Admissibility of the exception of illegality against a tax contestation decision in proceedings for penalties due to delayed execution of a judgment

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I Cererea de chemare în judecată

1. Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 16 aprilie 2015 sub nr. x/2/2015 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata către reclamantă a penalităţilor de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate pentru perioada cuprinsă între data de 27 ianuarie 2014 şi data executării obligaţiei stabilite prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012.

2. Reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, motivat de faptul că actul contestat a fost emis de către o autoritate publică necompetentă, cu încălcarea art. 209 alin. (3) din C. proc. fisc.

II Încheierile recurate pronunţate de instanţa de fond

3. Prin încheierea pronunţată la data de 24 februarie 2016, curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F. şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului directorul Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti şi a admis excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emise de pârâta Direcţia Generală Regională A Finanţelor Publice Bucureşti.

4. În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF, curtea a reţinut competenţa acesteia de a soluţiona contestaţia administrativ fiscală, fiind aplicabile dispoziţiile art. 209 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc. , iar în ceea ce priveşte lipsa calităţii procesuale pasive a numitului B., a reţinut dispoziţiile art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

5. Referitor la excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 11 iulie 2013, curtea a admis-o motivat de faptul că este nelegală, fiind emisă de o entitate necompetentă, cu grava nesocotire a legii şi a celor statornicite de instanţă.

6. Prin încheierea pronunţată la data de 18 noiembrie 2016, curtea de apel a respins cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii B., în calitate de preşedinte al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, şi C., în calitate de director al Direcţiei Generale Regionale a Finanţelor Publice Bucureşti, privind plata amenzii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, ca tardiv formulată, a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat fiecare pârâtă să plătească în favoarea reclamantei o penalitate de 1.000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, de la data pronunţării încheierii până la executarea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012, irevocabilă prin Decizia nr. 34 din 10 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acelaşi dosar, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate pentru perioada anterioară pronunţării încheierii, ca neîntemeiată.

7. Cu privire la cererea admisă, în parte, împotriva acestei dispoziţii din încheiere fiind formulate recursurile, curtea de apel a reţinut cele dispuse prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti şi prin Decizia civilă nr. 34 din 10 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi art. 906 C. proc. civ. A arătat că, fiind admisă excepţia de nelegalitate, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, soluţionarea cererii de obligare a instituţiilor pârâte la plata penalităţilor se face fără a se ţine cont de Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013 privind soluţionarea contestaţiei formulate de reclamantă, a reţinut că în cauză nu au fost prezentate dovezi din care să reiasă că pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti ar fi înaintat pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală contestaţia administrativă formulată de reclamantă, şi că această din urmă pârâtă ar fi soluţionat-o, astfel că solicitarea de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 este întemeiată; în ceea ce priveşte perioada, instanţa a reţinut că penalităţile aplicabile autorităţii publice debitoare au caracterul unor măsuri de constrângere, au scopul de a-l determina pe debitor să-şi îndeplinească obligaţia, nu pot fi considerate mijloace de despăgubire a creditorului, nu este stabilit, nici prin art. 24 din Legea nr. 554/2004, nici prin art. 906 din C. proc. civ., momentul de la care încep să fie calculate penalităţile, astfel că nu pot fi aplicate decât de la data pronunţării încheierii prevăzute de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, moment la care instanţa analizează şi condiţiile pentru aplicarea măsurilor solicitate.

III Recursurile formulate de pârâte

8. Împotriva încheierilor din data de 24 februarie 2016 şi 18 noiembrie 2016, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, au formulat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (6) şi alin. (8) C. proc. civ.

9. În motivarea recursului, recurenta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a arătat, cu privire la încheierea de şedinţă din data de 24 februarie 2016, faţă de dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel soluţia prin care a înţeles să admită excepţia de nelegalitate, nu s-a menţionat şi reţinut de către instanţa de fond care ar fi motivele de nelegalitate în ceea ce priveşte decizia de soluţionare a contestaţiei şi de ce anume aceasta ar fi fost emisă de către o entitate necompetentă, aşa cum a învederat prin concluziile orale susţinute la termenul de judecată din data de 10 februarie 2016, nu se află în situaţia prevăzută de disp. art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 fiind inadmisibilă.

10. Recurenta a arătat că soluţionarea litigiului nu depinde de legalitatea Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013, invocarea acestui act administrativ de către pârâte având ca unic scop dovedirea punerii în executare a Sentinţei civile nr. 1282 din 9 aprilie 2013, întrucât prin acţiunea introductivă formulată de reclamantă s-a solicitat obligarea pârâtelor la plata de penalităţi pentru neexecutarea Sentinţei civile nr. 1282 din 9 aprilie 2013, însă punerea în executare s-a făcut prin emiterea Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013; or, în cazul admiterii excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013, s-ar ajunge în situaţia de a nu se ţine cont în soluţionarea cauzei de actul prin care a fost pusă în executare sentinţa, pârâtele ar fi în imposibilitate să dovedească că şi-au îndeplinit obligaţiile, fiindu-le refuzat dreptul la apărare.

11. Un alt aspect care dovedeşte inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ fiscal, s-a mai arătat, este scopul realizat pe termen lung pe calea acestei excepţii; în opinia autorilor din literatura de specialitate, intenţia legiuitorului, în raport de excepţia de nelegalitate, este, pe de o parte, cea evidentă şi imediată, anume aceea de a putea soluţiona într-un fel un litigiu aflat pe rolul instanţei în pofida existenţei unui act administrativ care dispune în alt fel, iar pe de altă parte, pe termen lung, indirect şi implicit, faptul că ridicarea şi admiterea repetată a acestei excepţii cu privire la acelaşi act administrativ are rolul de a crea un precedent judiciar care va fi invocat şi în alte dosare şi este de presupus ca, după conturarea unei practici unitare de admitere a excepţiei, actul administrativ în discuţie să intre în desuetudine, ceea ce va obliga autoritatea emitentă să îl retracteze, rezultând faptul că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu se referă la posibilitatea invocării ilegalităţii unui act administrativ fiscal, aşa cum este Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, astfel că excepţia de nelegalitate este inadmisibilă.

12. Mai mult, actul este un act administrativ fiscal, conform art. 41 Codul de procedură fiscală, diferenţa dintre actele administrative fiscale şi actele administrative susceptibile a fi cenzurate prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 rezultând cu claritate din prevederile Codului de procedura fiscală; or, în cazul actului administrativ fiscal, atât Codul de procedură fiscală (art. 205 şi următoarele), cât şi Legea contenciosului administrativ (art. 7), prevăd obligativitatea procedurii prealabile, procedură ce a fost urmată în speţă.

