Court of Accounts appeal rejected; partial suspension of audit decision upheld due to legality doubts and imminent harm

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamantul Consiliul Superior al Magistraturii a solicitat (pe lângă anularea parţială a Încheierii nr. 45 din 18 decembrie 2014 şi a Deciziei nr. XII din 13 din 27 octombrie 2014/D1, anume a constatărilor înscrise la pct. 5 şi 6 şi a măsurilor corespondente de la pct. I.4 şi II.7 din dispozitiv), suspendarea executării măsurilor pct. I.4 şi II.7 din Decizia nr. XII din 13 din 27 octombrie 2014/D1 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României, până la soluţionarea definitivă a cauzei, conform art. 15 raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin Încheierea de şedinţă din 6 martie 2015 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis, în parte, cererea de suspendare a executării, a dispus suspendarea executării măsurii de la pct. I.4 din dispozitivul Deciziei nr. XII din 13 din 27 octombrie 2014/D1, până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea acestei decizii, a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării măsurii de la pct. II.7 din dispozitivul Deciziei şi a dispus suspendarea judecăţii acţiunii în anulare, până la soluţionarea definitivă a Dosarului nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

3. Cererea de recurs

Împotriva Încheierii de şedinţă din 6 martie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs.

În motivarea recursului se arată că încheierea de şedinţă din 6 martie 2015 este nelegală, motivele invocate în susţinerea prezentului recurs fiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 ("instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii") şi art. 488 alin. (1) pct. 8 (Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material), în speţă încălcarea regulilor de procedură specifice prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004, respectiv de art. 397 alin. (1) C. proc. civ., precum şi aplicarea greşită a acestor dispoziţii.

Curtea de Apel a încălcat procedura stabilită prin Legea nr. 554/2004 pentru soluţionarea cererii de suspendare a executării actului administrativ, tratând-o ca pe o cerere în anulare.

În egală măsură, deşi instanţa a admis nu doar suspendarea măsurii 1.4 din Decizia nr. XII/13 din 27 octombrie 2014, ci şi suspendarea judecăţii întregului dosar, cu motivarea că dezlegarea acestuia depinde "în parte" de soluţionarea acţiunii promovate de CSM pentru anularea pct. 27 - 28 din H.G. nr. 44/2004 (care face obiectul Dosarului nr. x/2/2015), ea s-a pronunţat în mod direct chiar asupra acestei cereri, reţinând, de exemplu, că pct. 27 şi 28 din Normele metodologice se îndepărtează, respectiv, contravin dispoziţiilor Codului fiscal, în aplicarea cărora au fost adoptate (..)".

Cu alte cuvinte, instanţa a încălcat de cel puţin două ori normele procedurale imperative:

- s-a antepronunţat asupra cererii de anulare a Deciziei Curţii de Conturi nr. XII/13 din 27 octombrie 2014, reţinând expres nelegalitatea sa şi încălcând normele specifice care o obligau doar să remarce, eventual, existenţa unor "dubii" flagrante de legalitate, nu a unor "certitudini", după cum se pretinde prin încheierea recurată;

- s-a pronunţat, fără a fi învestită, chiar asupra cauzei care forma obiectul Dosarului nr. x/2/2015, deşi nu avea o astfel de competenţă şi, paradoxal, suspendase judecata tocmai în consideraţia faptului că de modul în care se va "dezlega" acest nou dosar va depinde şi soluţia din prezenta cauză.

Practic, instanţa de fond şi-a extins judecata, în mod nepermis, nu doar asupra petitului principal din dosar (anularea Deciziei Curţii de Conturi), ci chiar asupra cauzei privind anularea parţială a unui act administrativ normativ - H.G. nr. 44/2004, ultimul fapt echivalând, de facto, cu soluţionarea, pe cale ocolită (adică numai în considerente, nu şi în dispozitiv) dar nelegală, în egală măsură, a unei veritabile excepţii de nelegalitate.

Or, acest lucru este interzis nu doar de art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cât şi de art. 397 alia. (1) C. proc. civ., dispoziţii care, fără îndoială, au un caracter imperativ, de ordine publică.

În mod evident, încheierea recurată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de procedură indicate mai-sus, din simpla sa lectură, rezultând că s-a trecut la o prejudecare a fondului pricinii, deşi era în discuţie numai cererea de suspendare a executării actului contestat.

Din interpretarea art. 14 şi 15 din Legea contenciosului administrativ rezultă că nelegalitatea actului administrativ trebuie să fie atât de evidentă încât instanţa de judecată să o poată constata fără a intra pe fondul cauzei, chiar la o analiză superficială. Procedura prevăzută de art. 14 şi 15 este prevăzută prin norme de ordine publică (norme de drept administrativ procedural) a căror nerespectare atrage aplicarea sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate cu nerespectarea acestor dispoziţii.

