Competence over vehicle homologation fee dispute: Private entity service charges fall under civil jurisdiction, not administrative litigation

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 aprilie 2016, sub nr. x/99/2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă Registrul Auto Român, (1) anularea adresei de constatare tehnică nr. 16828 din 28 aprilie 2015 şi factura fiscală seria B RAR nr. 8887925/IF/1542144819 din 18 mai 2015 emise de către pârâtă, (2) să se constate că pârâta (prin reprezentanţa Iaşi) avea obligaţia să procedeze la omologarea individuală a autoturismului în litigiu la data introducerii în ţară, respectiv 27.04.2016, (3) să fie obligată pârâta să îi restituie suma de 3.249,10 lei, încasată cu titlu de taxă test poluare tip 1 auto, în baza documentelor menţionate şi a unui bon fiscal, precum şi să îi plătească dobânda legală fiscală de la data încasării (18.05.2015) până la plata efectivă, precum şi cheltuielile de judecată.

Ulterior, la data de 23 septembrie 2016, reclamantul a precizat acţiunea sa în sensul că solicită anularea adresei de constatare tehnică nr. 16828/2015, împreună cu nota aferentă de constatare şi actul subsecvent, factura fiscală, iar capetele accesorii sunt obligarea RAR la a afectua omologarea individuală a autoturismului în litigiu la data introducerii acestuia în ţară pentru că erau îndeplinite condiţiile legale, obligarea RAR la restituirea sumei de 3.249,10 lei şi a dobânzii legale calculate la data încasării.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Hotărârea Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 1125 din 16 decembrie 2016, Tribunalul Iaşi a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de către pârâtă, şi a declinat competenţa materială de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a constatat că raportul juridic dedus judecăţii nu conţine elemente care să atragă competenţa materială a instanţei de contencios administrativ, în condiţiile în care pârâta nu a acţionat ca o autoritate administrativă, iar contravaloarea testului de poluare nu constituie o obligaţie fiscală.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi, secţia civilă, la data de 12.04.2015, sub acelaşi număr de dosar.

2.2. Hotărârea Judecătoriei Iaşi

Prin sentinţa civilă nr. 7870 din 7 iunie 2017, Judecătoria Iaşi a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invovată de instanţă şi de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Pentru a pronunţa această hotărâre, judecătoria a reţinut, în esenţă, că reclamantul a vizat prin cererea sa, în primul rând, anularea adresei de constatare tehnică nr. 16828 din 28 aprilie 2015 şi constatarea faptului că pârâta (prin reprezentanţa Iaşi) avea obligaţia să procedeze la omologarea individuală a autorurismului marca în litigiu la data introducerii în ţară, respectiv 27.04.2016, anularea facturii emise de RAR şi restituirea sumelor de bani aferente, reprezentând capete de cerere secundare ca problematică [nu neapărat accesorii în accepţiunea art. 30 alin. (4) C. proc. civ.].

Reclamantul din speţă s-a adresat reprezentanţei pârâtei din Iaşi pentru a obţine omologarea individuală a autoturismului cumpărat din Germania, iar adresa de constatare tehnică nr. 16828 din 28 aprilie 2015, prin care imposibilitatea omologării a fost adusă la cunoştinţa reclamantului, este un act administrativ individual, emis de o autoritate publică.

Chiar dacă reclamantul a preferat să îşi rezolve problema cu prioritate şi să se judece ulterior cu privire la necesitatea testului de poluare pentru omologare nu schimbă cu nimic natura litigiului, instanţa competentă trebuind să verifice mai întâi legalitatea şi temeinicia refuzului de omologare emis de pârâtă în regim de putere publică şi abia apoi să procedeze la analizarea temeiniciei cererii de restituire a sumei de bani achitate de reclamant pentru testul de poluare.

În ceea ce priveşte capetele de cerere privind anularea facturii şi restituirea sumei de bani achitate, plus a dobânzii, chiar dacă acestea ar fi considerate principale, instanţa competentă se determină în cazul lor prin aplicarea art. 109 alin. (2) C. proc. civ., urmând a fi declinate împreună cu restul capatelor de cerere instanţei de grad superior.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 21.06.2016, sub Dosar nr. x/45/2017.

2.3. Hotărârea Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal

Prin sentinţa civilă nr. 133 din 3 octombrie 2017, Curtea de Apel Iaşi a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Iaşi.

