Cassation for failure to examine all grounds of appeal in annulment of Court of Accounts audit measures

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2013 la data de 01.04.2013, reclamanta SC A. SA a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 a Comisiei de Soluţionare a Contestaţiilor constituită în cadrul Curţii de Conturi a României, Departamentul IV, prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva constatărilor şi măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României, Departamentul IV şi, pe cale de consecinţă:

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligaţiei (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite salariaţilor (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.1. din considerentele deciziei şi la pct. 2.1.1. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării, în parte, a obligaţiei (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.2. din considerentele deciziei şi la pct. 2.1.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligaţiei (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administraţie (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei şi la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligaţiei (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor (reprezentanţi ai statului) numiţi în comisii (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei şi la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligaţiei (măsurii) stabilită la art. II pct. 5 din decizie cu privire la acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 2.3. din considerentele deciziei şi la pct. 2.2. din raportul de control),

- anularea, în parte, a Deciziei nr. 3/18.01.2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acesteia, în sensul anulării în totalitate a obligaţiei (măsurii) stabilită la art. II pct. 6 din decizie cu privire la recuperarea creanţelor în cadrul termenului legal de prescripţie (care fac obiectul abaterilor prezentate la pct. 3 din considerentele deciziei şi la pct. 2.3. din raportul de control),

- suspendarea executării obligaţiilor (măsurilor) stabilite la art. II pct. 5 şi 6 din Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 a Curţii de Conturi a României, Departamentul IV, până la soluţionarea definitivă şi irevocabilă a cauzei.

La primul termen de judecată din 27.05.2013, a fost respinsă cererea de suspendare ca neîntemeiată.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 2186 din data de 28.06.2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea în anulare formulată de reclamanta SC A. SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, ca neîntemeiată.

3. Recursul declarat în cauză

Împotriva sentinţei pronunţată de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta SC A. SA, invocând dispoziţiile art. 496 raportate la art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a invocat faptul că soluţia recurată prin care a fost respinsă acţiunea formulată împotriva Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 şi a raportului de control ce a stat la baza acestuia, cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, atât în ceea ce priveşte însuşirea constatărilor inspectorilor Curţii de Conturi, cât şi în ceea ce priveşte înlăturarea nemotivată a apărărilor formulate de către recurenta-reclamantă. În raport de acest motiv de recurs s-a solicitat admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Având în vedere dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greşită a legii de către instanţa de fond prin soluţia de respingere a acţiunii formulate împotriva Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 şi a raportului de control prin care s-au dispus anumite măsuri nelegale în sarcina recurentei ca entitate controlată.

Cu privire la acest motiv de recurs recurenta a invocat aspecte de nelegalitate după cum urmează:

- Primul motiv s-a referit la calitatea societăţii recurente de a avea calitatea procesual pasivă în raportul de control de entitate controlată de către intimata Curtea de Conturi cu privire la neluarea măsurilor legale de recuperare, în cadrul termenului legal de prescripţie a creanţelor în sumă totală de 113.052,96 lei.

Recurenta-reclamantă a arătat că SC A. SA nu este o instituţie publică în sensul art. 2 din Legea nr. 500/2002 ci este o societate comercială pe acţiuni, cu capital majoritar de stat care funcţionează în baza Legii nr. 31/1990 şi în care conform art. 111 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 31/1990 numai Adunarea Generală a Acţionarilor se poate pronunţa cu privire la gestiunea Consiliului de Administraţie aferentă anilor 2009, 2010 şi 2011.

- Al doilea motiv de nelegalitate a constat în faptul că s-a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor prevăzute la art. 2517 şi 2537 din noul C. civ., privitoare la prescripţia extinctivă în materia drepturilor de creanţă. Astfel s-a susţinut că cerinţele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 şi până la data de 1 octombrie 2011 nu intră sub incidenţa art. 2517 şi 2537 din noul C. civ., ci sub legea în vigoare la data naşterii lor, în conformitate cu art. 6 alin. (4) C. civ. şi art. 15 alin. (2) din Constituţie şi a principiului neretroactivităţii legii civile.