13. Având în vedere aspectele menţionate, precum şi împrejurarea că Decizia de soluţionare contestaţii nr. 262350 din 10 iulie 2013 a fost comunicată societăţii, prin reprezentant, chiar în ziua emiterii (10 iulie 2013), rezultă faptul că reclamantei i s-a prescris dreptul la acţiune, conform disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte acest act administrativ fiscal, iar prin invocarea excepţiei de nelegalitate aceasta încearcă să obţină pe o altă cale o hotărâre judecătorească de constatare a nelegalităţii deciziei, de care ulterior să se folosească în relaţia cu organele fiscale; reclamanta este singura răspunzătoare pentru prescripţia dreptului la acţiune, raportat la faptul că nu a depus minime diligenţe pentru verificarea şi contestarea actului administrativ fiscal ce i-a fost comunicat, fiind absurd şi nelegal ca instituţia care a pronunţat Decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 să fie sancţionată pentru culpa şi pasivitatea reclamantei, care a înţeles să nu o conteste în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

14. În ceea ce priveşte soluţia instanţei de fond privind obligarea instituţiei la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, recurenta a arătat că solicitarea reclamantei a rămas fără obiect, odată cu emiterea Deciziei de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013, prin care DGRFPB - Serviciul Reprezentanţe Străine, Ambasade şi de Administrare a Contribuabililor Nerezidenţi a soluţionat contestaţia înregistrată sub nr. 103737 din 28 februarie 2012, formulată de reclamantă, referitoare la calculul de dobânzi cuvenite societăţii pentru rambursarea cu depăşirea termenului legal a sumei reprezentând TVA aferentă deconturilor pentru perioada aprilie 2009 - ianuarie 2012, şi a respins ca neîntemeiată contestaţia formulată împotriva adresei cu nr. 57235 din 1 august 2012, emisă de către DGRFPB - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi; decizia a fost comunicată reprezentantului legal al SC D. SRL, d-nul E., împuternicit al societăţii nerezindente F. GMBH, la data de 10 iulie 2013, iar de la această dată reclamanta avea posibilitatea legală să atace decizia emisă în soluţionarea contestaţiei, în termen de 6 luni de la comunicare, aşa cum prevede art. 11 din Legea nr. 554/2004.

15. În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată în Dosarul nr. y/2/2012 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-ar institui o obligaţie în sarcina ANAF de a soluţiona contestaţia împotriva Adresei cu nr. 57235 din 1 august 2012 emisă de către DGRFPB - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, recurenta a arătat că este nelegală şi neîntemeiată, întrucât, prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2012 pronunţată în Dosarul nr. y/2/2014, rămasă definitivă prin Decizia nr. 34 din 10 ianuarie 2014, instanţa a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta F. GMBH, în contradictoriu cu pârâţii Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a obligat pârâtele la efectuarea tuturor operaţiunilor administrative necesare şi la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 februarie 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012; prin urmare, instanţa de judecata nu a decis care din cele din două instituţii - ANAF şi DGRFPB - urmează să soluţioneze contestaţia formulata de reclamantă; în ceea ce priveşte Decizia nr. 34 din 10 ianuarie 2014 pronunţată de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2012 a rămas definitivă şi irevocabilă şi prin care reclamanta arată că s-a instituit în sarcina ANAF să soluţioneze contestaţia, această decizie nu a modificat în niciun fel soluţia instanţei de fond şi, în plus, aceasta nu îşi mai produce efectele, întrucât la data de 10 iulie 2013 a fost emisă Decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 de către DGRFPB.

16. De asemenea, a menţionat recurenta, Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de către DGRFPB respectă în totalitate prevederile legale în baza cărora a fost emisă; astfel, reclamanta a formulat mai multe cereri referitoare la plata de dobânzi şi diferenţe de curs valutar, ca urmare a soluţionării cu întârziere a deconturilor de TVA, DGRFPB a răspuns prin adresa cu nr. 57235 din 1 august 2012, prin care solicitările reclamantei referitoare la plata de dobânzi şi diferenţe de curs valutar au fost respinse ca neîntemeiate; nu se putea vorbi la acel moment de un refuz nejustificat, aşa cum este reglementat de art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. , aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond; prin această adresă a respins pe fond solicitarea reclamantei de a plăti dobânzi pentru rambursarea cu întârziere a TVA-ului, neputându-se vorbi de un refuz nejustificat, întrucât din prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 2 alin. (1) lit. i) şi lit.

n) din acelaşi act normativ se reţine faptul că situaţia unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri de către autoritatea publică este condiţionată de existenţa unui refuz explicit, care să fie exprimat cu exces de putere, cu depăşirea limitelor dreptului de apreciere al autorităţilor; reclamanta a formulat contestaţie fiscală, înregistrată sub nr. 103737 din 28 august 2012, întemeiată pe dispoziţiile art. 205 - 218 C. proc. fisc. , iar aceasta a fost soluţionată de către DGRFPB la data de 10 iulie 2013 prin emiterea deciziei de soluţionare contestaţii cu nr. 262350, având în vedere art. 205 alin. (1), art. 209 alin. (2) C. proc. fisc. , pct. 5.3 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 450/2013; decizia de soluţionare contestaţii în mod legal a fost emisă de către aceeaşi instituţie, respectiv DGRFPB - Serviciul Reprezentanţe Străine, Ambasade şi de Administrare a Contribuabililor Nerezidenţi; adresa menţionată se încadrează la categoria "alt act administrativ fiscal" aşa cum este prevăzută de Codul de procedură fiscală, şi împotriva acestor acte se specifică foarte clar că eventualele contestaţii se soluţionează de către organele fiscale emitente;

în concluzie, având în vedere faptul că prin emiterea deciziei de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 a fost îndeplinită obligaţia prevăzută de Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a dispus obligarea la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 RON, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 24 alin. (3) şi art. 25 din Legea nr. 554/2004.

17. În motivarea recursului, recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a arătat, faţă de dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (6) C. proc. civ., cu privire la încheierea din data de 24 februarie 2016, că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel soluţia prin care a înţeles să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF.

18. În ceea ce priveşte reţinerea instanţei de fond referitoare la faptul că prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată în Dosarul nr. y/2/2012 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-ar institui o obligaţie în sarcina ANAF de a soluţiona contestaţia formulată împotriva Adresei cu nr. 57235 din 1 august 2012, emisă de către DGRFPB - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, recurenta a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2012 instanţa a admis în parte acţiunea formulata de reclamantă, a obligat pârâtele la efectuarea tuturor operaţiunilor administrative necesare şi la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 februarie 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012, instanţa nu a decis care din cele două instituţii - ANAF şi DGRFPB - urmează să soluţioneze contestaţia formulată de reclamanta, specificând în considerentele hotărârii doar faptul că va obliga pârâtele, potrivit competenţelor ce le sunt atribuite, la soluţionarea contestaţiei, iar în ceea ce priveşte Decizia nr. 34 din 10 ianuarie 2014 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta nu a modificat în nici un fel soluţia instanţei de fond şi în plus aceasta nu îşi mai produce efectele, întrucât, la data de 10 iulie 2013, deci cu aproape 6 luni înainte, a fost emisă decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 de către DGRFPB; în situaţia în care reclamanta ar fi fost nemulţumită de aceasta decizie de soluţionare şi ar fi apreciat-o ca fiind emisă de către o instituţie care nu avea competenta de o emite, avea posibilitatea legală să o conteste în termenul de 6 luni prevăzut de către art. 11 din Legea nr. 554/2004, însă reclamanta nu a contestat, astfel încât la acest moment orice invocare a nelegalităţii a acestei decizii este tardivă.