Instanţa a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a pronunţa această sentinţă, curtea a constatat că nemulţumirea esenţială a reclamantului derivă din modalitatea concretă în care pârâta, prin reprezentanţa sa din Iaşi, a analizat cererea sa de omologare a autoturismului adus în România. În opinia reclamantului, suma de 3.249,10 lei achitată pârâtei cu titlu de contravaloare a taxei de efectuare a unui test de poluare nu era datorată întrucât omologarea vehiculului său ar fi trebuit să se facă fără achitarea acesteia sau alte formalităţi.

În ceea ce priveşte actele a căror anulare a solicitat-o reclamantul, curtea a reţinut că acestea nu reprezintă acte administrative în sensul art. 2 din Legea nr. 554/2004, acestea fiind emise ca urmare a unei cereri depuse de reclamant în vederea efectuării testării nivelului de poluare al autoturismului său, scopul final fiind acela al înmatriculării autorurismului în România, iar în ceea ce priveşte suma achitată de reclamant, nu poate fi circumscrisă sferei fiscale, întrucât reprezintă o taxă impusă ca urmare a prestării unui serviciu de o persoană juridică de drept privat.

Sub aspect teritorial, curtea a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 109 C. proc. civ., faţă de locaţia concretă de unde a izvorât prezentul litigiu.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 133 pct. 2 şi art. 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, urmează a pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Înalta Curte constată că, în cauza de faţă, ne aflăm în faţa unui conflict negativ de competenţă tipic, întrucât dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ., republicat, dispun că există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Aspectul care a generat conflictul negativ de competenţă îl constituie problema instanţei competente material să soluţioneze cauza, în raport cu prevederile legale incidente în materie.

Analizând actele şi lucrările cauzei, Înalta Curte reţine că reclamantul a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune ce nu intră în sfera de aplicare a Legii contenciosului administrativ, ci este o acţiune întemeiată pe dreptul comun.

Pentru a ajunge la această concluzie, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din actul normativ indicat, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public.", iar potrivit art. 8 alin. (1) din acelaşi act, "persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare, actul administrativ este "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice".

Or, aşa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost precizată, obiectul principal al cauzei deduse judecăţii vizează solicitarea reclamantului de restituire a sumei de 3.249,10 lei, reprezentând contravaloarea testului de poluare tip 1 efectuat de pârâta R.A.R. - R.A., plătită de acesta în baza unei facturi fiscale, apreciind reclamantul că această sumă calculată şi încasată de pârâtă este nelegală şi nu trebuia achitată.

Înalta Curte constată că reclamantul a formulat o cerere în pretenţii (factura fiscală având valoarea unui document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitatea furnizorului sau a cumpărătorului şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată), rezultând că acesta nu a contestat un act administrativ emis de către o autoritate publică ori nesoluţionarea unei cereri în termenul legal.

În cauză, este evident că, prin demersul său judiciar, reclamantul tinde să obţină "restituirea taxei reprezentând test poluare/omologare autorurism încasată prin chitanţa seria B RAR nr. 8887925 plătită cu ocazia înmatriculării autoturismului cumpărat din Germania", motiv pentru care instanţa este datoare să respecte principiul disponibilităţii în procesul civil.

Acest principiu nu poate fi înlăturat, astfel încât, Înalta Curte constată că prezentul litigiu nu poate fi calificat drept unul de contencios administrativ sau de contencios fiscal.

Actele contestate au fost emise de către pârâtă, ca urmare a unei cereri depuse de reclamant în vederea efectuării testării nivelului de poluare al autoturismului său, scopul final fiind acela al înmatriculării autoturismului în România, iar suma de bani achitată de reclamant nu poate fi circumscrisă sferei fiscale, întrucât reprezintă o taxă impusă ca urmare a prestării unui serviciu de o persoană juridică de drept privat.

De asemenea, emitenta actelor nu este o autoritate publică. Potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 768/1991, Registrul Auto Român - R.A. se organizează şi funcţionează conform Legii nr. 15/1990, care, la art. 51 alin. (1), prevede că "litigiile orice fel în care sunt implicate regii autonome sunt de competenţa instanţelor judecătoreşti de drept comun".

Având în vedere cele arătate şi constatând că litigiul nu priveşte materia contenciosului administrativ, aşa cum este definit contenciosul administrativ în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, precum şi faptul că obiectul litigiului nu se circumscrie dispoziţiilor art. 1 alin. (1) sau art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reţine că, în privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, sunt aplicabile dispoziţiile normei generale reprezentate de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., iar din punct de vedere teritorial sunt aplicabile prevederile art. 109 din acelaşi cod, faţă de locaţia concretă de unde a izvorât litigiul, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia civilă.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă - Registrul Auto Român, în favoarea Judecătoriei Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2017.