Denial of university admission as non-discriminatory enforcement of single-budget-subsidy limit under Education Law

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 27.02.2014 reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca prin sentinţa ce o va pronunţa să dispună anularea Hotărârii nr. 40 din 22.01.2014 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1738 din 02 iunie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins acţiunea formulată de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că în exercitarea prerogativelor legale, de jurisdicţie administrativă specială, aşa cum rezultă din art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, Colegiul Director adoptă o hotărâre în termen de 90 de zile de la data sesizării

Prima instanţă a reţinut că termenul de 90 de zile prevăzut de 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, are natura juridică a unui termen de recomandare a cărui nerespectare nu atrage nulitatea Hotărârii C.N.C.D. nr. 40 din 22 ianuarie 2014, nefiind un termen de ordin imperativ a cărui depăşire să atragă nulitatea actului efectuat cu depăşirea termenului legal.

Caracterul normei rezultă din chiar modul în care este construit sintactic şi morfologic textul alin. (7), sintagma folosită în construcţia de frază:

" se adoptă în termen de 90 de zile", înlăturând natura imperativă a normei (dacă legiuitorul ar fi dorit să dea caracter imperativ textului de lege, ar fi folosit enunţul "se va adopta...").

Astfel, prima instanţă a reţinut că Hotărârea C.N.C.D. nr. 40 din 22 ianuarie 2014 îndeplineşte condiţiile de formă şi conţinut, atât sub aspectul descrierii faptei care se constată a fi discriminatorie, argumentele reclamantei în acest sens fiind neîntemeiate.

Totodată, pentru ca încălcarea dreptului la nediscriminare să se producă, trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.

În sfera dreptului comunitar, principiul egalităţii exclude ca situaţiile comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar, cu excepţia cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

Corelativ actului normativ care reglementează prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare precum şi atribuţiile şi domeniul de activitate ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, trebuie analizat în ce măsură obiectul cauzei este de natură să cadă sub incidenţa prevederilor O.G. nr. 137/2000, republicată, sub aspectul întrunirii simultane a elementelor compozante ale art. 2 alin. (1), raportat la art. 11 alin. (1) şi (2).

Reţinând în coroborare cu aspectele învederate precezător definiţia juridică a discriminării, astfel cum este reglementată prin art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, a apreciat prima instanţă că este necesară raportarea la modul în care sunt întrunite concomitent elementele constitutive ale textului de lege.

Pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1), deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate de către art. 2 alin. (1), şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menţionat anterior.

Art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, nu conţine o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, deoarece criteriile expressis verbis enumerate de lege sunt completate cu sintagma "sau orice alt criteriu" ceea ce, practic, oferă posibilitatea reţinerii şi a altor criterii nespecificate de lege, în săvârşirea unei fapte de discriminare.

Criteriul circumstanţiat la situaţia particulară a persoanei care se consideră discriminată trebuie să fi constituit mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit.

Condiţia criteriului ca mobil determinant trebuie interpretată în sensul existenţei ca element care este concretizat, materializat, care constituie cauza actului sau faptei de discriminare, şi care în situaţia inexistenţei sau, după caz, a îndeplinirii condiţiei criteriului, nu ar determina săvârşirea discriminării.

Astfel, natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferenţa de tratament este determinată hotărâtor de existenţa unui criteriu, ceea ce presupune o relaţie de cauzalitate între tratamentul diferit imputat şi criteriul invocat în situaţia persoanei care se considera discriminată.

În planul următor, tratamentul diferenţiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

În cele din urmă, tratamentul reclamat a fi o discriminare indirectă trebuie să nu-şi găsească nicio justificare obiectivă sau rezonabilă [excepţia justificării tratamentului diferenţiat ar privi, literalmente, discriminarea indirectă, stipulată prin art. 2 alin. (3), nu şi pe cea directă, reglementată prin art. 2 alin. (1)].

Ceea ce interesează în sensul constatării discriminării, din perspectiva legislaţiei interne şi comunitare anti-discriminare, este dacă în speţă se întrunesc constituentele juridice ale actului de discriminare.

În această direcţie, trebuie stabilit, în principal, dacă tratamentul vătămător are la bază unul dintre criteriile indicate neexhaustiv de lege, dacă se poate stabili un element de analogie, respectiv dacă se identifică un drept legal lezat.