- În cel de al treilea motiv de nelegalitate s-a criticat, pe fond, temeinicia măsurilor de recuperare a pretinsului prejudiciu stabilit în raportul de control al autorităţii intimate. Recurenta-reclamantă a arătat că, în cauză, intimata a efectuat, cu încălcarea dispoziţiilor legale, un control de oportunitate şi nu de legalitate. Aceasta în condiţiile în care în baza Legii nr. 94/1992 intimata are competenţa aprecierii legalităţii sau nelegalităţii actelor juridice atât timp cât acesta nu au fost reziliate sau revocate prin hotărâre judecătorească definitivă.

- Recurenta-reclamantă a mai susţinut că activitatea sa privind executarea şi încetarea contractelor individuale de muncă ale celor 15 salariaţi nominalizaţi în cuprinsul raportului de control a fost verificată de două-trei ori, prin controale de fond efectuate de Inspectoratul Teritorial de Muncă Bucureşti, prin care s-a constatat că societatea reclamantă a respectat prevederile legale cu privire la încheierea, executarea, modificarea şi încetarea contractelor individuale de muncă, aspecte cărora intimata nu mai avea competenţa de verificare.

- Pe fond s-a criticat constatarea emisă de intimata Curtea de Conturi în actul de control, în sensul nelegalităţii acordării unor drepturi de natură salarială şi măsurile de recuperare dispuse în condiţiile în care toate persoanele vizate au primit drepturile salariale cu respectarea legislaţiei în vigoare la data acordării lor.

La dosar intimata a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Prin încheierea din camera de consiliu pronunţată la 14.05.2014 s-a admis, în principiu, recursul acordându-se termen pentru judecarea recursului, pe fond, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

La dosar s-au formulat de către persoane fizice menţionate în actul de control cereri de intervenţie accesorie, în interesul reclamantei-recurente.

Admisibilitatea acestor cereri a fost discutată în şedinţa publică din 19.05.2015, Înalta Curte respingând motivat admiterea, în principiu, a acestor cereri având în vedere procedura specială de verificare care a privit doar societatea reclamantă.

În termenul de amânare a pronunţării recurenta-reclamantă a depus la dosar concluzii scrise.

4. Soluţia pronunţată de instanţa de recurs

Prin decizia nr. 2277 din 2 iunie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins recursul declarat de SC A. SA împotriva sentinţei civile nr. 2186 din 28 iunie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de recurs a reţinut următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat neputându-se reţine că soluţia de respingere a acţiunii în anulare cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

În raport de situaţia de fapt, necontestată de părţi, rezultă că prima instanţă a analizat legalitatea şi temeinicia actelor contestate, respectiv a Încheierii nr. 30 din 14 martie 2013 prin care a fost respinsă contestaţia formulată împotriva constatărilor şi măsurilor dispuse prin Decizia nr. 3 din 18 ianuarie 2013 în raport de toate aspectele de nelegalitate invocate de către reclamantă în cadrul obiecţiunilor formulate şi în cadrul acţiunii de instanţă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat deoarece, în cauză, sentinţa atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii, atât în ceea ce priveşte competenţa autorităţii intimate de a verifica societatea recurentă cât şi în ceea ce priveşte, pe fond, neregulile constatate în sarcina reclamantei.

În raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 21 şi 22 din Legea nr. 94/1992 Curtea de Conturi exercită controlul asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a patrimoniului public şi privat al statului, la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, deci şi asupra societăţii recurente.

În cauză, controlul efectuat de inspectorii Curţii de Conturi nu s-a suprapus controlului efectuat de Inspecţia Muncii, care asigură controlul în domeniul relaţiilor de muncă, securităţii şi sănătăţii în muncă. Intimata-pârâtă nu s-a pronunţat asupra legalităţii contractelor de muncă a celor 15 salariaţi nominalizaţi în cuprinsul raportului de control ci a verificat potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 modul de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului, în condiţiile în care s-a constatat efectuarea unor plăţi în lipsa unor documente justificative din care să rezulte prezenţa acestora la serviciu şi timpul efectiv lucrat.

