Territorial Jurisdiction of Union as Active Party in Public Servant Salary Disputes

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii şi hotărârea primei instanţe sesizate

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. de dosar x/3/2017, reclamantul Sindicatul Naţional Vamal, în numele şi pentru membrii de sindicat indicaţi în tabelul anexat cererii de chemare în judecată, a chemat în judecată pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, solicitând obligarea pârâtei la stabilirea pentru fiecare reclamant nominalizat în tabelul din acţiune, a unui salariu de bază corespunzător nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare în cadrul instituţiei pârâte, respectiv nivelul corespunzător treptei I de salarizare a funcţionarilor publici, existent la momentul aplicării Legii nr. 284/2010, obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu 01.01.2011 şi până la momentul stabilirii salariului de bază legal, actualizate cu indicele de inflaţie, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente.

Prin sentinţa nr. 3757 din 15 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, cauza fiind declinată spre soluţionare Tribunalului Cluj.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanţii sunt funcţionari publici încadraţi la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, jud. Cluj.

După cum este indicat expres chiar în partea introductivă a cererii de chemare în judecată şi în precizările depuse la dosarul cauzei, organizaţia sindicală a depus prezenta acţiune, în calitatea de reprezentant, în numele şi pentru reclamanţii nominalizaţi în tabelul din acţiune.

Prin urmare, menţionarea Legii nr. 62/2011 în cererea de chemare în judecată are rolul de a justifica calitatea de reprezentant a sindicatului, iar nu pe aceea de reclamant, în sensul dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., în condiţiile în care titular al drepturilor subiective deduse judecăţii nu poate fi decât funcţionarul public.

Delimitarea celor două calităţi, respectiv calitatea de reclamanţi a funcţionarilor publici, titulari ai pretinselor drepturi deduse judecăţii, şi calitatea de reprezentant a sindicatului, care poate introduce acţiunea în numele şi pentru reclamanţi, corespunde întrutotul distincţiei realizată de legiuitor la art. 36 şi 37 C. proc. civ., republicat, între "Calitatea procesuală" şi "Legitimarea procesuală a altor persoane".

Raportat la cele arătate, tribunalul reţine că în noul C. proc. civ., intrat în vigoare la data de 15.02.2013, legiuitorul făcut o distincţie clară între "Calitatea procesuală" şi "Legitimarea procesuală a altor persoane", sens în care le-a reglementat în mod expres în două articole separate, respectiv art. 36 şi art. 37.

În conformitate cu dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., republicat, având denumirea marginală "Calitatea procesuală", "Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond."

Potrivit art. 37 C. proc. civ., republicat, având denumirea marginală "Legitimarea procesuală a altor persoane", în cazurile şi condiţiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări şi de persoane, organizaţii, instituţii sau autorităţi, care, fără a justifica un interes personal, acţionează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situaţii speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Ţinând seama că reclamanţii sunt încadraţi ca funcţionari publici la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, jud. Cluj, tribunalul reţine că pentru determinarea competenţei instanţei trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată şi actualizată. Potrivit acestor dispoziţii legale, "Cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Dispoziţiile art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat şi actualizat, reglementează o competenţă teritorială expresă şi specială pentru judecarea conflictelor de muncă, fiind aplicabile doar jurisdicţiei muncii, iar nu litigiilor care privesc raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.

Prin urmare, aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat şi actualizat, nu poate fi extinsă la litigiile care privesc raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, motiv pentru care determinarea competenţei teritoriale a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal în astfel de litigii se realizează în raport de dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.

După cum este subliniat şi în concluzia din considerentele de la pct. 7 din decizia nr. 1 din 21 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi, completul competent să judece recursul în interesul legii, iar nu doar în dispozitivul clar şi expres al deciziei, luarea în considerare a sediului sindicatului se realizează, conform acestei decizii, pentru determinarea competenţei teritoriale potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat şi actualizat.

Problema de drept dezlegată priveşte strict competenţa teritorială a instanţei în cazul unui conflict de muncă, respectiv aplicarea dispoziţiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat şi actualizat, iar nu determinarea competenţei teritoriale în cazul litigiilor privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, pentru care se aplică normele speciale din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată şi actualizată, şi art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată.

În ceea ce priveşte art. 28 alin. (2) din Legea nr. 62/2011, dezlegarea dată prin decizie are în vedere calitatea procesuală activă, iar nu competenţa teritorială a instanţelor de contencios administrativ şi fiscal în cazul litigiilor privind funcţionarii publici. Dezlegările date problemelor de drept prin deciziile de recurs în interesul legii nu pot fi extinse la alte dispoziţii legale decât cele pentru interpretarea cărora a fost pronunţată decizia în interesul legii şi nici nu pot fi aplicate prin analogie. O decizie de recurs în interesul legii priveşte strict problema de drept judecată, iar judecata respectivă a avut un obiect bine determinat, fiind vorba doar dispoziţiile legale interpretate, astfel cum se regăsesc indicate în dispozitivul deciziei.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului.

Hotărârea celei de-a doua instanţe

Prin sentinţa nr. 5080 din 26 septembrie 2017, Tribunalul Cluj, secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, constatând ivit conflictul negativ de competenţă.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că cererea de chemare în judecată a fost formulată de către Sindicatul Naţional Vamal Unirea, în numele şi pentru reclamanţii nominalizaţi în tabelul din acţiune.

Potrivit art. 28 din Legea nr. 62/2011, (1) organizaţiile sindicale apără drepturile membrilor lor, ce decurg din legislaţia muncii, statutele funcţionarilor publici, contractele colective de muncă şi contractele individuale de muncă, precum şi din acordurile privind raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în faţa instanţelor judecătoreşti, organelor de jurisdicţie, a altor instituţii sau autorităţi ale statului, prin apărători proprii sau aleşi.