19. A mai arătat recurenta că decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de către DGRFPB respectă în totalitate prevederile legale în baza cărora a fost emisă. Reclamanta a formulat mai multe cereri referitoare la plata de dobânzi şi diferenţe de curs valutar, ca urmare a soluţionării cu întârziere a deconturilor de TVA, la aceste cereri DGRFPB a răspuns prin adresa cu nr. 57235 din 1 august 2012, astfel că nu se poate vorbi la acel moment de un refuz nejustificat, aşa cum este reglementat de către art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. , cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, iar contestaţia formulată de către reclamanta F. GMBH a fost soluţionată de către DGRFPB la data de 10 iulie 2013, prin emiterea Deciziei nr. 262350; având în vedere art. 205 alin. (1), art. 209 alin. (2), prevederile pct. 5.3 din Ordinul Preşedintelui ANAF nr. 450/2013, în vigoare la momentul emiterii deciziei, adresa menţionată se încadrează la categoria "alt act administrativ fiscal" aşa cum este prevăzută de către Codul de procedura fiscală, şi împotriva acestor acte se specifică foarte clar că eventualele contestaţii se soluţionează de către organele fiscale emitente, prin urmare în mod legal şi temeinic decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 a fost emisă de către Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti - Serviciul de Reprezentanţe Străine, Ambasade şi de Administrare a Contribuabililor Nerezidenţi.

20. Recurenta a mai arătat că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel soluţia prin care a înţeles sa admită excepţia de nelegalitate a Deciziei de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de către DGRFPB, nu s-a menţionat şi reţinut de către instanţa de fond în încheierea de şedinţă din data de 24 februarie 2016 care ar fi motivele de nelegalitate în ceea ce priveşte decizia de soluţionare a contestaţiei şi de ce anume aceasta ar fi fost emisă de către o entitate necompetentă, prin urmare devenind incidente dispoziţiile prevăzute de art. 488 alin. (6) din Codul de procedura civilă.

21. De asemenea, a menţionat că soluţionarea litigiului nu depinde de legalitatea Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013, invocarea acestui act administrativ de către pârâte având ca unic scop dovedirea punerii în executare a Sentinţei civile nr. 1282 din 9 aprilie 2013, iar în cazul admiterii excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 s-ar ajunge în situaţia de a nu se ţine cont în soluţionarea cauzei de actul prin care a fost pusă în executare sentinţa în discuţie, mai exact pârâtele ar fi în imposibilitate să dovedească că şi-au îndeplinit obligaţiile şi au dat curs hotărârii judecătoreşti, aşadar, nu numai că soluţionarea litigiului nu depinde de legalitatea Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013, ci, dimpotrivă, pârâtelor le-ar fi refuzat dreptul la apărare.

22.Un alt aspect care dovedeşte inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate a unui act administrativ fiscal este scopul realizat pe termen lung pe calea acestei excepţii; în opinia autorilor din literatura de specialitate, intenţia legiuitorului în raport de excepţia de nelegalitate este, pe de o parte, cea evidentă şi imediată, anume aceea de a putea soluţiona într-un fel un litigiu aflat pe rolul instanţei, în pofida existenţei unui act administrativ care dispune altfel, iar pe de altă parte, pe termen lung, indirect şi implicit, faptul că ridicarea şi admiterea repetată a acestei excepţii cu privire la acelaşi act administrativ are rolul de a crea un precedent judiciar care va fi invocat şi în alte dosare, şi, este de presupus ca, după conturarea unei practici unitare de admitere a excepţiei, actul administrativ în discuţie să intre în desuetudine, ceea ce va obliga autoritatea emitentă să îl retracteze, rezultând faptul că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu se referă la posibilitatea invocării ilegalităţii unui act administrativ fiscal, aşa cum este Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, astfel că excepţia de nelegalitate este inadmisibilă.

23. Mai mult, actul este un act administrativ fiscal, conform art. 41 C. proc. fisc. , diferenţa dintre actele administrative fiscale şi actele administrative susceptibile a fi cenzurate prin dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 rezultând cu claritate din prevederile Codului de procedură fiscală; în cazul actului administrativ fiscal, atât Codul de procedură fiscală (art. 205 şi următoarele), cât şi Legea contenciosului administrativ (art. 7) prevăd obligativitatea procedurii prealabile, procedură ce a fost urmată în speţă.

24. Având în vedere aspectele mai sus menţionate, precum şi împrejurarea că Decizia de soluţionare contestaţii nr. 262350 din 10 iulie 2013 a fost comunicată societăţii, prin reprezentant, chiar în ziua emiterii (10 iulie 2013), rezultă cu claritate faptul că reclamantei i s-a prescris dreptul la acţiune, conform disp. art. 11 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte acest act administrativ fiscal, iar prin invocarea excepţiei de nelegalitate aceasta încearcă să obţină pe o altă cale o hotărâre judecătorească de constatare a nelegalităţii deciziei, de care ulterior să se folosească în relaţia cu organele fiscale; reclamanta este singura răspunzătoare pentru prescripţia dreptului la acţiune, fiind absurd şi nelegal ca instituţia care a pronunţat Decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 să fie sancţionată pentru culpa şi pasivitatea reclamantei care a înţeles să nu o conteste în termenul de 6 luni prevăzut de lege.

