Annulment of integrity evaluation report: scope of "material error" in extraordinary appeal vs. substantive legal interpretation

Asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Decizia contestată

Prin decizia nr. 2069 din 31 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 183 din 25 noiembrie 2015 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Calea de atac exercitată

Împotriva deciziei nr. 2069 din 31 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat contestaţie în anulare A., întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Astfel, contestatorul a susţinut că recursul a fost soluţionat în lipsa sa şi a apărătorului său, întrucât în data de 18 mai 2017 a fost în imposibilitate de prezentare să se prezinte la judecata recursului, având termen de judecată la secţia penală a Judecătoriei Câmpulung, motiv pentru care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată.

A mai arătat contestatorul că, deşi cauza era la primul termen de judecată la Înalta Curte, cererea de acordare a unui nou termen de judecată i-a fost respinsă, fiind amânată pronunţarea pentru data 31.05.2017, cu încălcarea principiilor unui proces echitabil, al unei apărări efective, reale şi nu formale, al oralităţii şi contradictorialităţii.

În opinia contestatorului, decizia pronunţată în recurs este nelegală în condiţiile în care a confirmat actul emis de Agenţia Naţională de Integritate, respectiv raportul de evaluare nr. 23739/G/II/12.06.2015, act administrativ emis în regim de putere publică în baza Legii nr. 176/2010 care nu era în vigoare la data faptei.

A arătat contestatorul că potrivit legii, singura situaţie prevăzută de art. 34 din Legea nr. 176/2010, care îi conferă Agenţiei de Integritate competenţa pentru evaluarea unei fapte din 2010, era să existe la data publicării legii în M. Of. , o sesizare/verificare în curs, ceea ce nu este cazul în speţă.

În opinia contestatorului, vidul legislativ care permitea Agenţiei sa evalueze fapte de conflict de interese administrativ din data de 31.05.2010 este evident, mai ales ca aceste norme care se refereau la conflictul de interese administrative erau suspendate şi ulterior ca urmare a nemodificării lor de Parlament.

Din eroare materială Înalta Curte, secţia contencios administrativ şi fiscal, nu a analizat şi verificat cu prioritate daca abaterile disciplinare la care se refera raportul de evaluare contestat mai pot produce efecte in planul răspunderii administrative a persoanei evaluate la 7 ani de la data faptei, a se vedea Decizia nr. 449/2015 a Curţii Constituţionale, parag. 28, 29, 30.

Decizia nr. 2069 din 31 mai 2017 este pronunţată prin eroare materială asupra calităţii avute de recurentul-reclamant la data faptei versus data raportului de evaluare emis de Agenţie, ce încalcă prevederile art. 26 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, se arată că hotărârea pronunţată în recurs este nelegală şi netemeinică fiind bazată pe o eroare materială evidentă.

În concluzie, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, admiterea recursului şi casarea sentinţei atacate şi admiterea acţiunii.

Considerentele Înaltei Curţi cu privire la contestaţia în anulare

Examinând cauza şi decizia atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că prezenta contestaţie în anulare este nefondată, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condiţiile şi pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestaţiei în anulare nu se analizează temeinicia soluţiei cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii, ci se verifică incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de dispoziţiile procedurale.

Conform art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, invocat drept temei al contestaţiei în anulare:

"

Art. 503 - (1) Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

(2) Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale."

Cu referire la acest motiv de contestaţie în anulare, în doctrină s-a reţinut că textul de lege se referă la noţiunea de eroare materială "în sensul de greşeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale - cum ar fi respingerea recursului în mod greşit ca netimbrat, ca tardiv sau ca introdus de o persoană fără calitate, soluţionarea recursului în absenţa motivelor de recurs, care nu au fost transmise de instanţa a cărei hotărâre se atacă, menţiuni greşite referitoare la incidentele procedurale, pronunţarea asupra altei hotărâri decât cea atacată, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor şi care au determinat soluţia pronunţată, iar nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale".

De asemenea, tot în doctrină, s-a afirmat că motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010 reprezintă o preluare a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 318 teza I din C. proc. civ. de la 1865, cu deosebirea că noţiunea de "greşeală materială" a fost înlocuit cu noţiunea de "eroare materială".

Or, în practica judiciară, cu referire la noţiunea de "greşeală materială" în sensul prevederilor art. 318 teza I din C. proc. civ. de la 1865, s-a reţinut, de asemenea, că are în vedere aspecte formale ale judecăţii, un "defect fundamental", care să fie de natură a conduce în mod automat, fără excepţie, la o altă dezlegare a pricinii în recurs.

Sunt asemenea greşeli materiale cele menţionate anterior - greşita anulare a cererii, ca netimbrată; greşita respingere a recursului, ca tardiv formulat - în absenţa cărora dezlegarea dată de instanţă ar fi fost cu totul alta.

Aşadar, greşelile instanţei de recurs, care deschid calea contestaţiei în anulare, trebuie să fie greşeli de fapt, şi nu greşeli de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispoziţiilor legale şi care să fie determinante pentru soluţia din recurs.

În cauză, Înalte Curte reţine că aspectele invocate de contestator referitoare la nelegalitatea deciziei din recurs pe motiv că a confirmat actul emis de Agenţia Naţională de Integritate, respectiv raportul de evaluare nr. 23739/G/II/12.06.2015, nu se circumscriu noţiunii de "eroare materială" în sensul dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. din 2010, întrucât, în realitate, prin motivele invocate, contestatorul tinde să obţină o reapreciere a probelor şi o nouă judecată a cauzei sub aspectul aplicării dispoziţiilor incidente în raport cu circumstanţele de fapt şi de drept ale cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanţă pe calea contestaţiei în anulare.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt lipsite de relevanţă juridică susţinerile contestatorului referitoare la absenţa sa şi avocatului de la termenul din 18 mai 2017, când s-a judecat recursul, având în vedere că la acel termen procedura de judecată a instanţei de recurs a respectat normele legale impuse prin C. proc. civ., sub aspectul legalei citări a părţilor, a comunicării actelor de procedură şi a oricăror altor aspecte ce ar putea determina eventuală vătămare ce ar putea fi circumscrisă unei posibile nulităţi.

Înalta Curte, contrar susţinerilor contestatorului, constată că în cauză, faptul că instanţa de recurs nu a încuviinţat o cerere de amânare nu atrage nulitatea deciziei, această decizie fiind pronunţată cu respectarea prevederilor legale.

Aspectele învederate de contestatoare nu sunt determinante pentru soluţia pronunţată, neputându-se reţine incidenţa motivului de contestaţie în anulare invocat.

Conchizând, Înalta Curte reţine că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, doar erorile de fapt care nu au devenit vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii juridice, pe motiv că nu a fost posibilă îndreptarea lor prin exercitarea căilor ordinare de atac (concluzie afirmată, de exemplu, în: Mitrea c. România/2008, Stanca Popescu c. România/2009).

În lipsa unei circumstanţe substanţiale şi imperative de natură să justifice redeschiderea procesului judecat irevocabil, prezenta contestaţie în anulare nu poate fi admisă, în contextul în care chestiunea invocată a fost analizată de ambele instanţe de judecată (fond şi recurs).

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile contestatoarei sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală.

Temeiul legal al soluție adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 508 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de A. împotriva deciziei nr. 2069 din 31 mai 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/46/2015, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 octombrie 2017.