Reimbursement of foreign medical expenses: validity of one-year peremption term under Law No. 554/2004 despite medical incapacity

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, la data de 14.12.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, obligarea pârâtei la plata sumei de 5.000 euro (echivalentul a 22.500 lei), cu titlu de decontare cheltuieli intervenţie chirurgicală şi tratament, transport şi cazare, precum şi la plata daunelor morale în valoare de 5.000 euro.

Reclamanta a formulat cerere adiţională solicitând introducerea în cauză a unui nou pârât şi anume Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.

Reclamanta a precizat la primul termen de judecată obiectul cererii în sensul că înţelege să conteste refuzul de soluţionare a cererii sale de decontare nr. 20057 din 9 mai 2011 şi nr. 2196 din 30 martie 2011.

Prin sentinţa civilă nr. 3669 din 7.04.2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi a fost dispusă declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 3422 din 7 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă excepţia tardivităţii cererii şi a fost respinsă acţiunea reclamantei A., ca tardiv formulată.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta A., criticând hotărârea pentru motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că, deşi instanţa a avut un rol activ în aprecierea stării sale de sănătate constatând că starea de sănătate a pus-o în imposibilitatea respectării termenului de prescripţie, nu şi-a exercitat rolul activ privind repunerea reclamantei în termen.

Susţine că instanţa de fond, din oficiu, putea să-i pună în vedere să precizeze dacă înţelege să formuleze cerere de repunere în termen sau să pună în discuţie temeiul juridic al acţiunii pentru a determina dacă cererea se circumscrie contenciosului administrativ sau dreptului comun.

Acţiunea fiind formulată pe calea dreptului comun, dacă ar fi considerat că nu poate fi formulată decât pe calea contenciosului administrativ trebuia să pună în discuţie competenţa funcţională şi admisibilitatea cererii şi apoi să pună în discuţie tardivitatea.

Contenciosul administrativ este mult mai restrictiv decât dreptul comun, dar nu îl exclude pe acesta, fiind completat de dreptul comun.

1.4. Apărările intimatei

Intimata pârâtă Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului arătând că motivele invocate de reclamantă au fost considerate de instanţa de fond ca justificând aplicarea termenului de decădere de un an şi nu a termenului de prescripţie de 6 luni.

Chiar şi în condiţiile în care competenţa de soluţionare a acţiunii ar fi revenit instanţei de drept comun, ar fi intervenit oricum prescrierea dreptului la acţiune, întrucât reclamanta a luat cunoştinţă de detaliile facturii privind serviciile medicale de care a beneficiat la clinica din Italia în data de 17.02.2011, iar temenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă de la data achitării facturii.

1.5. Răspunsul la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului.

II. Procedura de soluţionare a recursului

1.Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 13 iulie 2017, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 05.10.2017 completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi, pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

2. Cu privire la fondul recursului

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivului de recurs invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, faţă de următoarele considerente:

Potrivit înscrisurilor de la dosar, reclamanta a formulat primele cereri de decontare a cheltuielilor cu tratamentul medical în străinătate la datele de 23.12.2010, respectiv 30.03.2011, cereri care au fost însă adresate Ministerului Sănătăţii, iar nu celor două pârâte din dosar, astfel că nu pot fi avute în vedere în aprecierea existenţei unui refuz nejustificat al celor două pârâte de a da curs solicitărilor sale.

De asemenea, nici corespondenţa purtată ulterior cu Avocatul Poporului şi Agenţia Naţională de Transplant nu prezintă relevanţă asupra unui eventual refuz al pârâtelor CNAS şi CASMB de soluţionare a cererii ce le-a fost adresată, această autoritate neavând calitatea de parte în dosar.

În mod corect a reţinut instanţa de fond că singura cerere de decontare a cheltuielilor transmisă pârâtelor este cea înregistrată pe rolul CASMB la data de 09.05.2011, cu privire la care pârâta a comunicat răspuns prin adresa nr. 20027 din 19 mai 2011, aducând la cunoştinţă reclamantei că aceasta avea obligaţia de a se adresa anterior efectuării tratamentului în străinătate pentru obţinerea Formularului E 112, precum şi faptul că operaţia de transplant de organe şi ţesuturi nu este decontată de FNUASS, cu excepţia grefelor de piele.

Rezultă că acesta este actul administrativ contestat de reclamantă, respectiv refuzul celor două autorităţi de a-i deconta cheltuielile, apreciat de ca nejustificat, în înţelesul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la: a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă; b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii; c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile, respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii (…)".

Întrucât data refuzului de decontare a cheltuielilor emanând de la pârâta CASMB este luna mai 2011, iar data introducerii prezentei acţiuni este 14.12.2015, se constată, aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, că termenul de contestare de 6 luni era cu mult depăşit.

Este adevărat că actele medicale depuse la dosar dovedesc faptul că starea de sănătate a reclamantei a pus-o în imposibilitatea de respectare a termenului legal de contestare de 6 luni.

Conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, "(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă şi peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţă, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz".

Instanţa constată că aceste problemele medicale constituie "motive temeinice" în sensul legii, de natură a determina aplicarea, în privinţa acţiunii reclamantei de contestare a refuzului nejustificat, a termenului legal de decădere de 1 an, iar nu a termenului de prescripţie de 6 luni.