Fapta apreciată a fi discriminare cu caracter contravenţional în lumina art. 11 alin. (1) şi (2), raportat la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, constă în îngrădirea dreptului la educaţie concretizat prin refuzarea accesului petentului la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă din cadrul Academiei de Poliţie, cauzată de beneficierea anterioară a finanţării de la buget pentru un program de licenţă.

Aşa cum rezultă neechivoc din descrierea faptei, aceasta are ca factor determinant criteriul "beneficierii anterioare a finanţării de la buget pentru un program de licenţă", care dacă nu ar fi fost impus, tratamentul de discriminare, constând în îngrădirea dreptului la educaţie concretizat prin refuzarea accesului petentului la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă din cadrul Academiei de Poliţie, nu s-ar fi produs.

Aşa cum rezultă din interpretarea sistematică, literală şi teleologică, a dispoziţiilor art. 1 teza I, art. 2 alin. (4), art. 3 lit. a) şi )j, art. 4, art. 9, alin. (3), art. 13, art. 118 alin. (1) lit. e) şi alin. (2), art. 119 alin. (1), art. 142 alin. (2), (3), (6), art. 151 alin. (1), art. 328 din Legea nr. 1/2011, coroborate cu cele ale art. 1 din O.G. nr. 133/2000, statul român asigură şi garantează, în condiţii de egalitate şi nediscriminare (indiferent de criteriu/tipul de discriminare), dreptul fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii.

Apreciază prima instanţă că, dreptul la învăţătură este garantat, în condiţii de nediscriminare, inclusiv la nivel universitar (superior), învăţământul superior de stat fiind de două feluri gratuit şi cu taxă, astfel cum consacră expressis verbis art. 119 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, coroborat cu art. 1 din O.G. nr. 133/2000.

Reclamanta afirmă că refuzul înscrierii la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă din cadrul Academiei de Poliţie pe baza subvenţionării anterioare a avut ca bază legală dispoziţiile art. 142, alin. (6) din Legea nr. 1/2011, potrivită cărora:

"

O persoană poate beneficia de finanţare de la buget pentru un singur program de licenţă, pentru un singur program de master şi pentru un singur program de doctorat".

Or, din interpretarea gramaticală şi logico-raţională a acestui text de lege, nu rezultă defel că aspiranţii la admiterea prin concurs la programul de licenţă nu ar avea dreptul să participe la concursul de admitere, respectiv la studiile universitare de licenţă dacă anterior au beneficiat de o subvenţionare similară, ci strict şi exclusiv că pot beneficia de o astfel de subvenţionare pentru un singur program de licenţă. De facto, se observă că, prin aceste dispoziţii, legiuitorul a instituit un "beneficiu de subvenţionare", condiţionat numeric (pentru un singur program de licenţă), dar care se subordonează dreptului general la învăţătură (de nivel licenţă), care nu este în sine eliminat, ci doar este configurat exerciţiul acestuia, sub aspect financiar (exerciţiul dreptului în cauză fiind taxat financiar).

Mai mult decât atât, din interpretarea per a contrario a dispoziţiile art. 142, alin. (6) din Legea nr. 1/2011, privite indispensabil prin coroborare cu dispoziţiile imperative care consacră dreptul fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii (inclusiv de nivel superior-licenţă), în condiţii de egalitate şi nediscriminare (art. 1, teza întâi, art. 2, alin. (4), art. 3, lit. a) şi j, art. 4, art. 9, alin. (3), art. 13, art. 118, alin. (1), lit. e) şi alin. (2), art. 119, alin. (1), art. 151, alin. (1), art. 328 din Legea nr. 1/2011), se desprinde în mod apriat şi ineluctabil înţelesul că cel care a beneficiat anterior de o subvenţionare similară are dreptul (sau "vocaţia legitimă") de a candida la admiterea pentru un loc. nesubvenţionat (cu taxă).

Această "vocaţie legitimă" se circumscrie dreptului fundamental al persoanei de a avea acces, în condiţii de egalitate şi strict "pe bază de merit" [aşa cum consacră atât legislaţia internă, cât mai ales dreptul universal imperativ şi prioritar, potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţie], la învăţătură pe tot parcursul vieţii, corelativ dezideratului fiecăruia de împlinire şi dezvoltare personală, prin realizarea propriilor obiective în viaţă, conform intereselor, aspiraţiilor şi dorinţei de a învăţa pe tot parcursul vieţii.