Aşadar, reţinând legislaţia diferită ce guvernează activitatea întreprinsă de fiecare instituţie în parte, instanţa a apreciat ca fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că societatea a făcut obiectul unui control de fond al Inspectoratului Teritorial de Muncă Bucureşti, Serviciul Control Relaţii de Muncă, care s-a finalizat cu încheierea procesului-verbal de control nr. 78491 din 21 februarie 2011, constatările şi măsurile dispuse relevând respectarea prevederilor legale în materie cu privire la încheierea, executarea, suspendarea, modificarea şi încetarea contractelor individuale de muncă.

Nu se poate susţine în mod pertinent că în lipsa unui act de control întocmit de instituţia publică competentă să controleze respectarea prevederilor legale în materia încheierii, executării, suspendării, modificării şi încetării contractelor individuale de muncă (respectiv Inspecţia Muncii), din care să rezulte încălcarea prevederilor legale incidente (menţionate şi în raportul de control), auditorii publici externi nu pot constata încălcarea prevederilor legale relativ la modul de formare a resurselor financiare ale statului (respectiv formarea şi utilizarea resurselor bugetului de stat, ale bugetului asigurărilor sociale de stat şi ale bugetelor unităţilor administrativ - teritoriale) urmare a efectuării de către societate a unor cheltuieli cu personalul angajat pe bază de contract individual de muncă.

Aceasta întrucât Curtea de Conturi îşi desfăşoară atribuţiile specifice asupra situaţiei, evoluţiei şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului la societăţile comerciale cu capital majoritar de stat, deci şi asupra societăţii reclamante.

De asemenea, conform art. 63 teza finală din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi, aprobat prin Hotărârea plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010:

"

(...) auditorii publici externi au obligaţia de a solicita şi de a examina actele întocmite de către alte organe de control la entitatea supusă verificării".

În ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei pentru facturile emise în perioada 2009-2011 Înalta Curte a apreciat că au fost interpretate şi aplicate corect dispoziţiile art. 2517 şi 2537 din noul cod civil.

Instanţa de recurs a mai constatat că în mod neîntemeiat se invocă faptul că "creanţele reflectate în facturile emise începând cu anul 2009 şi până la data de 01.10.2011, nu intră sub incidenţa art. 2511 şi 2537 din noul C. civ., ci cu legea în vigoare la data naşterii lor, în conformitate cu dispoziţiile urt.15 alin. (2) din Constituţie şi a principiului neretroactivităţii legii civile, reflectat în art. 6 din noul C. civ..

Totodată noul C. civ. prevede în art. 6 alin. (4) că "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării in vigoare a legii noi sunt în întregime supuse prevederilor legale care le-au instituit.

În consecinţă, indicarea greşită a motivelor de fapt şi de drept care au stat la baza pronunţării deciziei atacate echivalează cu nemotivare şi, în consecinţă, se impune desfiinţarea acesteia."

Argumentele prezentate sunt nefondate întrucât, în Raportul de control s-a consemnat încălcarea prevederilor art. 2517 şi art. 2537 din Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 privind C. civ.

De altfel, în mod temeinic şi legal a reţinut instanţa de fond faptul că:

"

Curtea constată că pârâta a efectuat controlul în perioada 05.11.2012-20.12.2012, ocazie cu care a constatat situaţia de fapt din cadrul instituţiei reclamante şi a întocmit Raportul de control la dala de 20.12.2012, ulterior intrării în vigoare a noului C. civ.", iar "pe de altă parte, Curtea de Conturi în mod legal a constatat neluarea măsurilor legale de recuperare în cadrul termenului legal de prescripţie a creanţelor in sumă totală de 113.052 lei, în mod corect fiind reţinut termenul general de 3 ani, acelaşi atât în vechiul cod, cât şi în noul C. civ."

În ceea ce priveşte analizarea pe fond a legalităţii Deciziei nr. 3 din 18 ianuarie 2013 prin care s-au dispus în sarcina recurentei anumite măsuri, Înalta Curte a constatat că, în mod corect, prima instanţă a apreciat ca legal emisă decizia contestată în condiţiile în are recurenta nu a fost supusă unui control privind oportunitatea unor cheltuieli ci legalitatea unor cheltuieli de personal efectuate de aceasta în perioada 2010-2011.