Dar şi acest termen a fost depăşit, întrucât reclamanta nu a dovedit că refuzul autorităţii de a-i deconta cheltuielile medicale este anterior datei de 14.12.2014, respectiv că termenul de 1 an a început să curgă cel mai devreme de la 14.12.2014.

Din probele administrate nu rezultă că în intervalul 2012 - 2014 reclamanta ar mai fi formulat vreo cerere de decontare a cheltuielilor, în afara celei adresate pârâtei CASMB la 09.05.2011 şi cu privire la care a primit răspuns la 19.05.2011.

Deşi prin cererea de chemare în judecată reclamanta a arătat că s-a mai adresat cu adrese de decontare cheltuieli, inclusiv în cursul anilor 2012 şi 2013, nu a depus dovezi în acest sens, cu toate că în acest scop i-au fost acordate mai multe termene de judecată.

Se susţine în cererea de recurs că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ privind repunerea reclamantei în termen, având în vedere că, din oficiu, putea să-i pună în vedere să precizeze dacă înţelege să formuleze cerere de repunere în termen.

Potrivit art. 22 C. proc. civ., care consacră un principiu fundamental al procesului civil, cel al rolului judecătorului în aflarea adevărului, (1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (…).

(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.(…).

Nu se poate reţine încălcarea acestor prevederi legale, în condiţiile în care instanţa de fond i-a acordat reclamantei mai multe termene de judecată pentru a depune cererile de decontare cheltuieli pe care a susţinut că le-a formulat, inclusiv în cursul anilor 2012 şi 2013, respectiv pentru a face dovada formulării acţiunii în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004.

Mai susţine recurenta că instanţa de fond, în virtutea aceluiaşi rol activ, ar fi trebuit să pună în discuţie temeiul juridic al acţiunii pentru a determina dacă cererea se circumscrie contenciosului administrativ sau dreptului comun.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa Tribunalului Bucureşti reclamanta a precizat că înţelege să conteste refuzul de soluţionare a cererii de decontare nr. 20057 din 9 mai 2011, precizare în raport cu care cererea se circumscrie contenciosului administrativ şi care a determinat declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, având în vedere disp. art. 10 din Legea nr. 554/2004.

De asemenea, în condiţiile art. 131 C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, şi-a verificat competenţa stabilind că îi revine competenţa de soluţionare a cauzei în raport cu precizarea obiectului cererii de chemare în judecată pe care o făcuse reclamanta, nefiind justificată reluarea unor discuţii cu privire la temeiul juridic, din moment ce precizarea anterioară era foarte clară şi nu lăsa loc. unor interpretări sau nelămuriri care să impună alte precizări.

Exercitarea rolului activ în cauza de faţă nu presupunea ca instanţa de fond să solicite reclamantei să precizeze dacă înţelege să formuleze cerere de repunere în termen şi nici să facă noi precizări sub aspectul temeiului juridic al acţiunii, având în vedere că, în egală măsură, instanţa este obligată să respecte şi principiul egalităţii, consacrat de disp. art. 8 C. proc. civ. potrivit cărora în procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor procesuale, în mod egal şi fără discriminări.

Or, aducând în discuţie aspectele la care face referire reclamanta în cererea de recurs, instanţa de fond nu ar fi asigurat exercitarea drepturilor procesuale ale tuturor părţilor litigiului, în mod egal şi fără discriminări.

Mai mult, art. 9 C. proc. civ. consacră dreptul de dispoziţie al părţilor statuând în alin. (2) că obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile părţilor.

În condiţiile în care reclamanta precizase în mod expres că înţelege să conteste refuzul de soluţionare a cererii de decontare nr. 20057 din 9 mai 2011, pentru respectarea principiului disponibilităţii părţilor nu era justificat ca instanţa de fond "să pună în discuţie temeiul juridic al acţiunii pentru a determina dacă cererea se circumscrie contenciosului administrativ sau dreptului comun" aşa cum opinează recurenta în cererea de recurs.

Conform art. 20 C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea şi să respecte el însuşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

Astfel, nu se poate reţine că instanţa de fond nu şi-a exercitat rolul activ în sensul învederat de recurentă, instanţa procedând, de fapt, la respectarea principiului disponibilităţii, precum şi a principiului egalităţii sus menţionate.

Art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 instituie un termen legal de decădere de 1 an pentru formularea contestaţiei, termen care a fost la rândul său depăşit, sancţiunea fiind decăderea reclamantei din dreptul de a mai formula cererea de decontare, astfel că este legală soluţia primei instanţe de respingere a acţiunii ca tardiv formulată.

Cu ocazia dezbaterilor pe fondul recursului a fost invocat de către reprezentantul intimatei Casa Naţională de Asigurări de Sănătate Ordinul ministrului sănătăţii nr. 50 din 23 ianuarie 2004 privind metodologia de trimitere a unor categorii de bolnavi pentru tratament în străinătate, făcându-se referire la posibilitatea reclamantei de a obţine de la Ministerul Sănătăţii decontarea cheltuielilor pentru transpalant.

Faţă de aceste considerente, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 3422 din 7 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 17 noiembrie 2017.