Compulsory official interpretation of O.U.G. 30/2007: Judicial intervention in executive interpretative discretion under Civil Code Art. 9 and administrative litigation admissibility

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Afacerilor Interne, obligarea acestuia de a interpreta oficial, în conformitate cu art. 9 alin. (1) din noul C. civ., informaţiile şi datele respectiv:

1) dacă posturile (sau funcţiile) ocupate de către reclamant în anii 2008-2011 (în urma concursului din mai 2008 şi ulterior prin deciziile conducerii instituţiei) în cadrul arhivelor naţionale ale României, instituţie care este prevăzuta în art. 13 alin. (1) al O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea ministerului internelor şi reformei administrative, erau/sunt posturi (sau funcţii) din domeniul administraţiei publice sau din domeniul ordinii şi siguranţei publice.

2) dacă arhivele naţionale au fost/sunt o instituţie a (un organ de specialitate) al M.A.I. din domeniul administraţiei publice sau au fost/sunt parte din structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea ministerului, având în vedere cuprinsul art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea ministerului internelor şi reformei administrative,

3) dacă sintagma uzitată în art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea ministerului internelor şi reformei administrative:

" în domeniul administraţiei publice, instituţiile publice şi organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea ministerului internelor şi reformei administrative" este sau nu asimilată cu sintagma folosită în art. 13 alin. (2) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea ministerului internelor şi reformei administrative:

" structurile de ordine şi siguranţă publică din subordinea ministerului internelor şi reformei administrative", respectiv dacă arhivele naţionale pot fi considerate ca fiind structuri de ordine şi siguranţă publică din subordinea ministerului, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 30 din 25 aprilie 2007 privind organizarea şi funcţionarea ministerului internelor şi reformei administrative, deşi arhivele naţionale nu figurează în lista celor enumerate de art. 13 alin. (2), ci între instituţiile publice şi organele de specialitate ale administraţiei publice centrale din subordinea ministerului enumerate de art. 13 alin. (1);

4) dacă funcţia sa ca inspector principal arhivist în Arhivele Naţionale, deci funcţionar public civil într-o instituţie publică aflată în subordinea M.A.I., este asimilată cu cele prevăzute de art. 1 şi art. 2 al Legii nr. 138 din 20 iulie 1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii, care prevede că:

" art. 1 Dispoziţiile prezentei legi se aplică personalului militar şi civil din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, Ministerului de Interne, Serviciului Român de Informaţii, Serviciului de Informaţii Externe, Serviciului de Protecţie şi Pază, Serviciului de Telecomunicaţii Speciale şi Ministerului Justiţiei.

art. 2. Prin personal militar, în sensul prezentei legi, se înţelege: ofiţeri, maiştri militari, subofiţeri - cadre militare în activitate, militari angajaţi pe baza de contract, elevi şi studenţi militari ai instituţiilor de învăţământ militare şi civile, militari cu termen redus, militari în termen şi fiii regimentului."

5) dacă şi când a fost modificat art. 6 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României, în sensul introducerii arhivelor naţionale (ale României) ca instituţie sau organ de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale întrucât arhivele naţionale există şi funcţionează în baza H.G. nr. 1376 din 18 noiembrie 2009 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea arhivelor naţionale, publicată în M. Of. nr. 805/25.11.2009, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Soluţia instanţei de fond.

Prin sentinţa nr. 2658 din 20.10.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Afacerilor Interne, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs.

Împotriva sentinţei nr. 2658 din 20.10.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din noul C. proc. civ.

Din expunerea rezumativă a motivelor de recurs, precum şi a unor texte de lege rezultă că reclamantul a criticat hotărârea primei instanţe sub următoarele aspecte:

- în mod greşit a fost respinsă cererea de acordarea ajutorului public judiciar;

- s-au încălcat dispoziţiile art. 13 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. referitoare la dreptul la apărare şi art. 14 C. proc. civ. referitoare la contradictorialitate; prin faptul că instanţa s-a pronunţat pe cererea de chemare în judecată înainte de a fi soluţionată cererea de reexeminare formulată împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de acordare a ajutorului public judiciar instanţa de fond s-a antepronunţat.

- acţiunea dedusă judecăţii se referă la obligaţia de a face reglementată de art. 8 din Legea nr. 554/2004, iar instanţa de fond în mod greşit a respins-o ca inadmisibilă;

Mai arată că în conformitate cu Legea nr. 287/2009 privind C. civ. care prevede la art. 9 următoarele:

" cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială; norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor".

Prin dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţia României se statuează că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne.

