Procedural standing in administrative annulment actions and ipso jure contract termination via express pactum commissorium

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Cluj, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri - Organismul Intermediar pentru I.M.M., pentru A.M.P.O.S. C.E.E., Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice, a formulat cerere în anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi acordare de despăgubiri, prin care a solicitat, în baza art. 18 din Legea nr. 544/2004: anularea Deciziei cu nr. 266266 din 30 octombrie 2012 emisă de către pârâtul de rd. 1 prin care s-a constatat rezilierea Contractului de finanţare nr. 2m/270 din 19 august 2010; să se constate că rezilierea contractului menţionat nu a avut loc, iar reclamanta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate; să fie obligat pârâtul de rd. 1 să avanseze reclamantei sumele aferente cererii de rambursare finale, în cuantum total de 265.663,9 RON, la care să se adauge dobânda legală, începând cu data cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtului de rd. 2 să pună la dispoziţia pârâtului de rd. 1 suma necesară în vederea despăgubirii reclamantei; obligarea pârâţilor în solidar la restituirea cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul litigiu.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Sentinţa nr. 310 din data de 28 mai 2015, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Fondurilor Europene şi Ministerul Finanţelor Publice.

3. Recursurile exercitate în cauză

Împotriva sentinţei au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ambele criticând-o pentru nelegalitate.

3.1. Reclamanta SC A. SRL a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii, iar în rejudecare, admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Susţine recurenta-reclamantă că modalitatea de motivare şi soluţia dispusă conduc la concluzia că instanţa de fond a lipsit de conţinut principiul forţei obligatorii a contractului, încălcând norma conţinută în art. 969 C. civ. (1864).

Deşi potrivit dispoziţiilor art. 14 din Contractul de finanţare era indicată adresa poştală ce urma să fie utilizată pentru comunicarea între părţi în derularea contractului, adresa nr. 252658 din 20 martie 2013 a fost comunicată la un număr de fax ce nu îi aparţine, astfel că nu a avut posibilitatea de a cunoaşte faptul respingerii cererii de prelungire. În aceste condiţii, consideră reclamant că cererea sa nr. 252658 din 9 martie 2015 trebuie considerată ca fiind aprobată tacit potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 27/2003.

Hotărârea recurată este nelegală întrucât încalcă dispoziţiile art. 969 C. civ., privind forţa obligatorie a contractelor, dar şi dispoziţiile care reglementează rezoluţiunea sau rezilierea judiciară a contractelor şi, respectiv, regimul juridic aplicabil pactelor comisorii exprese.

3.2. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive şi respingerea acţiunii faţă de M.F.P., ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice critică soluţia instanţei de fond sub aspectul respingerii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive. Instanţa de fond nu a ţinut seama de faptul că, în raport de obiectul acţiunii, chemarea în judecată a Ministerului Finanţelor Publice este nejustificată, având în vedere că reclamanta nu a avut nici un fel de raport juridic cu Ministerul Finanţelor Publice.

4. Procedura derulată în recurs

Prin raportul întocmit potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. s-a apreciat că recursurile sunt admisibile, opinându-se în sensul soluţionării căilor de atac, conform alin. (7) al aceluiaşi articol.

Ulterior, în temeiul încheierii din data de 9 februarie 2017, s-a dispus comunicarea raportului către părţile litigante, iar prin încheierea din data de 18 mai 2017, recursurile au fost admise în principiu, conform propunerii raportului.

În recurs nu s-au administrat înscrisuri noi.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma motivelor de casare formulate, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, apreciind că această are o astfel de calitate raportat la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2012, în cauză fiind vorba de administrarea şi urmărirea modului de utilizare a fondurilor publice destinate cofinanţării în bani rezultate din contribuţia financiară externă acordată Guvernului României, fonduri a căror destinaţie a fost aprobată şi stabilită anterior inclusiv de legislativ.

Soluţia instanţei de fond nu este împărtăşită de instanţa de control judiciar, motivat de faptul că obiectul cererii de chemare în judecată este constituit de anularea actului administrativ - Decizia nr. 266266 din 30 octombrie 2012 emisă de Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri şi obligarea acestuia la avansarea sumelor aferente cererii de rambursare finale în cuantum de 265.663,9 RON la care să se adauge dobânda legală.

Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii.

Calitatea procesuală pasivă în acţiunile prin care se solicită aplicarea prevederilor art. 8 din Legea nr. 554/2004 o are autoritatea publică emitentă a actului administrativ, astfel cum aceasta e definită de art. 2 alin. (1) lit. b) din lege.

