utilizare a mărcii D. nu încalcă drepturile asupra mărcii naţionale D., întrucât sunt acte de folosire legitimă a mărcii comunitare D., a fost denaturată de instanţa de apel, astfel cum corect susţine recurenta-pârâtă prin motivele de recurs, fiind în mod greşit analizată în contextul art. 38 din Legea nr. 84/1998, în condiţiile în care pârâta a susţinut neîndeplinirea cerinţelor contrafacerii mărcii naţionale ce decurg din prevederile art. 36 din lege.

Or, astfel cum şi instanţa de apel a reţinut, recurenta-pârâtă SC C. SRL a dovedit în cauză că a achiziţionat cafeaua D. de la societatea germană de la H., societate care era autorizată de către Oficiul Vamal din Scheinfurt să exporte în alte state membre cafea D.; în plus, certificatele de conformitate I. şi cele eliberate de către J. şi K., privesc produsul cafea pe ambalajul căruia apare numele producătorului E.

În plus, tot în contextul analizei realizate pe temeiul art. 38 din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel a reţinut că pârâta SC C. SRL şi-a înregistrat în contabilitate importurile de cafea şi că şi-a achitat obligaţiile bugetare şi financiare generate de această operaţiune comercială sau că alte organe de control nu au găsit nereguli în ceea ce priveşte comerţul cu cafea desfăşurat de către acestea, însă a apreciat ca fiind lipsite de relevanţă astfel de elemente probatorii, întrucât aceste probe nu au putut fi unite cu eventuale dovezi că prima introducere pe piaţa comuniară a cafelei D. protejată prin marca comunitară ar fi fost realizată de către E. sau cu consimţământul său.

Ca atare, din perspectiva condiţiilor presupuse de art. 36 din Legea nr. 84/1998, aceste dovezi indică faptul că recurenta-pârâtă SC C. SRL a efectuat achiziţii de cafea D. din Germania, constatare care, coroborată cu lipsa oricărei susţineri a recurentei-reclamante că ar fi avut parteneri comerciali în Germania care ar fi putut fundamenta o prezumţie simplă că pârâta ar fi putut importa produse purtând marca naţională D., iar nu marca comunitară D., nu pot conduce decât la concluzia că produsele achiziţionate din Germania de către recurenta pârâtă SC C. SRL nu reprezintă fapte de încălcare a mărcii naţionale D. aparţinând recurentei-reclamante, astfel încât cea de-a treia condiţie presupusă de analiza cererii în contrafacere nu este întrunită, motiv pentru care cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta SC C. SRL se impunea a fi respinsă în tot ca neîntemeiată, pentru neîndeplinirea cerinţelor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Având în vedere cele demonstrate în analiza recursului pârâtei, Înalta Curte constată că sunt rămase fără obiect criticile reclamantei formulate în legătură cu dezlegarea dată de instanţa de apel pretenţiilor sale de a fi obligată pârâta SC C. SRL la despăgubiri pentru încălcarea dreptului său la marcă, critici vizând criteriul legal pentru care Curtea de apel a optat în respingerea acestor pretenţii (profitul net din întreaga activitate a SC C. SRL în perioada de referinţă pentru speţă, iar nu profitul brut obţinut din vânzarea cafelei D. cum a solicitat), precum şi cu privire la obligarea aceleiaşi pârâte la plata cheltuielilor de judecată neacordate reclamantei de instanţa de apel.

Prin urmare, fiind respinsă cererea în contrafacerea mărcii naţionale D. în contradictoriu cu SC C. SRL, rezultă că aceasta, în absenţa unei conduite ilicite constând în săvârşirea unor acte de încălcare a mărcii naţionale aparţinând reclamantei, nu ar putea fi obligată la plata vreunei despăgubiri în favoarea acesteia.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) şi (3) coroborat cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va admite recursul formulat de pârâta SC C. SRL, va modifica în parte decizia recurată, cu consecinţa respingerii în tot a cererii formulate de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC C. SRL; vor fi păstrate celelalte dispoziţii ale deciziei atacate; în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul reclamantei SC A. SRL; deşi recurenta-pârâtă prin memoriul de recurs a arătat că solicită cheltuieli de judecată, în concluziile orale susţinute la termenul de azi a învederat că nu solicită cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge excepţia nulităţii recursului reclamantei SC A. SRL, invocată de către recurenta-pârâtă SC C. SRL.

Admite recursul declarat de pârâta SC C. SRL împotriva deciziei civile nr. 45/C din 28 februarie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal.

Modifică, în parte, decizia recurată, în sensul că:

Respinge în tot cererea formulată de reclamanta SC A. SRL împotriva pârâtei SC C. SRL.

Păstrează celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2017.