Supplementary tax assessment suspension: procedural defects in fiscal re-verification and presumption of legality rebuttal

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2/2012 pe rolul Curţii de Apel, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa, suspendarea executării, până la pronunţarea instanţei de fond, a Deciziei de impunere nr. F-IL 181 din 29 noiembrie 2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală prin care au fost stabilite în sarcina A. SRL obligaţii fiscale în sumă totală de 1.983.463 lei, reprezentând: 774.122 lei - impozit pe profit pentru perioada 01.01.2007-31.12.2010; 292.871 lei - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; 116.118 lei - penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; 514.261 lei - taxa pe valoare adăugată pentru perioada 01.08.2007-31.03.2011; 209.704 lei - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 76.387 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 1482 pronunţată în data de 13 mai 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a admis acţiunea formulată de reclamanta A. SRL, şi, în consecinţă, a dispus suspendarea executării Deciziei de impunere nr. F-IL 181 din 29 noiembrie 2013, până la pronunţarea instanţei de fond.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, solicitând casarea hotărârii atacate şi respingerea cererii de suspendare a executării deciziei de impunere emisă de către inspecţia fiscală Ialomiţa, ca nefondată, pentru motive încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii, recurenta a evocat considerentele instanţei de fond şi a arătat că aceasta nu a avut în vedere prevederile art. 215 C. proc. fisc. , care ar îndreptăţi concluzia că, atâta timp cât efectele deciziei de reverificare nu sunt anulate sau suspendate, actele emise în baza acesteia sunt legale.

A arătat, în esenţă, că Decizia de reverificare nr. 403972 din 20 octombrie 2013, având ca obiect reverificarea taxei pe valoarea adăugată aferentă perioadei august 2007 - martie 2011 şi a impozitului pe profit pentru perioada ianuarie 2007 - decembrie 2010, a fost încheiată respectând Regulile privind reverificarea, reglementate prin art. 1051 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 92/2003, în condiţiile în care existau date suplimentare de natură a modifica rezultatele inspecţiei fiscale anterioare.

A evocat considerentele care au stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. F-IL 181 din 29 noiembrie 2013 şi argumentele prezentate de intimată în Nota explicativă depusă în acest context, susţinând că criticile intimatei nu sunt relevate din punct de vedere fiscal, deoarece nu sunt aduse în justificare documente doveditoare în plus faţă de cele prezentate în timpul inspecţiei fiscale.

În mod eronat instanţa de fond a apreciat ca fiind îndeplinită cerinţa pagubei iminente, în condiţiile în care unicul argument al reclamantei este cel referitor la pornirea formelor de executare, consecinţă firească, ce decurge din caracterul executoriu al actului administrativ-fiscal.

1.4. Apărările intimatei

Legal citată, intimata A. SRL a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond, ca legală şi temeinică.

A arătat că, din analiza conţinutului Deciziei de impunere nr. F-IL 181 din 29 noiembrie 2013, instanţa de fond corect a reţinut că există împrejurări care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalităţii acestuia.

Nelegalitatea şi netemeinicia reverificării impozitului pe profit şi TVA pentru perioada 2007-2011 rezultă din faptul că intimata a mai fost verificată cu privire la aceste taxe, pentru aceeaşi perioadă. Decizia de reverificare a fost contestată, iar contestaţia nu a fost soluţionată anterior reverificării, contrar dispoziţiilor imperative ale art. 1051 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003.

Decizia de reverificare nr. 403972 din 20 octombrie 2013 a fost emisă fără îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 1051 din O.G. nr. 92/2003.

Aparenţa de nelegalitate a rezultat şi din lipsa de temei a diferenţelor dintre constatările din rapoartele inspecţiilor fiscale generale anterioare şi cele din Decizia de impunere nr. F-IL 181 din 29 noiembrie 2013, deoarece au fost verificate aceleaşi operaţiuni şi aceleaşi documente.

Organul fiscal nu a realizat o analiză a situaţiei de fapt, ci a stabilit rezultatele fiscale exclusiv pe baza informaţiilor solicitate de la presupusul reprezentant al societăţii, denaturând situaţia de fapt.

Decizia de impunere şi Raportul de inspecţie nu sunt motivate.

Prejudiciul este material, viitor şi previzibil, raportat la cuantumul sumei imputate, iar prin executarea silită se vor cauza prejudicii ale căror efecte nu vor putea fi ulterior înlăturate, atât în patrimoniul intimatei, cât şi în cel al terţilor, iar un eventual faliment nu au aduce beneficii nimănui.

2. Procedura de soluţionare a recursului

2.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 24 mai 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 21 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, şi, pe cale de consecinţă, a admis în principiu recursul declarat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., şi a fixat termen pentru judecata pe fond a acestuia.