Astfel, odată cu suspendarea executării măsurii prevăzută la pct. 1.4 din Decizia nr. 13 din 27 octombrie 2014 nu se mai pot remedia abaterile de la legalitate consemnate în Procesul-verbal de constatare, anexă la Raportul de audit financiar nr. 21316 din 30 septembrie 2014, prezentate pe scurt la pct. 5 din Decizia mai sus menţionată, prin care se impune "Luarea măsuri/or care să asigure aplicarea completă şi corectă a prevederilor legale în vigoare în ceea ce priveşte calculul contribuţiilor de asigurări sociale în cazul drepturilor băneşti plătite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile, prin defalcarea sumelor pe lunile la care se referă, utilizarea cotelor de contribuţii de asigurări sociale în vigoare în acea perioadă, precum şi depunerea declaraţiilor rectificative, conform actelor normative în vigoare", în temeiul prevederilor art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992, republicată.

Referitor la aplicarea greşită a normelor de drept material - cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că sunt îndeplinite condiţiile de suspendare prevăzute de art. 14 - 15 din Legea nr. 554/2004 întrucât reclamantul nu demonstrează întrunirea, în mod cumulativ, a celor două cerinţe: cazul să fie bine justificat, iar paguba să fie iminentă.

În ceea ce priveşte inexistenţa "cazului bine justificat", se arată că susţinerile Curţii de Apel cu privire la nelegalitatea prevederilor pct. 27 şi 28 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, care s-ar "răsfrânge" şi asupra Deciziei Curţii de Conturi, nu sunt fondate (dincolo de faptul că instanţa îşi depăşeşte competenţa, iar eventualele "dubii serioase" trebuiau identificate univoc în privinţa Deciziei Curţii de Conturi, nu a Normelor în discuţie).

În ceea ce priveşte inexistenţa unei "pagube iminente" instanţa de fond se rezumă a prelua susţinerile reclamantului reţinând că punerea în aplicare a măsurii dispuse la pct. 1.4 din Decizia contestată este de natură "să afecteze în mod grav" funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii întrucât "presupune operaţiuni ample şi complexe, inclusiv utilizarea unui soft de specialitate ".

Precizăm că afirmaţiile reclamantului, preluate de instanţa de judecată, reprezintă simple speculaţii şi situaţii ipotetice, nedovedite, fiind esenţial de reţinut că măsurile dispuse de Curtea de Conturi sunt tocmai de natură a recupera un prejudiciu produs în patrimoniul CSM, nu de a "provoca" unul.

De altfel, argumentul că "utilizarea unui soft de specialitate" pentru a remedia deficienţele sesizate de auditori ar duce la "perturbarea previzibilă gravă" a activităţii CSM este absolut exagerat.

Mergând pe această logică, ar însemna că ori de câte ori o instituţie publică ar trebui să apeleze la o aplicaţie software s-ar produce, inevitabil, o "bulversare" a întregii sale activităţi, lucru care, evident, nu are nicio legătură cu realităţile specifice secolului al XXI-lea.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea de şedinţă din data de 30 martie 2017, recursul a fost admis în principiu.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând sentinţa atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluţie instanţa a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.: ("când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii")

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident, deoarece recurenta critică hotărârea instanţei de fond, sub aspectul încălcării limitelor judecăţii, specifice cererii de suspendare şi nu sub aspectul încălcării unei norme de procedură cu caracter de ordine publică, sancţiunea fiind nulitatea absolută sau a unei norme procedurale cu caracter de ordine publică, când sancţiunea este nulitatea relativă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susţinerile recurentei sunt neîntemeiate pe acest aspect, în cauză nefiind încălcate regulile de procedură.

Deşi suspendarea actului administrativ ca operaţie juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia apare ca o situaţie de excepţie de la regula executării din oficiu (execuţia ex officio), totuşi prin reglementarea actuală a contenciosului administrativ, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea producerii unei pagube iminente, la solicitarea persoanei vătămate, instanţa competentă poate să dispună suspendarea executării actului administrativ până la soluţionarea definitivă a cauzei.

În consecinţă, este nefondată susţinerea recurentei în sensul că instanţa de fond a transformat cererea de suspendare a executării actului administrativ într-o cerere în anulare.

Pentru aceleaşi considerente, nu se poate reţine nici că judecătorul fondului s-a pronunţat, fără a fi învestit, asupra cererii ce formează obiectul Dosarului nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, atât timp cât a analizat cererea de suspendare în limitele permise de legiuitor, verificând aparenţa dreptului invocat de reclamant.