În temeiul art. 51 alin. (1) din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene orice restrângere a exerciţiului drepturilor şi libertăţilor recunoscute prin prezenta cartă trebuie să fie prevăzută de lege şi să respecte substanţa acestor drepturi şi libertăţi. Prin respectarea principiului proporţionalităţii pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare şi numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesităţii protejării drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.

Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.

4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 12 iulie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea că părţile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare, iar prin încheierea de ședință din data de 18 septembrie 2017, s-a admis în principiu recursul declarat de pârât şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului în şedinţă publică.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat, în esenţă, să se constate refuzul nejustificat al pârâtului de a interpreta oficial, în conformitate cu dispoziţiile art. 9 alin. (1) C. civ., informaţii şi date solicitate printr-un număr de 5 petiţii.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţionarea cererii de ajutor public judiciar, precum şi a cererii de reexaminare a încheierii prin care a fost respinsă această cerere.

Înalta Curte constată că această critică nu poate face obiectul cererii de recurs pentru că, modalitatea de soluţionare a unei astfel de cereri este statuată în mod expres de dispoziţiile art. 15 din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar unde se arată că încheierea prin care se soluţionează cererea de ajutor public judiciar poate fi atacată doar cu cerere de reexaminare, încheierea pronunţată în soluţionarea cererii de reexaminare fiind definitivă.

Cu privire la motivele de recurs, Înalta Curte constată că la începutul şi în finalul cererii de recurs, reclamantul a menţionat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., fără însă a grupa argumentele prezentate în cererea de recurs pe fiecare dintre aceste motive de casare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Invocarea acestui motiv de casare este formală, în sprijinul acestuia recurentul-reclamant neaducând niciun argument şi neprecizând modalitatea în care judecătorul fondului şi-a depăşit puterea conferită prin lege. Atâta timp cât, fără a interfera cu atribuţiile puteri legislative şi executive, judecătorul fondului a verificat condiţiile în care instanţa de contencios administrativ poate fi învestită cu o cerere de chemare în judecată, nu au fost depăşite atribuţiile puterii judecătoreşti. Faptul că pronunţarea pe cererea de chemare în judecată a intervenit anterior soluţionării definitive a cererii de acordare a ajutorului public judiciar nu poate fi considerată o antepronunţare întrucât judecătorul nu şi-a spus părerea printr-un act sau printr-o manifestare anterioară momentului pronunţării ci chiar la data pronunţării.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin invocarea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea tribunalului nu este motivată, însă, aşa cum rezultă din expunerea făcută de curtea de apel se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se întemeiază admiterea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, în întregul său.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin invocarea acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurentul consideră că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 9 C. civ. referitoare la interpretarea legii potrivit cărora: (1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială. (2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor. (3) Interpretarea legii de către instanţă se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii.

De asemenea, se susţine că instanţa de fond a interpretat în mod eronat prevederile art. 8 din Legea nr. 554/2004, însă această critică nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată".

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"

Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Din analiza acestor articole nu rezultă obligaţia unei autorităţi publice de a interpreta un act pe care l-a emis, art. 9 C. civ. stabilind doar competenţa de emitere a unei norme interpretative atunci când acest lucru este considerat oportun.

În aprecierea oportunităţii adoptării sau emiterii unei astfel de norme interpretative autoritatea publică are o largă marjă de apreciere iar intervenţia instanţei de judecată în situaţia în care autoritatea publică emitentă nu consideră că este necesară adoptarea sau emiterea unui act interpretativ ar constitui o imixtiune în atribuţiile puterii executive mai ales în condiţiile în care, acelaşi art. 9 C. civ., stabileşte atribuţiile instanţei de judecată în aceeaşi materie a interpretării unui act normativ (cu precizarea că interpretarea instanţei se face exclusiv în scopul aplicării ei la situaţia dedusă judecăţii într-un caz concret).

În consecinţă nu ne aflăm în faţa unui refuz nejustificat care să poată fi cenzurat de instanţa de judecată, soluţia instanţei de fond de respingere a acţiunii ca inadmisibile fiind temeinică şi legală.

Această interpretare a art. 9 C. civ. nu intră în conflict cu nicio normă a dreptului european şi nici nu conduce la lipsirea de efecte juridice a vreunei norme juridice aşa cum susţine recurentul ci este în deplin acord cu principiul separaţiei puterilor în stat şi cu prevederile legii contenciosului administrativ.

7. Temeiul de drept al soluţiei

Pentru considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 2685 din 20 octombrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 30 octombrie 2017.