Dreptul fundamental la învăţătură pe tot parcursul vieţii include nivelul superior (licenţă), nelimitat şi nemăsurat (practic, aspirantul putând parcurge, consecutiv, oricâte programe de licenţă doreşte, iar concomitent maxim două, însă, în oricare dintre situaţii, doar pentru unul singur beneficiază de subvenţie), concordant interesului subiectiv legitim al aspirantului, în scopul dobândirii de cunoştinţe sau formării de deprinderi/abilităţi şi dezvoltării de aptitudini semnificative din perspectivă personală, civică, socială şi/sau ocupaţională.

Interes pentru obiectul cauzei capătă şi dispoziţiile art. 151 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, care instituie ca singură condiţie de participare la admiterea în ciclul I de studii universitare - absolvirea liceului cu diplomă de bacalaureat sau diplomă echivalentă.

Având în vedere situaţia de fapt şi de drept menţionată anterior prima instanţă a reţinut că petentul era îndreptăţit să participe la concursul de admitere în ciclul I de studii universitare (licenţă), pentru un loc. nesubvenţionat, în condiţii de egalitate şi nediscriminare (criteriul "subvenţionării anterioare" fiind cel care îl diferenţia stricto sensu de categoria aspiranţilor pentru un loc. subvenţionat, dar sub nicio formă nu şi de cei îndreptăţiţi să participe la concursul general de admitere pentru programul de licenţă, corelativ dreptului fundamental la învăţătură).

Sub acest aspect, instituţia reclamantei nu s-a pus de acord cu exigenţele legii şi, în consecinţă, l-a privat pe petent de dreptul de a participa, în condiţii de nediscriminare, la concursul de admitere pentru programul licenţă (în speţă pentru un loc. nesubvenţionat).

În contextul particular al cauzei de faţă acceptarea argumentelor reclamantei ar avea ca efect faptul că persoanelor care au beneficiat de o subvenţionare anterioară pentru un program de licenţă să nu i se mai permit accesul la programul de licenţă din cadrul acestei instituţii de învăţământ superior, ceea ce ar presupune o discriminare a acestei persoane, pe criteriul "subvenţionării anterioare", în raport cu dreptul fundamental general la învăţătură,or o astfel situaţie de fapt şi de drept nu poate fi acceptată.

Autonomia pe care o invocă reclamanta, de natură organizaţională şi funcţională, priveşte strict dreptul instituţiei de învăţământ superior de a se organiza şi administra independent de structurile ministeriale, însă această libertate nu poate fi înţeleasă sau admisă, in genere, împotriva legii însăşi, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 124 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2011, potrivit cărora, instituţia de învăţământ superior trebuie să respecte legislaţia în vigoare şi politicile naţionale şi europene în domeniul învăţământului superior. În concret, principiul autonomiei universitare, prin natura sa, nu poate nega dreptul fundamental şi principal la învăţătură consacrat imperativ prin dispoziţiile legii speciale, ale Constituţiei sau ale dreptului european şi internaţional.

Dimpotrivă, principiul autonomiei universitare se subordonează dreptului fundamental la învăţătură.

De altfel, practica generală a instituţiilor de învăţământ superior (inclusiv a celor cu un profil analog celui avut de către reclamantă - a se reţine aici Universitatea Naţională de Apărare "Carol I", respectiv Academia Naţională de Informaţii "Mihai Viteazul", din cadrul Serviciului Român de Informaţii, care permite participarea tuturor candidaţilor la examenul de admitere, urmând ca cei care au beneficiat de o subvenţionare similară să ocupe locurile cu taxă şi să achite cuantumurile aferente dacă vor fi declaraţi "Admis") au înţeles să interpreteze şi să aplice unitar legea, în litera şi în spiritul său, în sensul permiterii accesului la concursul de admitere a tuturor aspiranţilor îndreptăţiţi, atât prin modalitatea subvenţionării, cât şi a taxării.

Apreciază în continuare instanţa de fond că, afirmaţia reclamantei în sensul că fapta constând în condiţionarea accesului la concursul/examenul de admitere la programul de licenţă de nesubvenţionarea anterioară similară nu s-ar circumscrie ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 este neîntemeiată,urmând a fi respinsă ca atare.