Cu privire la fondul recursului. Soluţia şi considerentele instanţei de control judiciar

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, şi faţă de criticile recurentei-pârâte, constată recursul nefondat şi îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Se reţine că, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condiţiile art. 7, a autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea executării actului administrativ la cererea persoanei vătămate, reglementată în art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru etapa procedurii prealabile administrative şi în art. 15 din aceeaşi lege pentru etapa judiciară de contestare a actului administrativ, constituie un instrument procedural menit să asigure protecţia juridică provizorie a subiectelor de drept în privinţa cărora actul administrativ produce anumite efecte juridice, până la evaluarea acestuia de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare.

În speţă, prima instanţă a admis cererea reclamantei, apreciind, în esenţă, că sunt îndeplinite, cumulativ, condiţiile speciale prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, şi aceasta este şi concluzia instanţei de control judiciar.

Intimata-reclamantă A. SRL a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. F-IL 181 din 29 noiembrie 2013 privind obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecţia fiscală prin care au fost stabilite în sarcina A. SRL obligaţii fiscale în sumă totală de 1.983.463 lei, reprezentând: 774.122 lei - impozit pe profit pentru perioada 01.01.2007-31.12.2010; 292.871 lei - dobânzi/majorări de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; 116.118 lei - penalităţi de întârziere aferente impozitului pe profit stabilit suplimentar; 514.261 lei - taxa pe valoare adăugată pentru perioada 01.08.2007-31.03.2011; 209.704 lei - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 76.387 lei reprezentând penalităţi de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată.

În fapt, intimata a fost supusă, în perioada 01.11.2013-25.11.2013, unei inspecţii fiscale, urmare a deciziei de reverificare nr. 403972 din 29 octombrie 2013, reverificare care a vizat perioada ianuarie 2007 - martie 2011. Ca urmare a inspecţiei fiscale, s-a emis decizia de impunere nr. F-IL181 din 29 noiembrie 2013, prin care s-au stabilit sume suplimentare de plată, în cuantum total de 1.983.463 lei, reprezentând impozit pe profit, TVA şi accesorii (dobânzi şi penalităţi).

Împotriva acestei decizii de impunere, societatea a formulat contestaţie fiscală, a cărei soluţionare a fost suspendată prin decizia nr. 180 din 10 martie 2014, până la rezolvarea definitivă a sesizării penale nr. 403972 din 06 decembrie 2013, având ca obiect stabilirea de către organele de cercetare penală a existenţei sau inexistenţei infracţiunii de evaziune fiscală.

Intimata a sesizat instanţa de contencios administrativ cu o acţiune în anularea deciziei nr. 180 din 10 martie 2014, iar prin decizia civilă nr. 2900 din 10 octombrie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis recursul declarat de A. SRL împotriva sentinţei nr. 781 din 19 martie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a casat sentinţa, a admis în parte acţiunea şi a anulat decizia nr. 180 din 10 martie 2014, obligând pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrativ fiscale.

Înalta Curte constată, astfel, faptul că contestaţia administrativă formulată de intimată împotriva deciziei de impunere nr. F-IL181 din 29 noiembrie 2013 nu a fost soluţionată, până la această dată, de recurentă.

Înalta Curte mai reţine, în acord cu instanţa de fond, că argumentele intimatei-reclamantei, privind existenţa unor neregularităţi procedurale, iar pe de altă parte, determinarea eronată a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile prin calificarea greşită a unor categorii de sume, stabilirea unui impozit suplimentar prin stabilirea greşită a raporturilor juridice ce le-au generat, precum şi determinarea greşită a TVA, ca urmare a stabilirii eronate a raporturilor juridice în privinţa existenţei sau nu a dovezii prestării unor servicii, respectiv încălcarea art. 11 alin. (1) C. fisc. , constituie indicii temeinice, de natură să răstoarne prezumţia de legalitate a actelor administrative a căror suspendare s-a solicitat, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Condiţia existenţei unui caz bine justificat este realizată şi raportat la complexitatea pe care o prezintă fondul cauzei, care presupune verificarea condiţiilor legale şi a împrejurărilor de fapt care au condus la emiterea actului administrativ fiscal contestat, iar condiţia referitoare la prejudiciu şi la iminenţa producerii acestuia rezultă din posibilitatea punerii în executare a actului administrativ fiscal contestat, cu consecinţa imediată şi directă a afectării activităţii intimatei, raportat la cuantumul sumei imputate cu titlul de obligaţii fiscale suplimentare de plată.

Este adevărat că actul administrativ se bucură de prezumţia de legalitate dar la fel de adevărat este că cel ce se consideră vătămat prin emiterea unui astfel de act, tocmai pentru a preîntâmpina eventualele consecinţe grave în ce-l priveşte, se poate adresa instanţei pentru a obţine suspendarea executării actului.

În consecinţă, reţinându-se că motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este incident, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Ialomiţa în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 1482 din 13 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 noiembrie 2017.