Jurisdiction over compulsory issuance of payment titles for communist-era property restitution under Law No. 165/2013

Asupra conflictului negativ de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

Prin cererea înregistrată, la data de 3 februarie 2015, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantele A. şi B. au solicitat obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Centrală pentru Compensarea Imobilelor la emiterea titlului de plată corespunzător sumei de 628.518,57 lei, actualizată la data plăţii, plătibilă într-o singură tranşă, sau, în subsidiar, obligarea pârâtei la emiterea titlului de plată corespunzător sumei de 628.518,57 lei, actualizată, plătibilă în cele 5 tranşe anuale prevăzute de lege, începând cu data de 01.01.2014, urmând ca instanţa să stabilească termenele exigibilităţii creanţei.

La data de 5 mai 2015, reclamantele au precizat cadrul procesual, în sensul că înţeleg să se judece cu Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1327 din 12 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

A apreciat instanţa că sunt aplicabile dispoziţiile art. X din Legea nr. 2/2013, faţă de obiectul cererii principale, având în vedere faptul că obligaţia de emitere a titlului de plată vizează executarea titlului de creanţă, act administrativ pentru anularea căruia legiuitorul reglementează competenţa specială în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul.

În conformitate cu principiul simetriei actelor juridice, instanţa competentă să stabilească legalitatea actului are şi competenţa de a cenzura actele administrative asimilate, atât refuzul de emitere al acestuia, cât şi refuzul de punere în executare a actului administrativ, conform art. 2 alin. (2) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea celei de-a doua instanţe

Pricina a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data de 30 iunie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 945 din 4 septembrie 2015, Tribunalul a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

A reţinut instanţa că Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor este organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică şi că, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, se asimilează actelor normative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

În raport cu aceste dispoziţii legale şi cu obiectul cererii, obligarea pârâtei A.N.R.P. la emiterea titlurilor de plată aferente unui titlu de despăgubiri, a apreciat Tribunalul că este competentă Curtea de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Astfel, constatând ivit conflict negativ de competenţă, în baza art. 134 C. proc. civ., Tribunalul Gorj a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu soluţionarea acestuia.

Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte constată că obiectul litigiului dedus judecăţii îl constituie obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent deciziei cuprinzând titlul de despăgubire nr. 2561 din 15 august 2008.

La momentul înregistrării acţiunii pe rolul primei instanţe învestite, respectiv data de 03.02.2015, procedurile administrative de acordare a despăgubirilor, prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005, erau abrogate, singura cale de finalizare a procedurilor de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România fiind cea prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Pentru situaţia în care a fost anterior emisă decizia de despăgubire în temeiul prevederilor art. 13 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (7) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, se arată în cuprinsul art. 41 din Legea nr. 165/2013 procedura de obţinere a sumelor de bani anterior stabilite, după cum urmează:

"

(1) Plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi, precum şi a sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti, rămase definitive şi irevocabile la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face în termen de 5 ani, în tranşe anuale egale, începând cu 1 ianuarie 2014.

(2) Cuantumul unei tranşe nu poate fi mai mic de 5.000 lei.

(3) Pentru îndeplinirea obligaţiilor stabilite la alin. (1), Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, prin aplicarea procedurii specifice Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.

(4) Titlul de plată se emite de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în condiţiile alin. (1) şi (2) şi se plăteşte de către Ministerul Finanţelor Publice în cel mult 180 de zile de la emitere."

Este de observat că procedura reglementată de Legea nr. 247/2005 a fost parcursă de reclamantele A. şi B., acestea fiind în etapa valorificării titlului de despăgubire reprezentat de Decizia nr. 2561 din 15 august 2008, potrivit prevederilor art. 41 din Legea nr. 165/2013, anterior citat.

Aşadar, fiind deja emisă şi necontestată decizia de despăgubire ce reprezintă actul final al procedurii administrative reglementate de Legea nr. 247/2005, nu se pot reţine dispoziţiile art. X din Legea nr. 2/2013 de degrevare a instanţelor judecătoreşti, referitoare la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în ceea ce priveşte "soluţionarea acţiunii având ca obiect contestarea deciziei adoptate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor sau, după caz, refuzul acesteia de a emite decizia."

Legea în vigoare la momentul formulării prezentei acţiuni în contencios administrativ instituie o competenţă specială doar pentru ipotezele expres şi limitativ reglementate de art. 35, în care se arată că "deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării."

Aceasta normă de competenţă prevăzută la art. 35 din Legea nr. 165/2013, aplicabilă litigiului pendinte, nu poate fi extinsă prin analogie situaţiei reglementate de art. 41 din acelaşi act normativ, fiind vorba despre etape diferite, succesive, care conduc la efectuarea plăţilor finale către persoanele îndreptăţite.

Astfel, dacă în urma litigiului întemeiat pe prevederile art. 35 din Legea nr. 165/2013, "instanţa judecătorească se pronunţă asupra existenţei şi întinderii dreptului de proprietate şi dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condiţiile prezentei legi", prin prevederile art. 41 din acelaşi text de lege se prevede procedura de emitere a titlurilor de plată, ca ultimă etapă de finalizare a procesului de restituire prin echivalent a imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist.