În cauză emitentul actului administrativ contestat, anume Decizia nr. 266266 din 30 octombrie 2012 este Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri - Organismul Intermediar pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii pentru A.M.P.O.S.C.E.E. (devenit Ministerul Economiei, conform art. 4 din O.U.G. nr. 96/2012 şi ulterior Ministerul Fondurilor Europene, conform O.U.G. nr, 9/2014), astfel că poate avea calitate de pârât numai autoritatea publică emitentă a actului contestat.

Aşadar, în raport de ambele capete ale cererii de chemare în judecată, calitatea procesuală pasivă în prezenta cauză revine autorităţii publice emitente a actului administrativ vătămător.

În aceste condiţii, recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice este fondat şi, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., va fi admis, casată în parte sentinţa, în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice cu consecinţa respingerii acţiunii faţă de acesta.

5.2. Recurenta-reclamantă a încheiat cu pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri (ale cărei drepturi şi obligaţii au fost preluate de către Ministerul Fondurilor Europene, conform O.U.G. nr. 9/2014) Contractul de finanţare nr. 2m/270 din 19 august 2010, conform căruia a primit finanţare nerambursabilă pentru implementarea Proiectului înregistrat sub nr. 114 din 9 iunie 2009, cod SMIS 11405 intitulat "Modernizare şi Extindere a Activităţii MEGAMIX".

Valoarea totală a proiectului care face obiectul finanţării nerambursabile este de 1.893.110 RON, din care 1.540.845 RON - valoare eligibilă, iar perioada de implementare a fost stabilită la 8 luni începând cu data semnării, 19 august 2010.

Conform alin. (5) al art. 2 din contractul părţilor, perioada de implementare a proiectului nu poate depăşi 24 luni de la data semnării contractului de finanţare.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin. (4) reclamanta avea obligaţia să informeze autoritatea pârâtă despre orice situaţie de natură să determine întârzierea executării contractului, cu depăşirea executării contractului, cu depăşirea perioadei de implementare prevăzută la art. 2 alin. (2) şi a datei de depunere a cererii de rambursare, având totodată posibilitatea de a solicita, cu cel puţin 30 de zile calendaristice înainte de sfârşitul perioadei de implementare a Proiectului, prelungirea duratei de implementare.

O primă cerere de prelungire a duratei contractului a fost formulată de către reclamantă, la data de 15 decembrie 2010, soluţionată prin încheierea Actului adiţional nr. 1 din 5 ianuarie 2011, prin care perioada de implementare a proiectului prevăzut de art. 2 alin. (2) din contract a fost stabilită de la 8 luni la 16 luni, începând cu 19 august 2010, stabilindu-se un nou grafic al cererilor de rambursare.

O a doua cerere de prelungire a fost formulată la data de 31 octombrie 2011, iar prin Actul adiţional nr. 2 din 13 decembrie 2011 durata contractului a fost prelungită de la 16 luni la 18 luni, anume până la data de 19 februarie 2012.

Până la această ultimă dată, 19 februarie 2012, recurenta-reclamantă nu a finalizat implementarea proiectului şi nici nu a formulat o cerere prin care să justifice această întârziere în implementarea proiectului.

Ulterior acestei date, în afara perioadei contractuale, recurenta-reclamantă a înregistrat o nouă solicitare de prelungire a perioadei de implementare a proiectului până la 23 de luni.

În aceste condiţii, în mod corect autoritatea pârâtă, în temeiul dispoziţiilor art. 17 alin. (3) din contractul de finanţare a comunicat reclamantei Adresa nr. 266266 din data de 30 octombrie 2012 prin care a constatat că a intervenit rezilierea Contractului nr. 2m/270 din 19 august 2010.

Societatea recurentă-reclamantă susţine că la momentul emiterii deciziei de reziliere, proiectul era finalizat, astfel încât contractul de finanţare nu ar mai fi putut înceta în alt mod.

Înalta Curte reţine că prin ultima cerere depusă la data de 17 iulie 2012 aceasta solicită "prelungirea duratei de implementare sau repunerea în termen pentru finalizarea proiectului în beneficiul tuturor părţilor", solicitare ce contrazice susţinerea recurentei privind finalizarea contractului.

Recurenta susţine că soluţia şi motivarea sentinţei se înscriu în cea de a doua ipoteză specificată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 977 - 985 C. civ., dispoziţiile art. 1020 - 1021 (1864), art. 1079 C. civ. (1864), dar şi în prima ipoteză, respectiv încălcarea de către instanţa de fond a principiului forţei obligatorii a contractelor, consacrat de art. 969 C. civ.