În mod corect şi motivat prima instanţă a apreciat că în cauză intimata, în limita şi cu respectarea competenţelor sale, a verificat legalitatea acordării unor drepturi de natură salarială unui număr de 15 salariaţi, angajaţi cu contracte individuale de muncă fără a avea la bază documente din care să rezulte sarcinile de serviciu repartizate, cele efectiv realizate, fişele posturilor şi documente din care să rezulte prezenţa acestora la serviciu şi timpul efectiv lucrat.

În cauză nu a fost verificată de către echipa de control legalitatea încheierii şi executării contractelor de muncă ale celor 15 salariaţi, ci au fost efectuate verificări cu privire la modalitatea de cheltuire a banului public şi la realitatea efectuării respectivelor cheltuieli, dispunându-se măsuri în sarcina autorităţii controlate.

Cu privire la celelalte critici formulate, Înalta Curte a apreciat că în mod corect prima instanţă a constatat că intimata nu şi-a depăşit competenţa în verificarea creanţelor menţionate în raportul de control ca nerecuperate. În mod corect s-a apreciat că recurenta nu a întreprins măsuri concrete pentru recuperarea acestor debite şi nu s-a înscris la masa credală potrivit Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.

5 .Calea de atac exercitată împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs

Împotriva deciziei nr. 2277 din 2 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, A. SA a formulat contestaţie în anulare prin care a solicitat să se dispună anularea deciziei contestate şi, pe cale de consecinţă, să se rejudece recursul declarat împotriva sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

În motivarea contestaţiei în anulare se susţin următoarele:

- instanţa de recurs s-a limitat a se pronunţa doar cu privire la:

pct. 1) acordarea de drepturi de natura salarială cuvenite unora dintre salariaţii societăţii (exprimându-şi opinia în acest sens la pag. 6 şi la pag. 8 din decizie, pe aspecte de competenţă a intimatei şi de legalitate şi oportunitate a măsurilor dispuse);

pct. 6) recuperarea creanţelor în cadrul termenului legal de prescripţie (exprimându-şi opinia în acest sens la pag. 7 din decizie).

- instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate ca motive de casare, respectiv, cu privire la:

pct. 2) acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali [instanţa de fond s-a pronunţat: omiţând ori interpretând eronat prevederile legale invocate, statuând, prin necenzurarea aserţiunilor intimatei, aplicarea retroactivă a legii, nemotivând neluarea în considerare a celorlalte critici formulate de subscrisa - fiind incidente prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.];

pct. 3) acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administraţie [instanţa de fond s-a pronunţat: nemotivând nerespectarea prevederilor H.G. nr. 1715/2008, ale Legii nr. 203/2009 şi ale O.U.G. nr. 3/2011, omiţând faptul că aceste acte normative nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 şi extinzând sfera de aplicabilitate a acestora şi altor subiecte de drept - fiind incidente prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.];

pct. 4) acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor - reprezentanţi ai statului - numiţi în comisii [instanţa de fond s-a pronunţat: nemotivând respingerea criticilor formulate de subscrisa sub aspectul aplicării normei juridice în timp, având în vedere că O.U.G. nr. 27/2010 extinde, începând abia cu aprilie 2010, sfera limitării cuantumului de 1% al drepturilor cuvenite reprezentanţilor statului şi pentru indemnizaţiile suplimentare pentru activitatea depusă în comisii, deosebită de activitatea depusă în Consiliul de Administraţie - fiind incidente prevederile pct. 6 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.];

pct. 5) acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici, salariaţi ai societăţii, fără a avea şi calitatea de reprezentanţi ai statului în organele de conducere a societăţii [instanţa de fond s-a pronunţat: statuând contrar principiilor de drept, omiţând faptul că H.G. nr. 1715/2008 şi ale O.U.G. nr. 79/2008 nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 sau C. muncii. Ori extinzând sfera de aplicabilitate a acestora şi altor subiecte de drept - altele decât reprezentanţii statului în organele de conducere ale societăţii - în speţă, la un salariat al societăţii cu atribuţii suplimentare fiind incidente prevederile pct. 8 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ.].

