Territorial competence for union-initiated administrative wage claims: exclusivity of Labor Code rules versus general jurisdiction under Law 554/2004

Asupra conflictului negativ de competenţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Cererea dedusă judecăţii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul Sindicatul A., în numele şi pentru membrii acestuia B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâţii Comuna Păcureţi prin Primar şi Primarul Comunei Păcureţi, a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună:

- obligarea pârâţilor la stabilirea nivelului de salarizare în favoarea reclamanţilor funcţionari publici, în funcţie de nivelul maxim de salarizare, existent în cadrul categoriei profesionale, respectiv familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional;

- obligarea pârâţilor la plata drepturilor salariale reprezentând diferenţa între salariile cuvenite ca urmare a aplicării nivelului maxim de salarizare din cadrul categoriei profesionale, familiei ocupaţionale, pentru aceeaşi funcţie şi grad profesional, şi salariile efectiv achitate reclamanţilor, începând cu data de 09 aprilie 2015 şi până la data rămânerii definitive a hotărârii, urmând ca sumele să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data scadenţei lunare până la data plăţii efective;

- obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale aferente drepturilor salariale rezultând din diferenţa dintre salariile cuvenite şi cele efectiv achitate reclamanţilor, de la data scadenţei lunare până la data plăţii efective.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (51) al O.U.G. nr. 83/2014 modificată prin Legea nr. 71/2015, Legea nr. 188/1999, art. 5 C. muncii, Legea nr. 284/2010, Carta Socială Europeană; Constituţia României.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă.

2.1. Prin Sentinţa nr. 2884 din 9 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa soluţionării acţiunii în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a pronunţa această soluţie s-a reţinut că, în materia contenciosului administrativ, competenţa teritorială este alternativă, fiind competentă inclusiv instanţa de la sediul pârâtului, iar în cauză atât reclamanţii, cât şi pârâţii, au domiciliul/sediul în judeţul Prahova.

În speţă, sindicatul nu are calitate de reclamant unic, ci acţionează potrivit art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, în numele membrilor de sindicat, care au domiciliile în judeţul Prahova, iar C. proc. civ. şi Legea nr. 554/2004 fac referire la domiciliul reclamantului şi nu al mandatarului.

2.2. Prin Sentinţa civilă nr. 2422 din data de 26 octombrie 2017 pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată din oficiu; s-a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti competenţa de soluţionare a acţiunii; s-a constatat existenţa conflictului negativ de competenţă şi s-a dispus suspendarea din oficiu a cauzei.

S-a trimis cauza la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul Prahova a reţinut că Sindicatul A. a acţionat în calitate de reclamant, astfel că pentru determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului, aflat în Bucureşti, şi nu de domiciliul membrilor săi în numele cărora a formulat acţiunea.

Prin Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 privind recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 118/1 martie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă, în cazul acestor acţiuni, este cea de la sediul reclamantului.

Competenţa stabilită de art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 C. muncii este una teritorială exclusivă, prin aceasta asigurându-se o protecţie mai eficientă a drepturilor şi intereselor reclamanţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra conflictului negativ de competenţă

Înalta Curte, sesizată cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în conformitate cu dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. şi analizând obiectul cauzei deduse judecăţii precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Obiectul prezentei cauze îl constituie cererea privind obligarea pârâţilor Comuna Păcureţi prin Primar şi Primarul Comunei Păcureţi la stabilirea şi plata drepturilor salariale cuvenite membrilor de sindicat, funcţionari publici.

În privinţa competenţei materiale de soluţionare a cauzei, întrucât obiectul litigiului priveşte raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, sunt incidente normele speciale de competenţă reglementate în cuprinsul art. 109 din Legea nr. 188/1999 - "cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe."

Înalta Curte constată că, în cauză, acţiunea a fost formulată de Sindicatul A., în numele membrilor săi de sindicat, care au fost menţionaţi în tabelul anexat cererii, cu respectarea dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Se reţine că, în materia contenciosului administrativ, sindicatele au calitate procesuală activă recunoscută în virtutea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004, ca "organisme sociale interesate" care acţionează în vederea protejării drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

În ceea ce priveşte instanţa competentă teritorial, devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului, iar în speţă reclamantul Sindicatul A. a optat pentru instanţa de la sediul său, anume Tribunalul Bucureşti.

În cauză nu este aplicabilă Decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece problema de drept dezlegată priveşte interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, care au caracter special, fiind aplicabile numai jurisdicţiei muncii şi a asigurărilor sociale.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanţii B., C. şi D. prin Sindicatul A., în contradictoriu cu pârâţii Comuna Păcureţi prin Primar şi Primarul Comunei Păcureţi, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - CT