(2) În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), organizaţiile sindicale au dreptul de a întreprinde orice acţiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora. Acţiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizaţia sindicală dacă cel în cauză se opune sau renunţă la judecată în mod expres.

(3) În exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă.

Prevederile alin. (3) mai sus redate, stabilesc fără echivoc faptul că organizaţia sindicală care a formulat o cerere de chemare în judecată în numele membrilor săi, are calitate procesuală activă, şi nu calitatea de reprezentant, după cum în mod greşit a reţinut prima instanţă sesizată.

Că este aşa rezultă şi din considerentele deciziei nr. 1 din 21 ianuarie 2013 pronunţată de către Înalta Curte în soluţionarea unui recurs în interesul legii, potrivit cărora faptul că interpretarea dată de o parte a jurisprudenţei şi doctrinei, în sensul că, potrivit art. 28 din Legea nr. 54/2003, organizaţiile sindicale acţionează în calitate de reclamante, a reprezentat şi voinţa legiuitorului a fost confirmat de evoluţia legislativă ulterioară abrogării Legii nr. 54/2003, şi anume de prevederile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 62/2011, republicată, prin care se prevede expres calitatea procesuală activă a acestor organizaţii.

Atât timp cât organizaţiei sindicale i se recunoaşte legitimare procesuală activă, fiind reclamant, în determinarea competenţei teritoriale, potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, urmează să se ţină seama de sediul sindicatului.

Problema de drept supusă dezlegării instanţei supreme a fost dacă organizaţiile sindicale au calitatea de reclamant sau calitatea de reprezentant în aceste litigii, stabilindu-se fără echivoc în favoarea primei soluţii. A interpreta că soluţia dată în această decizie se referă doar la acele acţiuni în cadrul cărora urmează a se stabilit competenţa potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, nu poate fi acceptată, dat fiind că raţionamentul avut în vedere de către instanţa supremă este identic şi în cazul în care competenţa teritorială urmează a fi stabilită potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, actualizată, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului.

Dat fiind că potrivit art. 28 alin. (3) din Legea nr. 68/2011, Sindicatul Naţional Vamal, i s-a conferit prin lege calitate procesuală activă, adică calitatea de reclamant, cererea poate fi adresată instanţei de la sediul său, care se află în Bucureşti, sector 1.

Considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă

Înalta Curte, sesizată cu pronunţarea regulatorului de competenţă, judecând în conformitate cu dispoziţiile art. 135 C. proc. civ. şi analizând obiectul cauzei deduse judecăţii, precum şi dispoziţiile legale incidente în cauză, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Reclamantul Sindicatul Naţional Vamal a învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune formulată în numele şi pentru membrii de sindicat menţionaţi în tabelul anexat acţiunii, solicitând obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj la stabilirea pentru fiecare reclamant nominalizat în tabelul din acţiune, a unui salariu de bază corespunzător nivelului maxim de salarizare aflat în plată pentru funcţii similare în cadrul instituţiei pârâte, respectiv nivelul corespunzător treptei I de salarizare a funcţionarilor publici, existent la momentul aplicării Legii nr. 284/2010, obligarea pârâtei la plata diferenţelor salariale astfel rezultate, începând cu 01.01.2011 şi până la momentul stabilirii salariului de bază legal, actualizate cu indicele de inflaţie, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente.

Potrivit art. 109 din Legea nr. 188/1999, republicată, cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului.

Înalta Curte constată că, în conformitate cu art. 28 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă, putând introduce orice acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în scopul apărării drepturilor acestora, decurgând din raporturile de serviciu.

Prin urmare, în astfel de situaţii în care sindicatului i se recunoaşte calitatea nu doar de reprezentant al reclamantului, ci legitimare procesuală activă care se verifică în persoana reclamantului, pentru determinarea competenţei teritoriale se va ţine seama de sediul sindicatului-reclamant, iar nu de domiciliul membrilor de sindicat în numele cărora acţionează.

În acest sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul competent să judece recursul în interesul legii, dezlegarea dată prin decizia nr. 1/2013, fiind obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

În egală măsură, art. 2 alin. (1) lit. a) teza finală din Legea nr. 554/2004 reglementează calitatea procesuală activă a organismelor sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate, în speţă membrii sindicatului.

Art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 prevede că reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său sau celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necompetenţei teritoriale.

Astfel, în materia contenciosului administrativ, competenţa teritorială este o competenţă alternativă, stabilindu-se un beneficiu în favoare reclamantului, pentru consideraţii care urmăresc o protecţie mai bună a drepturilor şi intereselor legitime ale cetăţenilor, de a opta între cele două instanţe la momentul formulării cererii.

Opţiunea reclamantului se exercită în momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi, odată exercitat, acest drept de opţiune produce efectul învestirii instanţei, reclamantul neavând posibilitatea de a reveni asupra opţiunii făcute, nici pârâţii şi nici instanţa,din oficiu, nemaiputând invoca necompetenţa teritorială.

Aşadar, în speţă, este incontestabil faptul că Sindicatul Naţional Vamal are calitate procesuală activă, iar prin introducerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, acesta a făcut alegerea de domiciliu, în sensul dispoziţiilor art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Pentru considerentele expuse şi în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei privind pe privind pe reclamantul Sindicatul Naţional Vamal în numele şi pentru membrii de Sindicat: A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., Ş., T., Ţ., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 octombrie 2017.