Aşa cum s-a mai arătat, potrivit dispoziţiilor alin. (5) al art. 2 din contractul părţilor, perioada iniţială de implementare a contractului de 8 luni putea fi prelungită, dar nu mai mult de 24 de luni.

Aşadar, în intervalul maxim de 24 luni trebuiau finalizate toate activităţile proiectului şi înregistrată ultima cerere de rambursare, dintre cele trei prevăzute.

Conform dispoziţiilor art. 5 alin. (12) din contractul părţilor, dacă beneficiarul nu depune ultima cerere de rambursare la data menţionată în grafic şi nu justifică în scris motivele nerespectării acesteia, OIIMM are dreptul de a rezilia contractul cu recuperarea integrală a sumelor rambursate.

În ceea ce priveşte încetarea contractului prevăzută la art. 17 alin. (3), contractul se consideră reziliat de drept după punerea în întârziere printr-o notificare scrisă (pact comisoriu de gradul III), urmând ca beneficiarul să restituie sumele rambursate până la acel moment.

În acest caz, al pactelor comisorii de gradul III, părţile prin voinţa lor expresă înlocuiesc acţiunea în rezoluţiunea judiciară cu o clauză rezolutorie convenţională, astfel că instanţa de judecată nu este îndreptăţită să se pronunţe cu privire la oportunitatea desfiinţării contractului, în condiţiile în care pactul comisoriu şi-a produs efectele, contractul fiind rezolvit de plin drept. În consecinţă rezoluţiunea intervenită în cauză este rezultatul activării unui pact comisoriu expres, operând prin punerea în întârziere şi simpla declaraţie de rezoluţiune.

În aceste condiţii instanţa de fond nu a făcut decât să statueze în sensul desfiinţării de plin drept a Contractului de finanţare 2m/270 din 19 august 2010, motiv pentru care nu i se poate reproşa că a nesocotit norme ce ţin de rezoluţiunea judiciară. De altfel, prima instanţă nu se putea pronunţa asupra motivelor invocate în cererea de chemare în judecată ce vizau oportunitatea rezilierii, ci eventual putea doar să constată că rezilierea nu a intervenit întrucât debitorul şi-a îndeplinit tardiv obligaţiile, dar totuşi înainte de punerea în întârziere.

În cauză este de necontestat faptul că reclamanta este cea care nu a respectat clauzele contractuale, atât prin depăşirea perioadei contractuale de implementare a proiectului, cât şi prin nedepunerea în acest termen a cererii de rambursare finală, culpa aparţinând acesteia.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentei-reclamante referitoare la lipsa unui răspuns din partea autorităţii pârâte la solicitarea de prelungire a duratei de implementare a proiectului, aceasta i-a transmis adresa nr. 252658 din 20 martie 2012, prin care i-a comunicat că nu poate aviza favorabil solicitarea sa de modificare a contractului de finanţare, întrucât cererea a fost formulată ulterior expirării termenului de implementare a proiectului. Adresa a fost comunicată la acelaşi număr de fax la care au fost comunicate şi celelalte răspunsuri la solicitările reclamantei de prelungire a perioadei de implementare a proiectului.

Mai solicită recurenta ca instanţa de recurs să observe că la momentul emiterii Deciziei de reziliere nr. 266266 din 30 octombrie 2012, proiectul era finalizat, astfel încât contractul de finanţare nu ar mai fi putut înceta prin reziliere.

Înalta Curte reţine însă că, la data de 20 martie 2012 cu adresa nr. 252658 autoritatea pârâtă comunica reclamantei respingerea ultimei cereri de rambursare depuse cu depăşirea termenului de implementare a proiectului, deci cu nerespectarea prevederilor contractuale.

În aceste condiţii, statuarea instanţei de fond în sensul că o obligare a pârâtului de a mai cere şi de a permite reclamantei executarea obligaţiilor contractuale în alt termen decât cel maxim, prevăzut la art. 2 alin. (5) din contract ar echivala cu înlăturarea clauzelor contractuale prevăzute la art. 4 alin. (2), art. 5 alin. (12) şi 15, art. 15 alin. (4), ceea ce evident nu s-a urmărit la încheierea contractului de finanţare, este corectă şi este împărtăşită de instanţa de control judiciar.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte reţinând că în cauză nu sunt motive care să conducă la reformarea soluţiei instanţei de fond va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice împotriva Sentinţei nr. 310 din data de 28 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată, în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice şi respinge acţiunea faţă de acesta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei.

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinţei nr. 310 din data de 28 mai 2015 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2017.

Procesat de GGC - LM