Astfel, prima instanţă a respectat întru totul dispoziţiile art. 397 alin. (1) C. proc. civ. republicat, invocate de recurentă, conform cărora "instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii. Ea nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Referitor la invocarea de către recurentă a dispoziţiilor art. 4 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 ("actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al excepţiei de nelegalitate. Controlul judecătoresc al actelor administrative cu caracter normativ se exercită de către instanţa de contencios administrativ în cadrul acţiunii în anulare, în condiţiile prevăzute de prezenta lege"), se constată că nelegalitatea punctelor 27 şi 28 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004 a fost invocată printr-o cerere de chemare în judecată distinctă, ce face obiectul Dosarului nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Ca o dovadă a faptului că instanţa de fond nu a încălcat limitele învestirii şi nu a soluţionat pe fond nelegalitatea punctelor 27 şi 28 din Normele Metodologice, aşa cum susţine recurenta, este şi faptul că, în speţă, s-a făcut aplicarea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. când s-a apreciat că dezlegarea cererii în anulare depinde în parte de soluţia definitivă ce se va pronunţa în Dosarul nr. x/2/2015 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, Înalta Curte constată că, în cauză, şi motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat, instanţa de fond făcând, prin sentinţa pronunţată, prin raportare la circumstanţele de fapt ale litigiului, o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condiţiile art. 7 a autorităţii publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond".

Suspendarea actelor juridice reprezintă operaţiunea de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca şi cum actul dispare din circuitul juridic, deşi, formal-juridic, el există, iar suspendarea executării actelor administrative constituie un instrument procedural eficient pus la dispoziţia autorităţii emitente sau a instanţei de judecată în vederea respectării principiului legalităţii atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului administrativ contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi.

Legiuitorul naţional a fost obligat să găsească criterii pertinente pentru suspendarea executării actelor administrative până la clarificarea exactă a gradului de conformare a acestora cu normele juridice aplicabile în speţă. Măsura cu caracter provizoriu anterior individualizată determină punerea în balanţă a interesului social cu cel personal, preeminenţa unuia dintre ele fiind subsumată principiului legalităţii.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată prin Legea nr. 262/2007, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt şi de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privinţa legalităţii actului administrativ.

La modul concret, conform legislaţiei naţionale, condiţia existenţei unui caz bine justificat este îndeplinită în situaţia în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalităţii activităţii administrative presupune atât ca autorităţile administrative să nu eludeze dispoziţiile legale, cât şi ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. El impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigenţe de către autorităţi să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanţa este limitată la a cerceta, după verificarea condiţiei de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat şi paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanţa nu va cerceta îndeplinirea condiţiilor de legalitate şi oportunitate ale actului administrativ, această obligaţie revenindu-i instanţei de fond, învestită cu soluţionarea acţiunii în anulare.

Condiţia existenţei cazului "bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea şi înţelepciunea judecătorului sub aspectul conţinutului său, presupune ca asupra legalităţii actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispoziţiilor actului, respectiv a consecinţelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar şi temporar, regula executării imediate şi din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanţa poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză şi care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumţiei de legalitate, fără a analiza, pe fond conţinutul actului administrativ, instanţa având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenţei dreptului.

Înalta Curte apreciază că, în cauză, prin actele depuse, reclamanta a prezentat suficiente elemente care să conducă la existenţa unor îndoieli serioase în ceea ce priveşte legalitatea deciziei referitoare la obligaţiile de plată accesorii.

Astfel, art. 29618 alin. (51) din C. fisc. se impune a fi interpretat în sensul că toate contribuţiile sociale datorate potrivit legii pentru sume reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti se calculează şi se reţin în funcţie de cadrul normativ incident la data efectuării plăţii, nefiind necesară defalcarea sumelor pe luni şi aplicarea cotelor de contribuţii în vigoare în perioada pentru care s-au acordat drepturile.

Nota de fundamentare nu cuprinde vreo precizare care să lămurească intenţia legiuitorului în adoptarea alin. (51) anterior citat, interpretarea dată apare ca fiind firească în raport şi de corelarea prevederilor acestui alineat cu prevederile art. 57 alin. (22) din C. fisc. , care reglementează modul de determinare al impozitului pe venituri din salarii şi potrivit căruia acesta se calculează şi se reţine, în cazul sumelor reprezentând salarii sau diferenţe de salarii stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti, în conformitate cu reglementările legale în vigoare la data plăţii.

Plecând de la premisa că 29618 alin. (51) din C. fisc. stabileşte calcularea şi reţinerea contribuţiilor sociale în conformitate cu reglementările legale în vigoare la data plăţii, rezultă că pct. 27 şi 28 din Normele metodologice se îndepărtează, respectiv, contravin dispoziţiilor din Codul fiscal, în aplicarea cărora au fost adoptate.