6. Soluţia instanţei de control judiciar

Examinând contestaţia formulată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

Pentru a ajunge la această soluţie, instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres prevăzute de lege.

Prin această cale de atac se urmăreşte repararea neregularităţilor evidente privind actele de procedură, în afara problemelor de fond legate de probele administrate şi a stării de fapt la care se referă litigiul.

Deci, în cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de normele menţionate anterior.

Reglementând contestaţia în anulare specială, art. 503 C. proc. civ. prevede că hotărârile instanţei de recurs mai pot fi atacate prin această cale extraordinară de atac când dezlegarea dată este rezultatul unei erori materiale sau când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare.

Pe de altă parte, omisiunea la care se referă teza a II-a a textului, invocată ca temei legal al contestaţiei, există numai atunci când realmente instanţa de recurs nu a cercetat unul din motivele de casare depuse în termenul legal.

Totodată textul se referă expres numai la motivele de casare, nu şi la argumentele aduse în sprijinul lor, care, oricât de larg ar fi dezvoltate, le sunt subsumate.

În cauza de faţă, criticile formulate de contestator privesc modul în are instanţa de recurs s-a limitat a se pronunţa doar cu privire la două din cele şase motive de nelegalitate invocate în cererea de recurs.

Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de recurs a omis să cerceteze unele dintre motivele invocate de recurentă, şi anume:

- acordarea drepturilor de natură salarială cuvenite directorilor generali, cu privire la care recurenta a arătat că:

- instanţa de fond a omis ori a interpretat eronat prevederile O.U.G. nr. 79/2008 şi ale actelor ulterioare de modificare/completare a acesteia ori conţinutul înscrisurilor de la dosar;

- instanţa de fond a omis prevederile art. III alin. (2) din O.U.G. nr. 135/2008 (reţinând eronat că "sunt aplicabile exclusiv prevederile art. 9 din O.U.G. nr. 79/2008");

- instanţa de fond a statuat, astfel, contrar principiilor constituţionale, aplicarea retroactivă a normei juridice la o situaţie de fapt anterioară datei edictării normei juridice (reţinând eronat că "sunt aplicabile prevederile art. 32 din O.U.G. nr. 79/2008", articol introdus ulterior în actul normativ invocat);

- instanţa de fond a omis faptul că O.U.G. nr. 79/2008 reglementează doar valoarea remuneraţiei acordată directorilor şi nu interzice acordarea compensaţiilor cuvenite, potrivit celorlalte prevederi legale de drept material, când una din părţi pune capăt raportului juridic contractual în mod unilateral, înainte de termen (reţinând eronat că "acordarea sumei de 12.212 lei - pentru preavizul neacordat şi concediul de odihnă neefectuat - d-lui. B. nu are izvor legal");

- instanţa de fond nu a motivat respingerea criticilor formulate de subscrisa în raport cu prevederile art. 4 ale O.U.G. nr. 79/2008 (reţinând eronat că prevederile art. 4 din O.U.G. nr. 79/2008 nu sunt incidente);

- acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor consiliului de administraţie, cu privire la faptul că:

- instanţa de fond nu a motivat nerespectarea prevederilor H.G. nr. 1715/2008, ale Legii nr. 203/2009 şi ale O.U.G. nr. 3/2011, a omis faptul că aceste acte normative nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 şi a extins sfera de aplicabilitate a acestora şi altor subiecte de drept - altele decât reprezentanţii statului în organele de conducere ale societăţii, Consiliu de Administraţie ori Adunarea Generală a Acţionarilor (reţinând eronat că "Subscrisa nu am respectat prevederile H.G. nr. 1715/2008, ale Legii nr. 203/2009 şi ale O.U.G. nr. 3/2011");

- instanţa de fond a omis că H.G. nr. 1715/2008, act normativ inferior ca forţă juridică în raport cu legea, prevede în mod generic de când trebuie aplicat - anul 2009 (reţinând eronat că "este responsabilitatea exclusivă a subscrisei în ce priveşte modalitatea şi termenul de aplicare a unor dispoziţii legale" - adică ale Legii nr. 31/1990, care impune parcurgerea unor etape procedurale în materia funcţionării societăţilor şi luării deciziilor şi care determină trecerea unei perioade de timp până la aplicarea prevederilor H.G. nr. 1715/2008);