O.G. nr. 137/2000 este actul naţional intern care transpune lato sensu legislaţia comunitară şi internaţională în materie de nediscriminare şi egalitate de tratament.

Actul normativ intern de tip cadru în materie de nediscriminare (O.G. nr. 137/2000 republicată) nu se limitează la transpunerea Directivelor 2000/43/CE şi 2000/78/CE, ci vizează transpunerea exhaustivă a acquis-ului communautaire în domeniul nediscriminării generale, consunant ansamblului de norme şi etaloane legislative europene şi internaţionale.

Transpunerea directivelor comunitare s-a produs in extenso, în acord cu dispoziţiile art. 6 din Directiva 2000/43/CE, respectiv art. 8 din Directiva 2000/78/CE, prin raportarea la cadrul normativ european şi internaţional în domeniul respectării drepturilor omului în condiţii de egalitate şi nediscriminare - exempli gratia: art. 14, în lumina art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, concordant art. 16 şi art. 20, alin. (1) din Constituţia României astfel încât legislaţia naţională cadru în materie de nediscriminare să acopere toate domeniile vieţii sociale în România, concordant normelor comunitare şi internaţionale în materie de drepturi şi libertăţi ale omului. Aşa cum consacră actul normativ intern cadru în materie de nediscriminare - O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin chiar Cap. I - "Principii şi definiţii", în România, principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în exercitarea drepturilor în toate domeniile vieţii sociale.

Definirea juridică a noţiunilor şi conceptelor în domeniul discriminării, prin art. 2 din acelaşi capitol - "Principii şi definiţii" din O.G. nr. 137/2000 se face în deplină "soglăsuire" cu dispoziţiile constituţionale, respectiv comunitare şi internaţionale în materie, astfel încât garantarea şi protejarea principiului nediscriminării generale să vizeze ansamblul relaţiilor socio-umane.

De altfel, această raţiune decurge din chiar titlul ordonanţei naţionale, care fixează ca obiectiv prevenirea şi sancţionarea "tuturor formelor" de discriminare, nelimitându-se la criteriile şi domeniul de aplicare din Directiva 2000/78/CE (aceasta fiind, de facto, directiva comunitară care, coroborat cu dispoziţiile Convenţiei Europene, precum şi cu cele ale Declaraţiei Universale, capătă aplicabilitate în cauza de faţă, sub aspectul egalităţii de tratament privind ocuparea forţei de muncă), în fapt urmărindu-se protejarea lato sensu a principiului nediscriminării, din perspectiva unei abordări socio-juridice ample.

Aşa cum rezultă din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi (2) şi ale art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (şi, în principal, prin raportare la dispoziţiile comunitare şi internaţionale în materie, a căror aplicabilitate capătă de plano prioritate), constituie discriminare cu caracter contravenţional, care atrage răspundere juridică contravenţională adecvat art. 26, alin. (1) din acelaşi act normativ intern, refuzarea accesului la educaţie (implicit la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă) pe bază de "orice criteriu", "orice situaţie" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurarea" (art. 2 din D.U.D.O.), deci inclusiv pe bază de "beneficierea anterioară de finanţarea de la buget a unui program de licenţă".

Dispoziţiile art. 11, alin. (1) şi (2), ca de altfel toate dispoziţiile speciale ale O.G. nr. 137/2000, se interpretează şi se aplică prin raportare la dispoziţiile principiale şi definitorii ale art. 1 şi 2 din ordonanţă, care cuprind o listă neexhaustivă a criteriilor de discriminare, urmărind să acopere toate domeniile vieţii sociale în România, corelativ caracteristicilor persoanelor şi situaţiilor prevăzute şi neprevăzute în care persoanele îşi manifestă drepturile şi libertăţile.

Prin urmare, dispoziţiile integrale ale O.G. nr. 137/2000 se vor interpreta şi aplica prin lumina dispoziţiilor nelimitative ale art. 16 din Constituţia României (care trebuie interpretate în concordanţă cu normele convenţionale), cât şi, în principal, ale dispoziţiilor, exempli gratia, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Protocolul nr. 12 adiţional la Convenţie, art. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care interzic orice formă de discriminare în raport cu "orice criteriu" [art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000], "orice situaţie" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurarea" (art. 2 din D.U.D.O.), deci inclusiv cu privire la "beneficierea anterioară de finanţarea de la buget a unui program de licenţă".