Or, potrivit art. 108 alin. (2) din Constituţie, precum şi art. 4 şi art. 81 din Legea nr. 24/2000, actele normative de nivel inferior trebuie să concorde, din punct de vedere al conţinutului, cu actul normativ având forţă juridică superioară.

Nerespectarea ierarhiei actelor normative atrage, ca sancţiune, neaplicarea prevederilor din actele normative cu forţă juridică inferioară atunci când contravin unor norme cuprinse în acte normative ierarhic superioare, chiar dacă actul normativ cu forţă juridică inferioară este în vigoare şi îşi produce efectele în ordinea juridică. Hotărârile de Guvern sunt acte de reglementare secundare (secundum legem) care se emit pentru organizarea executării legilor, iar conţinutul lor trebuie să respecte actul normativ cu forţă juridică superioară, în cazul de faţă prevederile Codului fiscal.

Deci, există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumţia de legalitate, fără însă ca prin aceasta, să antameze sau să anticipeze analiza pe fond, a conţinutului şi legalităţii actului administrativ contestat.

De asemenea, instanţa de control judiciar consideră că şi cerinţa pagubei iminente ce s-ar produce reclamantei în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză, întrucât punerea în aplicare a măsurii constând în recalcularea contribuţiilor sociale în funcţie de lunile pentru care s-au plătit drepturile salariale şi întocmirea declaraţiilor rectificative presupune operaţiuni ample şi complexe, inclusiv utilizarea unui soft de specialitate, aspecte care sunt de natură a conduce la perturbarea gravă a funcţionării activităţii autorităţii publice reclamante, în sensul prevederilor art. 14 alin. (1) coroborat cu art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004.

Conform art. 2 alin. (1) lit. ş) din Legea nr. 554/2004, paguba iminentă reprezintă prejudiciul material viitor şi previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcţionării unei autorităţi publice sau a unui serviciu public.

Aşadar, paguba iminentă presupune o anumită urgenţă pentru a opera suspendarea efectelor unui act administrativ.

Se poate aprecia că există urgenţă atunci când executarea actului administrativ aduce o atingere gravă şi imediată unui interes public, situaţiei reclamantului sau intereselor pe care acesta înţelege să le apere.

Revine judecătorului de contencios administrativ, învestit cu soluţionarea unei cereri de suspendare, să aprecieze în mod concret, având în vedere argumentele prezentate de reclamant, dacă efectele actului aflat în discuţie sunt de natură să justifice urgenţa. Aceasta din urmă poate justifica măsura provizorie a suspendării executării unui act administrativ, fără ca ea să aducă atingere hotărârii judecătoreşti ce urmează a se pronunţa cu privire la cererea de anulare a actului.

Alături de argumentele expuse mai sus, Înalta Curte are în vedere şi Recomandarea nr. R/89/8 din 13 septembrie 1989 a Comitetului de Miniştri din cadrul Consiliului Europei privind protecţia jurisdicţională provizorie în materie administrativă.

Aşa cum s-a arătat de altfel şi în Recomandarea 16/2003 a Comitetului Miniştrilor din cadrul Consiliului Europei, executarea deciziilor administrative trebuie să ţină cont de drepturile şi interesele persoanelor particulare.

Aceeaşi recomandare reaminteşte principiile din Recomandarea nr. R/89/8 a Comitetului de Miniştrii care cheamă autoritatea jurisdicţională competentă, în speţă instanţa judecătorească, atunci când executarea unei decizii administrative este de natură să provoace daune grave particularilor cărora li se aplică decizia, să ia măsuri provizorii corespunzătoare.

Soluţia suspendării actului administrativ până la pronunţarea instanţei se circumscrie noţiunii de protecţie provizorie corespunzătoare, măsură care se recomandă a fi luată de autoritatea jurisdicţională, fără ca astfel să se aducă atingere executării deciziilor autorităţilor administrative prin care se impun particularilor o serie de obligaţii.

Suspendarea pronunţată de instanţă nu afectează principiul caracterului executoriu al actului administrativ, ci tocmai îl confirmă, căci partea apelează la hotărârea justiţiei pentru a nu executa actul până la finalizarea tuturor procedurilor jurisdicţionale.

Ţinând seama de considerentele de ordin legal şi de situaţia de fapt dovedită, de recomandările Comitetului de Miniştrii, pentru a evita excesul de putere din partea autorităţii fiscale şi de circumstanţele cauzei, Înalta Curte apreciază că executarea actului administrativ este de natură a crea pagube serioase, care pot să aibă consecinţe grave în patrimoniul reclamantei.

Prin urmare, instanţa constată că susţinerile şi criticile recurentei sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondat.

7.Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Încheierii de şedinţă din 6 martie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2017.

Procesat de GGC - LM