Înalta Curte observă că obiectul acţiunii în contencios administrativ îl reprezintă o obligaţie de a face, întemeiată pe dispoziţiile art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, reclamantele considerându-se persoane vătămate într-un drept sau interes legitim prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim, solicitând instanţei obligarea autorităţii publice la emiterea unui act administrativ.

Astfel, scopul demersului lor judiciar este acela de a determina pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, autoritate publică centrală, să respecte obligaţia emiterii unui act administrativ, titlul de plată, fiind titularele unui drept cu privire la care autoritatea publică nu a soluţionat cererea într-un termen rezonabil.

Potrivit argumentului de interpretare sistematică, atunci când norma specială nu reglementează competenţa materială pentru anumite litigii ce-şi au temeiul de drept în cuprinsul dispoziţiilor sale, sunt aplicabile regulile generale referitoare la stabilirea competenţei, reguli prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Prin urmare, acţiunea de fond fiind îndreptată împotriva unei autorităţi publice de rang central, căreia i se solicită emiterea unui act administrativ, sunt aplicabile prevederile art. 10 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, ce stabileşte că "litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale (…) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

Temeiul legal al soluţiei adoptate asupra conflictului de competenţă

Pentru motivele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

Stabileşte în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect acţiunea formulată de reclamantele A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor - Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 noiembrie 2014.

Opinia separată

Redactată de judecător C., în temeiul art. 426 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciez că prezentul conflict negativ de competenţă se impune a fi soluţionat în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, secţia civilă, pentru următoarele considerente:

Obiectul acţiunii introductive îl constituie obligarea pârâtei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată aferent deciziei nr. 2561 din 15 august 2008 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, reprezentând titlul de despăgubire emis în favoarea reclamantelor pentru suma de 628.518,57 lei.

Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanţei la data de 03.02.2015, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România.

Litigiul dedus judecăţii nu se circumscrie reglementării conţinute de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, care vizează "plata sumelor de bani reprezentând despăgubiri în dosarele aprobate de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi", obligaţie pentru îndeplinirea căreia Comisia Naţională emite titluri de despăgubire, conform art. 41 alin. (3) din lege, urmând ca titlul de plată să fi emis de către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în condiţiile alin. (1) şi (2) ale articolului menţionat.

Dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 41 din Legea nr. 165/2013 sunt aplicabile cauzelor aflate pe rolul instanţei de contencios administrativ la data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, întemeiate pe prevederile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, generate de refuzul fostei Comisii Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de soluţionare a dosarelor de despăgubiri, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire şi respectiv, titlul de plată, fiind vorba de dosare aprobate de către Comisie pe parcursul procedurii administrative privind stabilirea şi plata despăgubirilor aferente imobilelor a căror restituire în natură nu mai este posibilă.

În speţă, litigiul dedus judecăţii având ca obiect emiterea titlului de plată aferent deciziei reprezentând titlul de despăgubire, a fost înregistrat pe rolul instanţei de judecată după data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, situaţie în care, este incidentă norma de competenţă instituită de acest act normativ.

Dispoziţiile Legii nr. 165/2013 prevăd procedura de urmat şi competenţa de soluţionare a cererilor prin care se urmăreşte obţinerea de despăgubiri, prin art. 50 alin. (1) lit. c) din acest act normativ fiind abrogate dispoziţiile contrare din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel încât, după data intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, orice cerere urmează procedura de soluţionare prevăzută de acest act normativ.

Conform prevederilor art. 33 şi art. 34 din Legea nr. 165/2013, soluţionarea cererilor formulate potrivit Legii nr. 10/2001, înregistrate şi nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, precum şi a dosarelor înregistrate la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor şi a celor care vor fi transmise Secretariatului Comisiei Naţionale ulterior datei intrării în vigoare a prezentei legi, se face în anumite termene şi în funcţie de diferite criterii, expres prevăzute de dispoziţiile legale enunţate.

Potrivit art. 35 din acelaşi act normativ, "(1) Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul entităţii, în termen de 30 de zile de la data comunicării. (2) În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 şi 34, persoana care se consideră îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluţionarea cererilor."

Din interpretarea teleologică a dispoziţiilor art. 35 din Legea nr. 165/2013, rezultă că raţiunea avută în vedere de legiuitor a fost de a stabili competenţa secţiei civile a tribunalului în privinţa tuturor litigiilor izvorâte din aplicarea Legii nr. 165/2013, emiterea titlului de plată înscriindu-se între obligaţiile prevăzute în sarcina Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, entitate învestită de lege cu atribuţii în procesul de restituire a imobilelor şi de stabilire a măsurilor reparatorii, potrivit art. 3 pct. 4 lit. f) din actul normativ menţionat.

Este de subliniat faptul că, şi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, norma de competenţă prevăzută la art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, modificat prin art. X din Legea nr. 2/2013, referitoare la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, a fost interpretată în sensul că este incidentă inclusiv în cazul acţiunilor privind obligarea Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la emiterea titlului de plată sau a titlului de conversie, pentru care nu există prevederi exprese în Legea nr. 247/2005, soluţie adoptată de plenul judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie, în şedinţa din 18 februarie 2013.

Pentru considerentele expuse, în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., republicat, competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă aparţine Tribunalului Gorj, secţia civilă.