25. În ceea ce priveşte obligarea la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, recurenta a arătat că la dosarul cauzei se află depusă decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 prin care DGRFPB - Serviciul Reprezentanţe Străine, Ambasade şi de Administrare a Contribuabililor Nerezidenţi a soluţionat contestaţia înregistrată sub nr. 103737 din 28 februarie 2012, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de societatea nerezidentă F. GMBH împotriva adresei cu nr. 57235 din 1 august 2012, emisă de către DGRFPB - Administraţia Fiscală pentru Contribuabili Nerezidenţi, iar decizia a fost comunicată reprezentantului legal al societăţii, în calitate de reprezentant al SC D. SRL, împuternicit al societăţii nerezindente F. GMBH, la data de 10 iulie 2013, de la această dată reclamanta având posibilitatea legală să atace respectiva Decizie emisă în soluţionarea contestaţiei, în termen de 6 luni de la comunicare, aşa cum prevede art. 11 din Legea nr. 554/2004; or, reclamanta F. GMH nu a atacat în termenul legal de 6 luni Decizia de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013, astfel încât orice discuţie referitoare la legalitatea acestei decizii nu mai poate fi ridicată în faţa instanţei de judecată la acest moment; situaţia unui refuz nejustificat de soluţionare a unei cereri de către autoritatea publică este condiţionată de existenţa unui refuz explicit, care să fie exprimat cu exces de putere, adică cu depăşirea limitelor dreptului de apreciere al autorităţilor, iar în cauză nu se poate invoca refuzul nejustificat al organelor fiscale competente de a soluţiona cererea formulată de reclamanta ..., deoarece acestea au răspuns motivat la solicitarea societăţii şi au respins solicitarea de acordare dobânzi; în concluzie, având în vedere faptul că prin emiterea Deciziei de soluţionare contestaţii cu nr. 262350 din 10 iulie 2013 a fost îndeplinită obligaţia prevăzută de Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013, în mod netemeinic şi nelegal instanţa de fond a dispus obligarea la plata de penalităţi în cuantum de 1.000 RON, nefiind îndeplinită condiţia prevăzută la art. 24 alin. (3) şi art. 25 din Legea nr. 554/2004.

IV Apărările intimatei reclamante A. şi întâmpinarea formulată de intimatul pârât G.

26. Intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinări prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

27. Intimata a arătat că încheierea a fost motivată adecvat. Instanţa de fond a decis admiterea excepţiei de nelegalitate a Deciziei 262350, cu motivarea că a fost emisă de o autoritate necompetentă, cu grava nesocotire a legii şi a celor statornicite de instanţă, încheierea a fost pronunţată după dezbaterile de la termenul din 10 februarie 2016, dezbateri consemnate pe larg în încheierea de şedinţă de la acel termen; dezbaterile au vizat tocmai faptul că Decizia 262350 a fost emisă de o autoritate necompetentă (DGRFPB, iar nu ANAF, ca autoritate ierarhic superioară), cu grava nesocotire a legii (art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. , ce stabileşte soluţionarea contestaţiei, în cazul refuzului nejustificat, de către autoritatea ierarhic superioară) şi a celor statornicite de instanţă (prin Sentinţa 1282, devenită irevocabilă prin decizia ÎCCJ).

28. Cu privire la admisibilitatea excepţiei de nelegalitate a Deciziei 262350, intimata a arătat că s-a invocat faptul că excepţia de nelegalitate nu ar putea viza actul administrativ-fiscal constând în Decizia 262350, însă acesta este un motiv nou, invocat direct în recurs, şi care nu a fost invocat şi nici dezbătut la fond, astfel că nu poate fi primit, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 488 şi 489 C. proc. civ.; în al doilea rând, în privinţa naturii sale juridice, Decizia 262350 este un act administrativ individual privind soluţionarea unei contestaţii, adică un act administrativ dat în soluţionarea unei căi de atac contra unui act administrativ-fiscal sau contra refuzului nejustificat, nu este un act administrativ-fiscal primar (precum o decizie de impunere), ce ar fi fost supusă căii de atac a contestaţiei, este chiar actul administrativ unilateral prin care s-a soluţionat contestaţia; aceasta a fost emisă în mod nelegal, cu sfidarea vădită a unei hotărâri irevocabile a instanţei, iar Legea nr. 554/2004 cât şi Codul de procedură fiscală stabilesc că actele administrative, precum decizia privind soluţionarea contestaţiei, sunt supuse controlului de legalitate al instanţei de contencios administrativ; în acest sens, chiar art. 218 C. proc. fisc. reafirmă că acest control de legalitate al deciziei privind soluţionarea contestaţiei se realizează de instanţa de contencios administrativ; conform prevederilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, instanţa poate analiza legalitatea oricărui act administrativ cu caracter individual, astfel cum este Decizia 262350, art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu distinge între categoriile de acte administrative; intimata a menţionat, în acest sens, şi cele reţinute prin minuta CSM Nr. 6/8683/1154/2008, şi anume "s-a stabilit că este admisibilă excepţia de ne/egalitate invocată împotriva unui act administrativ fiscal.., deoarece, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate".

29. Intimata a precizat, de asemenea, faptul că obiectul cererii introductive vizează punerea în executare a Sentinţei 1282, prin care ANAF, iar nu DGRPFB, a fost obligată la soluţionarea contestaţiei . . . . . . . . . .; Decizia 262350 a format obiectul excepţiei de nelegalitate (admise de instanţa de fond), deoarece este un act emis de o altă autoritate decât cea obligată să soluţioneze recursul graţios formulat de . . . . . . . . . ., prin dispozitivul Sentinţei 1282 şi conform prevederilor art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. , iar interesul justificat de . . . . . . . . . .în speţă vizează finalizarea procedurii prealabile în procesul de recuperare a sumelor solicitate pentru soluţionarea cu întârziere a deconturilor de TVA depuse printr-un act administrativ emis de autoritatea competentă, adică de ANAF, iar nu de DGRFPB, în condiţiile stabilite prin Sentinţa 1282, ce este pusă în executare silită; or, faţă de prevederile Sentinţei 1282, ce are putere de lucru judecat, cadrul procesual adecvat examinării legalităţii Deciziei 262350, prin care s-au nesocotit Sentinţa 1282 şi legea, este cel trasat în prezentul dosar.

30. Cu privire la relevanţa actului vizat de excepţia de nelegalitate, intimata a arătat că, prin acţiunea în contencios administrativ-fiscal formulată, a solicitat, între altele, obligarea în mod solidar a recurentelor-pârâte, ANAF şi DGRFPB, la plata penalităţilor datorate ca urmare a refuzului de a executa obligaţiile stabilite în sarcina acestora prin art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. şi prin Sentinţa 1282, prin răspunsul la întâmpinare formulat pârâta ANAF a argumentat că prin emiterea Deciziei 262350 de către DGRFPB pârâtele şi-ar fi executat obligaţiile impuse prin Sentinţa 1282, or, având în vedere că o autoritate publică nu-şi poate îndeplini obligaţia de a emite un act administrativ, obligaţie impusă printr-o hotărâre judecătorească conform Legii nr. 554/2004, emiţând un act ilegal, excepţia de nelegalitate a Deciziei 262350 este pertinentă în speţă, actul fiind relevant pentru soluţia pronunţată de instanţa de fond.