- instanţa de fond a omis faptul că sfera prevederilor art. 1361 şi ale art. 15318 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 31/1990 nu sunt aplicabile în speţă, respectiv la activitatea desfăşurată în cadrul organului de conducere a societăţii, Consiliul de Administraţie [reţinând eronat că "nu au fost respectate prevederile art. 1361 şi ale art. 15318 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 31/1990");

- acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite membrilor - reprezentanţi ai statului - numiţi în comisii, respectiv:

- instanţa de fond nu a motivat respingerea criticilor formulate sub aspectul aplicării normei juridice în timp, având în vedere că O.U.G. nr. 27/2010 - modificând şi completând art. II al Legii nr. 203/2009, de aprobare a O.U.G. nr. 79/2008 - extinde, începând abia cu aprilie 2010 sfera limitării cuantumului de 1% al drepturilor cuvenite reprezentanţilor statului şi pentru indemnizaţiile suplimentare pentru activitatea depusă în comisii, deosebită de activitatea depusă în Consiliul de Administraţie (reţinând eronat că "subscrisa nu am respectat prevederile H.G. nr. 1715/2008 şi ale Legii nr. 203/2009, fiind lipsite de relevantă prevederile O.U.G. nr. 27/2010");

- acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite secretarilor tehnici, salariaţi ai societăţii, fără a avea şi calitatea de reprezentanţi ai statului în organele de conducere a societăţii, recurenta susţinând că:

- instanţa de fond a statuat contrar principiilor de drept, omiţând faptul că H.G. nr. 1715/2008 şi ale O.U.G. nr. 79/2008 nu prevăd derogări de la Legea nr. 31/1990 sau C. muncii, ori extinzând sfera de aplicabilitate a acestora şi altor subiecte de drept - altele decât reprezentanţii statului în organele de conducere ale societăţii, Consiliu de Administraţie ori Adunarea Generală a Acţionarilor - în speţă, la un salariat al societăţii cu atribuţii suplimentare (reţinând eronat că "subscrisa nu am respectat prevederile H.G. nr. 1715/2008 şi ale O.U.G. nr. 79/2008", nefiind prevăzută posibilitatea întrunirii calităţii, respectiv a remunerării, secretarilor tehnici ai Consiliului de Administraţie şi ai Adunării Generale a Acţionarilor care au calitatea de salariaţi ai societăţii.

Înalta Curte constată că, în nenumărate rânduri, instanţa de recurs, printr-o formă lapidară, a menţionat:

"

… în mod corect prima instanţă a apreciat că …" fără a se preciza însă argumentele avute în vedere, ceea ce echivalează cu necercetarea motivelor de recurs invocate de către recurentă.

Este adevărat că instanţa nu este obligată să răspundă detaliat la fiecare argument al părţilor, dar, în cauză, instanţa de recurs s-a limitat a se pronunţa doar asupra motivelor de recurs privind acordarea de drepturi de natură salarială cuvenite unora dintre salariaţii societăţii şi recuperarea creanţelor în cadrul termenului legal de prescripţie.

Această omisiune reprezintă şi o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Conform jurisprudenţei C.E.D.O. noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi, în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Cauza Halle împotriva Finlandei, 19 decembrie 1997, citată în cauza Albină împotriva României din 28 aprilie 2005).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile contestatoarei sunt întemeiate, motiv pentru care va admite contestaţia în anulare.

7. Soluţia pronunţată asupra contestaţiei în anulare

Prin urmare, pentru considerentele arătate şi în raport cu dispoziţiile art. 503 C. proc. civ., Înalta Curte va admite contestaţia în anulare, va anula decizia atacată şi, pe cale de consecinţă, va fixa termen, pentru judecarea recursului, cu citarea părţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestaţia în anulare formulată de A. SA împotriva deciziei nr. 2277 din 2 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Anulează decizia contestată.

Fixează termen pentru soluţionarea recursului la 25 martie 2016.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2015.