31. Instanţa de fond a admis în mod judicios excepţia de nelegalitate a Deciziei 262350, problema litigioasă principală supusă cenzurii instanţei de fond vizând respectarea de către pârâte a obligaţiilor stabilite prin art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. şi prin Sentinţa 1282, obligaţii confirmate prin decizia ICCJ, şi anume obligaţia ANAF, iar nu a DGRFPB, de a soluţiona contestaţia . . . . . . . . . ., şi obligaţia DGRFPB de a efectua operaţiunile de transmitere a contestaţiei spre soluţionare de către ANAF; în loc. de transmiterea dosarului contestaţiei de la DGRFPB către ANAF şi de soluţionarea contestaţiei de către ANAF, DGRFPB a emis, în mod nelegal, Decizia 262350, prin care a respins în mod abuziv contestaţia . . . . . . . . . ., deşi competenţa de soluţionare a contestaţiei revenea ANAF, iar nu DGRFPB. Aşa cum instanţa de fond a constatat în mod corect, cenzura nerespectării obligaţiilor pârâtelor şi obligarea acestora la executarea hotărârilor judecătoreşti amintite nu se putea efectua decât în urma înlăturării Deciziei 262350 din cauză, fără o cenzură adecvată a Deciziei 262350 instanţa de fond urmând a pronunţa o hotărâre judecătorească pe baza unui act ilegal, Decizia 262350.

32.Cu privire la nelegalitatea Deciziei 262350, instanţa de fond a constatat judicios că DGRFPB. nu avea competenţa de soluţiona, raţionamentul instanţei de fond fiind întemeiat pe prevederile art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. , respectiv pe considerentele şi dispozitivul Sentinţei 1282 şi pe considerentele şi dispozitivul deciziei ICCJ, ce au putere de lucru judecat, potrivit articolului 209 alin. (3) C. proc. fisc. ; cum contestaţia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .a vizat refuzul nejustificat al DGRFPB de a soluţiona cererile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .de plată a dobânzilor pentru rambursarea TVA cu întârziere, aceasta nu putea fi rezolvată decât de organul ierarhic superior al DGRFPB, adică de către ANAF; prin Sentinţa 1282, Curtea de Apel Bucureşti a stabilit că, în contextul în care Contestaţia . . . . . . . . . .a vizat refuzul DGRFPB, organul ierarhic inferior al ANAF, de a soluţiona cererile de plată a dobânzilor de întârziere la rambursarea TVA, ANAF, iar nu DGRFPB, avea competenţa de a soluţiona contestaţia, în temeiul articolului 209 alin. (3) C. proc. fisc. ; prin decizia ICCJ, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ANAF şi a stabilit în mod irevocabil obligaţia ANAF, iar nu a DGRFPB, de a soluţiona contestaţia . . . . . . . . . ., precum şi obligaţia DGRFPB de a efectua operaţiunile de transmitere a contestaţiei spre soluţionare de către ANAF, astfel că, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa de fond a constatat judicios că Decizia 262350 este nelegală, fiind emisă de o autoritate necompetentă, cu grava încălcare a legii şi a celor dispuse de instanţa de judecată.

33. A menţionat intimata că motivele pretinsei neexecutări a obligaţiilor stabilite irevocabil prin Sentinţa 1282 şi decizia ICCJ se impun a fi înlăturate, deoarece sunt invocate direct în recurs, nefiind invocate la instanţa de fond, astfel că nu pot fi primite, inclusiv prin raportare la dispoziţiile art. 488 şi 489 C. proc. civ.; se susţine în mod greşit că Sentinţa 1282 şi decizia ICCJ nu ar specifica autoritatea competentă să soluţioneze contestaţia şi că DGRFPB - Serviciul Reprezentanţe Ambasade Străine şi de Administrare a Contribuabililor Nerezidenţi, care a soluţionat cererile . . . . . . . . . . .privind dobânzile de întârziere, ar fi avut competenţa de a soluţiona contestaţia. Intimata a citat din considerentele deciziei ÎCCJ, care au autoritate de lucru judecat şi sunt obligatorii pentru recurente, iar în ceea ce priveşte cel de al doilea motiv invocat de recurentă, privind aplicabilitatea art. 209 alin. (2) C. proc. fisc. , a arătat că acest argument repune în discuţie, în mod nepermis şi cu vădita sfidare a autorităţii judecătoreşti, constatările Sentinţei 1282 şi ale deciziei ICCJ, constatări care au putere de lucru judecat.

34. Intimatul pârât G. a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor, modificarea, în parte, a încheierii din data de 18 noiembrie 2016, în sensul respingerii acţiunii, şi menţinerea hotărârii instanţei de fond în ceea ce priveşte soluţia de respingere, ca tardivă, a acţiunii formulate în contradictoriu cu G.

V Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

35. Examinând încheierile recurate prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată următoarele:

36. Reclamanta A. a chemat în judecată pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi a solicitat, prin cererea înregistrată la data de 16 aprilie 2015 la Curtea de Apel Bucureşti, obligarea acestora la plata penalităţilor de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate pentru perioada cuprinsă între data de 27 ianuarie 2014 şi data executării obligaţiei stabilite prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012.

37. În motivarea cererii de chemare în judecată, întemeiată pe dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a arătat că pârâtele nu au îndeplinit obligaţia stabilită prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012, prin care au fost obligate să soluţioneze contestaţia administrativă nr. 103737 din 28 august 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012 în termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei, până la data de 27 ianuarie 2014, astfel că reclamanta este îndreptăţită să solicite obligarea acestora la plata penalităţilor de 1000 RON pentru fiecare zi de întârziere.

38. Pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, a arătat că pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a îndeplinit obligaţia stabilită prin titlul executoriu, emiţând Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, comunicată reclamantei la aceeaşi dată, iar pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus la dosar această decizie.

39. Reclamanta a invocat, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, a solicitat constatarea nelegalităţii actului administrativ contestat şi soluţionarea cauzei fără a ţine cont de acesta, motivat de faptul că actul contestat a fost emis de către o autoritate publică necompetentă, cu încălcarea art. 209 alin. (3) C. proc. fisc.

40. Pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat respingerea excepţiei de nelegalitate în principal ca inadmisibilă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

41. Prin încheierea pronunţată la data de 24 februarie 2016, curtea de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.N.A.F. şi a admis excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, iar prin încheierea pronunţată la data de 18 noiembrie 2016 a admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat fiecare pârâtă să plătească în favoarea reclamantei o penalitate de 1000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, de la data pronunţării încheierii până la executarea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012, irevocabilă prin Decizia nr. 34 din 10 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

42. Înalta Curte constată, raportat la motivele de casare invocate de recurente, prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., că sunt nefondate aceste motive de casare în ceea ce priveşte dispoziţia curţii de apel de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF, prin încheierea din 24 februarie 2016, şi sunt fondate motivele de casare care privesc inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate, raportat la dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, şi admiterea cererii de obligare a pârâtelor la plata de penalităţi în baza art. 24 din Legea nr. 554/2004.

43.În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta ... motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

44. Examinând încheierea din data de 24 februarie 2016, curtea constată că, deşi în mod succint, aceasta cuprinde motivele pentru care instanţa de fond a respins excepţia, instanţa având în vedere competenţa acesteia de a soluţiona contestaţia administrativ fiscală, cu aplicarea dispoziţiile art. 209 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc.

45. Motivele invocate de recurenta pârâtă ANAF sunt nefondate, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, prin care reclamanta a solicitat obligarea la penalităţi, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, pentru neîndeplinirea obligaţiei stabilită prin Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal în Dosarul nr. y/2/2012,

46. Calitatea procesuală pasivă, condiţie de exerciţiu al acţiunii civile, presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată şi persoana care este obligată în raportul juridic dedus judecăţii. Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii, conform art. 36 C. proc. civ.

47. Prin Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .GMBH, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtele la efectuarea tuturor operaţiunilor administrative necesare şi la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 august 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012.

48. În condiţiile în care prin sentinţa a cărei nerespectare o invocă reclamanta, au fost obligate cele două pârâte, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, iar cererea de chemare în judecată are ca obiect obligarea la penalităţi în temeiul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, care se referă la obligaţia executării hotărârilor pronunţate în contencios administrativ prin care autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative şi sancţiunile aplicabile, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală are calitate procesuală pasivă în cererea formulată pentru obligarea la penalităţi pentru neexecutare hotărârii, fiind nefondate motivele de recurs invocate de pârâtă cu privire la încheierea din data de 24 februarie 2016, prin care a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

49. Examinând aceeaşi încheiere, din data 24 februarie 2016, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate, curtea constată că cerinţa motivării, prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu este îndeplinită, în ceea ce priveşte această excepţie, a cărei examinare, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, impune, în primul rând, examinarea admisibilităţii acesteia, şi, în al doilea rând, analiza pe fond.

50. Instanţa de fond nu s-a conformat dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, a admis această excepţie cu o motivarea extrem de succintă, reţinând că "Decizia este nelegală, fiind emisă de o entitate necompetentă, cu grava nesocotire a legii şi a celor statornicite de instanţă", fără a examina admisibilitatea, şi cu aplicarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004.

51. Susţinerile intimatei pârâte privind faptul că se invocă şi un motiv nou privind admisibilitatea excepţiei de nelegalitate, faptul că aceasta nu ar putea viza actul administrativ fiscal, motiv invocat direct în recurs şi care nu a fost invocat şi dezbătut la fond, astfel că nu poate fi primit, prin raportare la dispoziţiile art. 488 şi 489 C. proc. civ., sunt nefondate, în condiţiile în care recurenta a invocat inadmisibilitatea excepţiei de nelegalitate la instanţa de fond, iar pe de altă parte motivele invocate se circumscriu motivelor de casare invocate de recurentă, cu privire la încheierea recurată, raportat la argumentele instanţei de fond, vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

52. Înalta Curte constată că excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emise de pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti este inadmisibilă.

53. Prin Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a soluţionat, în temeiul dispoziţiilor art. 205-218 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, contestaţia formulată de reclamantă.

54. Reclamanta a solicitat, prin depunerea deconturilor de TVA, rambursarea taxei pe valoare adăugată pentru lunile mai-septembrie 2010, în sumă totală de 17.023.531 RON; ca urmare a faptului că sumele solicitate au fost rambursate peste termenul legal de 45 de zile, reclamanta a solicitat dobânzi şi despăgubiri, iar prin adresa nr. 57235 din 1 august 2012, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a comunicat reclamantei refuzul de plată a acestora; prin cererea înregistrată la nr. 103737 din 28 august 2012 reclamanta a solicitat anularea adresei nr. 57235 din 1 august 2012 şi plata dobânzilor şi a daunelor provocate de diferenţa de curs valutar.

55.Ca urmare a nesoluţionării cererii înregistrată sub nr. 103737 din 28 august 2012, reclamanta s-a adresat instanţei de judecată, fiind pronunţată Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta H. GMBH, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi au fost obligate pârâtele la efectuarea tuturor operaţiunilor administrative necesare şi la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 august 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012.

56. Prin Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti a respins ca neîntemeiată contestaţia nr. 103737 din 28 august 2012 formulată de reclamantă. S-a reţinut prin decizie că sesizarea organului fiscal s-a făcut prin contestaţia nr. 103737 din 28 august 2012 şi Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013.

57. Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013 este, aşadar, decizia administrativă emisă în soluţionarea contestaţiei formulată de reclamantă, în temeiul dispoziţiilor titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

58. Curtea de Apel, învestită cu cererea reclamantei în temeiul dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, motivată de faptul că pârâtele nu au executat Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012, prin care au fost obligate să soluţioneze contestaţia administrativă nr. 103737 din 28 august 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012, a admis excepţia de nelegalitate, invocată de reclamantă, a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 103737 din 28 august 2012, decizie pe care pârâţii au depus-o în apărare, în combaterea cererii de chemare în judecată.

59. În ceea ce priveşte excepţia de nelegalitate, potrivit dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, forma în vigoare aplicabilă în prezenta cauză,"(1) Legalitatea unui act administrativ cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepţie, din oficiu sau la cererea părţii interesate. (2) Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul. (3) În cazul în care a constatat nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza, fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată.".

60. Potrivit acestor dispoziţii, legalitatea unui act administrativ cu caracter individual poate fi cercetată pe calea excepţiei de nelegalitate, din oficiu sau la cererea părţii interesate, în situaţia în care de actul administrativ depinde soluţionarea litigiului pe fond.

61. Excepţia de nelegalitate, astfel cum este reglementată, reprezintă un mijloc de apărare prin care se solicită instanţei, în cadrul unui proces, să examineze şi să constate nelegalitatea unui act administrativ cu caracter individual, efectul specific al admiterii excepţiei fiind acela că instanţa în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate va soluţiona cauza fără a ţine seama de actul a cărui nelegalitate a fost constatată, actul administrativ individual fiind lipsit de efecte exclusiv în cauza dedusă judecăţii.

62. Excepţia de nelegalitate reprezintă un control indirect al actului administrativ individual, reglementat de Legea nr. 554/2004 alături de controlul direct, realizat prin acţiunea în anulare, care se formulează în termenele şi condiţiile stabilite prin acest act normativ.

63. Atât în cazul controlului direct, cât şi în cazul controlului indirect, sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2), potrivit cărora nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.

64. De asemenea, cu privire la actele administrative cu caracter individual care pot forma obiectul excepţiei de nelegalitate, este necesar a fi avută în vedere definiţia actului administrativ, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, "act administrativ - actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice", şi este necesar, totodată, a distinge între actul administrativ individual, definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, şi nesoluţionarea în termen a unei cereri, definită de art. 2 lit. h), sau refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, definit de art. 2 lit. i), care sunt doar asimilate actului administrativ unilateral de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, şi nu pot fi supuse controlului instanţelor de contencios administrativ pe calea excepţiei de nelegalitate.

65. În acest sens, al interpretării restrictive, este jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal; astfel, într-o cauză având ca obiect excepţia de nelegalitate a unui act administrativ jurisdicţional, s-a reţinut că sintagma "act administrativ unilateral", se impune a fi interpretată prin raportare la definiţiile legale cuprinse în art. 2 alin. (1) al aceleiaşi legi, în care se face distincţie între actul administrativ unilateral [art. 2 alin. (1) lit. c)] şi actul administrativ-jurisdicţional [art. 2 alin. (1) lit. d)]. [..] Deşi art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu exclude expres actul administrativ jurisdicţional din câmpul de aplicabilitate al procedurii excepţiei de nelegalitate, sensul normei enunţate rezultă cu claritate din contextul legal la care s-a făcut referire" (Decizia nr. 604 din 5 februarie 2010); de asemenea, într-o cauză având ca obiect excepţia de nelegalitate a unui dispoziţii emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, s-a reţinut că "Nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate actele unilaterale care fie nu au natură juridică administrativă, fie sunt exceptate de la controlul exercitat pe calea contenciosului administrativ în temeiul art. 5 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004" (Decizia nr. 4219 din 9 octombrie 2009.

66. În cauză, decizia cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate este actul administrativ prin care s-a finalizat procedura administrativă specială, prealabilă şi obligatorie, de contestare a actului administrativ fiscal. Astfel, potrivit art. 205 C. proc. fisc. , împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale, se poate formula contestaţie potrivit legii, fiind îndreptăţit la contestaţie numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia. În soluţionarea contestaţiei, conform art. 210 C. proc. fisc. , organul competent se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, care este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, iar art. 218 C. proc. fisc. prevede că deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii.

67. Această procedură este reglementată imperativ de dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi derogă de la dispoziţiile Legii nr. 554/2004. În sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională (cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 214 din 31 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscal), precum şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a decis în mod constant în practica judiciară că procedura reglementată de art. 205 - 218 C. proc. fisc. este o procedură administrativă prealabilă, are caracter special şi primează faţă de Legea nr. 554/2004, care are caracter general, termenele şi condiţiile exercitării dreptului de a contesta actul administrativ-fiscal fiind reglementate prin norme imperative de O.G. nr. 92/2003 (cu titlu exemplificativ, în acest sens, sunt Deciziile nr. 2352 din 4 mai 2007, nr. 1746 din 30 martie 2010, nr. 1077 din 26 februarie 2009, nr. 1446 din 17 martie 2009 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal).

68. Chiar dacă decizia de soluţionare a contestaţiei cu privire la care s-a invocat excepţia de nelegalitate este actul final al procedurii administrative, împotriva căruia se formulează acţiunea în anulare la instanţa de contencios administrativ, această împrejurare, având în vedere dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, nu este de natură a conduce la concluzia că decizia poate forma obiectul excepţiei de nelegalitate, în condiţiile în care aceasta este doar rezultatul unei proceduri administrative speciale şi obligatorii de contestare a actului administrativ fiscal, în cazul de faţă refuzul de plată a dobânzilor şi despăgubirilor, asimilat actului administrativ fiscal.

69. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţia de nelegalitate invocată cu privire la actele administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acţiunii directe a fost reţinută ca fiind inadmisibilă, întrucât, din coroborarea art. 4 şi art. 5 din Legea nr. 554/2004, rezultă că sunt exceptate şi de la controlul pe calea excepţiei de nelegalitate; cu titlu exemplificativ, Deciziile nr. 3386 din 24 iunie 2010, nr. 1196 din 11 martie 2011, nr. 5925 din 25 iunie 2013, prin care s-a reţinut că excepţia de nelegalitate nu a fost reglementată de legiuitor pentru a crea o cale de evitare a unei proceduri judiciare speciale, s-a arătat că nu poate fi atrasă competenţa instanţei de contencios administrativ de a verifica pe calea excepţiei legalitatea unui act administrativ, prin invocarea art. 4 din Legea nr. 554/2004, atunci când este vorba de un act administrativ pentru modificarea sau desfiinţarea căruia legea specială prevede o procedură judiciară specială, deci actele administrative exceptate de la controlul de legalitate pe calea acţiunii directe vor fi exceptate şi de la controlul de legalitate pe calea excepţiei de nelegalitate reglementat la art. 4 din Legea nr. 554/2004.

70. Raportat la jurisprudenţa menţionată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin deciziile menţionate fiind soluţionate recursuri împotriva sentinţelor prin care s-au soluţionat excepţii de nelegalitate a unor acte administrativ fiscale, instanţa nu va reţine susţinerea intimatei referitoare la minuta întâlnirii de unificare a practicii judiciare nr. 6/8683/1154/2008, prin care s-a reţinut că este admisibilă excepţia de nelegalitate invocată împotriva unui act administrativ fiscal în faza procesuală a contestaţiei la executare propriu zisă, practica judiciară constantă ulterioară a instanţei supreme fiind în sensul inadmisibilităţii excepţiei de nelegalitate a actului administrativ fiscal.

71. Pentru aceste motive, curtea constată că sunt incidente, în ceea ce priveşte încheierea din 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admisă excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin neanalizarea admisibilităţii şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate fiind, pentru motivele arătate, inadmisibilă.

72. În ceea ce priveşte încheierea pronunţată la data de 18 noiembrie 2016, curtea constată fondate motivele de casare invocate de recurente prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prin aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 54/2004.

73. Prin Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta H. GMBH, în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, şi a obligat pârâtele la efectuarea tuturor operaţiunilor administrative necesare şi la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 august 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012.

74. Recursul formulat împotriva acestei sentinţe de către pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost respins prin Decizia civilă nr. 34 din 10 ianuarie 2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

75. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bucureşti la data de 16 aprilie 2015, reclamanta A. a solicitat, în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti la plata penalităţilor de 1.000 RON pentru fiecare zi de întârziere, calculate pe perioada cuprinsă între data de 27 ianuarie 2014 şi data executării obligaţiei stabilite prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. y/2/2012, motivat de faptul că pârâtele nu au îndeplinit obligaţia stabilită prin Sentinţa civilă nr. 1282 din 9 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a Contencios Administrativ şi Fiscal în Dosarul nr. y/2/2012, prin care au fost obligate să soluţioneze contestaţia administrativă nr. 103737 din 28 august 2012 formulată împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012 în termen de 15 zile de la data rămânerii irevocabile a sentinţei, până la data de 27 ianuarie 2014.

76. Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a arătat că pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a îndeplinit obligaţia stabilită prin titlul executoriu, emiţând Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, comunicată reclamantei la aceeaşi dată, iar Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus la dosar această decizie, cu privire la care reclamanta a invocat excepţia de nelegalitate, admisă de instanţa de fond, respinsă ca inadmisibilă, ca urmare a recursurilor formulate de pârâte, prin prezenta decizie.

77. Potrivit dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, (1) Dacă în urma admiterii acţiunii autoritatea publică este obligată să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze anumite operaţiuni administrative, executarea hotărârii definitive se face de bunăvoie în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia, iar în lipsa unui astfel de termen, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii. (2) În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, parcurgându-se procedura prevăzută de prezenta lege. (3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate, instanţa de executare, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 905 C. proc. civ. (Prin Decizia. nr. 898/2015 publicată în M. Of. nr. 148 din 26 februarie 2016, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă potrivit căreia încheierea prevăzută de art. 24 alin. (3) este "definitivă" este neconstituţională.).

78. Instanţa de fond, ca urmare a admiterii în mod greşit a excepţiei de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emise de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004 menţionate, în temeiul cărora a fost formulată cererea de chemare în judecată.

79. Anterior soluţionării recursului şi rămânerii definitive a Sentinţei nr. 1282 din 9 aprilie 2013, astfel cum s-a reţinut, pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti a emis Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013, prin care a respins ca neîntemeiată contestaţia administrativ fiscală nr. 103737 din 28 august 2012 formulată de reclamantă împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012, reţinând prin decizie că sesizarea s-a făcut prin contestaţia nr. 103737 din 28 august 2012 şi Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013.

80. Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti este, aşadar, decizia administrativă emisă în soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 august 2012, formulată de reclamantă împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012, la soluţionarea căreia pârâtele au fost obligate de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013, şi pentru neexecutarea căreia reclamanta a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, incidente în situaţia în care autoritatea publică nu se conformează obligaţiei stabilite ca urmare a admiterii acţiunii în contencios administrativ.

81. Susţinerile intimatei reclamante privind faptul că motivele pretinsei neexecutări a obligaţiilor invocate prin cererile de recurs sunt invocate direct în recurs, nefiind invocate la instanţa de fond, astfel că nu pot fi primite, prin raportare la dispoziţiile art. 488 şi 489 C. proc. civ., sunt nefondate, în condiţiile în care pârâtele au invocat la instanţa de fond îndeplinirea obligaţiei, iar pe de altă parte motivele invocate se circumscriu motivelor de casare invocate de recurentă, cu privire la încheierea recurată, raportat la argumentele instanţei de fond, vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor legale.

82. Sunt corecte, într-adevăr, susţinerile intimatei cu privire la faptul că motivele de recurs vizând aplicabilitatea articolului 209 alin. (2) C. proc. fisc. repun în discuţie considerentele Sentinţei nr. 1282 nr. 1282 din 9 aprilie 2013, definitive, prin care s-a reţinut că sunt aplicabile dispoziţiile art. 209 alin. (1) lit. c) C. proc. fisc. Aceste motive de recurs sunt, faţă de împrejurarea învederată, nefondate, întrucât în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 şi 25 din Legea nr. 554/2004 nu poate fi pusă în discuţie legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătoreşti a cărei neexecutare se invocă, instanţa analizând numai dacă autoritatea publică a emis actul administrativ.

82. Înalta Curte constată, însă, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care, prin sentinţa a cărei neexecutare se invocă, pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti au fost obligate la efectuarea tuturor operaţiunilor administrative necesare şi la soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale nr. 103737 din 28 august 2012 formulate împotriva adresei nr. 57235 din 1 august 2012, iar în fapt soluţionarea acestei contestaţii administrativ fiscale s-a realizat prin emiterea Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013.

83. Legalitatea emiterii acestei decizii de soluţionare a contestaţiei nu poate fi analizată în prezenta cauză, având ca obiect cererea formulată în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004, în cadrul căreia instanţa de executare examinează în mod exclusiv dacă a fost executată hotărârea judecătoreasă prin care s-a dispus soluţionarea contestaţiei administrativ fiscale. Instanţa de executare nu examinează, în acest cadru procesual, legalitatea actului administrativ emis în executarea obligaţiei.

84. Motivele de nelegalitate a deciziei prin care s-a soluţionat contestaţia, pretinse de reclamantă, puteau fi invocate de aceasta în acţiunea în anulare, care trebuia formulată în conformitate cu dispoziţiile art. 218 C. proc. fisc. , potrivit cărora deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii, aşadar ale Legii nr. 554/2004, termenul de formulare a acţiunii fiind de 6 luni de la comunicare.

85. În lipsa unei asemenea cereri de anulare, decizia de soluţionare a contestaţiei administrativ fiscale, care este definitivă în sistemul căilor administrative de atac, potrivit art. 210 alin. (2) C. proc. fisc. , beneficiază de prezumţia de legalitate, ceea ce semnifică faptul că actul este emis în conformitate cu dispoziţiile legale.

86. Pentru aceste motive, curtea constată că este incident, în ceea ce priveşte încheierea din 18 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin care a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată şi obligată fiecare pârâtă să plătească în favoarea reclamantei o penalitate de 1.000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.; încheierea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât a fost emisă Decizia nr. 262350 din 10 iulie 2013 cu privire la contestaţia administrativ fiscale nr. 103737 din 28 august 2012, la soluţionarea căreia pârâtele au fost obligate de Curtea de Apel Bucureşti prin Sentinţa nr. 1282 din 9 aprilie 2013, şi pentru neexecutarea căreia reclamanta a solicitat obligarea la penalităţi în temeiul art. 24 din Legea nr. 554/2004.

VI Soluţia instanţei de recurs

87. Pentru aceste considerente, fiind incidente motivele de casare invocate prevăzute de dispoziţiile art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte încheierea din 24 februarie 2016, şi motivul de casare invocat prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în ceea ce priveşte încheierea din 18 noiembrie 2016, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile. Va casa, în parte, încheierea din 24 februarie 2016, în sensul că va respinge excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca inadmisibilă, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale încheierii, privind respingerea excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive, şi va casa, în parte, încheierea din 18 noiembrie 2016, în sensul ca va respinge cererea de chemare în judecată de obligare a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata de penalităţi, urmând a menţine celelalte dispoziţii ale încheierii, privind respingerea cererii de modificare ca tardiv formulată, şi respingerea cererii în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere calculate pentru perioada anterioară pronunţării încheierii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Încheierii din 24 februarie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, încheierea atacată, în sensul că respinge excepţia de nelegalitate a Deciziei nr. 262350 din 10 iulie 2013 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, ca inadmisibilă.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

Admite recursurile declarate de pârâtele Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva Încheierii din 18 noiembrie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, încheierea atacată, în sensul că respinge cererea de chemare în judecată de obligare a pârâtelor Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti la plata de penalităţi.

Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2017.

Procesat de GGC - LM