În esenţă instanţa de fond a reţinut că, criteriul denumit sugestiv "subvenţionare anterioară similară" nu poate sta decât la baza diferenţierii dintre categoria pe care o determină (categoria formată din cei care au beneficiat de o subvenţionare pentru un program de licenţă) şi o altă categorie (formată din cei care nu au beneficiat de o asemenea subvenţionare), dar ai căror apartenenţi se aflau în aceeaşi situaţie de, in genere, accedere la dreptul fundamental la educaţie, iar in concreto de înscriere la examenul de admitere pentru un program de licenţă (înscriere, respectiv accedere a căror diferenţiere era permisă legal strict în funcţie de forma aferentă: subvenţionată sau taxată).

Instanţa de fond a mai reţinut că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 11 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000 întrucât aceste norme legale exceptează de la caracterul contravenţional-discriminatoriu acele situaţii asociate dreptului instituţiei de învăţământ de a refuza înscrierea sau admiterea unei persoane ale cărei cunoştinţe ori rezultate anterioare nu corespund standardelor sau condiţiilor de înscriere cerute pentru accesul în instituţia respectivă, atât timp cât refuzul nu este determinat de orice criteriu de discriminare [prin raportare la dispoziţiile art. 2 alin. (1) din ordonanţa naţională, respectiv la art. 14 din C.E.D.O. şi art. 2 din D.U.D.O.], deci inclusiv cu privire la "beneficierea anterioară de finanţarea de la buget a unui program de licenţă".

Or, în cazul de faţă la baza refuzului acceptării candidatului la examenul de admitere în învăţământul superior a stat exact un criteriu de tipul celor la care fac referire sintagmele de ordin juridic "orice criteriu" [art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000], "orice situaţie" (art. 14 din C.E.D.O.) sau "orice împrejurarea" (art. 2 din D.U.D.O.).

Pentru aceste motive instanţa de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantei.

Recursul

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, din trei perspective:

Astfel, dintr-o primă perspectivă, susţine recurenta-reclamantă, că instanţa de fond nu a dat eficienţă în plan procesual apărării instituţiei noastre în ce priveşte lipsa de locuri subvenţionate de la bugetul de stat.

În conformitate cu prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 în forma în vigoare la momentul săvârşirii comportamentului pretins discriminatoriu al Academiei (luna iulie 2013) orice persoană poate beneficia de subvenţie de la bugetul de stat pentru a urma un singur program de studii universitare de licenţă; persoanele care au urmat o perioadă de studii sau un ciclu complet de studii universitare de licenţă în regim subvenţionat (pe locuri bugetate) nu mai pot beneficia de o a doua subvenţie în acelaşi scop şi pe cale de consecinţă nu pot să urmeze cursurile unui nou program de studii universitare de licenţă pe locurile subvenţionate bugetate"). Această prevedere legală a fost învederată atât C.N.C.D., cât şi instanţei de fond.

Faţă de această prevedere legală, susţine recurenta-reclamantă, instanţa de fond a acceptat că persoana care a beneficiat de subvenţie de la buget pentru a urma un program de studii universitare de licenţă nu mai poate beneficia de o a doua astfel de subvenţie pentru a urma un nou program de licenţă tot pe locuri bugetate şi în mod corect a apreciat că "cel care a beneficiat anterior de o subvenţionare similară are dreptul (sau "vocaţia legitimă") de a candida la admiterea pentru un loc nesubvenţionat (cu taxă)".

Totodată, mai arată recurenta-reclamantă că singurele locuri nesubvenţionate de la bugetul de stat (cu taxă) scoase la concurs de Academie au fost cele de la Facultatea de Arhivistică, în condiţiile în care persoana ale cărei drepturi constituţionale pretinde C.N.C.D. că noi i le-am fi încălcat a solicitat expres înscrierea la concursul de admitere pe locurile exclusiv subvenţionate (bugetate) de la o altă facultate din cadrul universităţii noastre şi anume Facultatea de Poliţie, care nu avea repartizate prin hotărâre a Guvernului locuri nesubvenţionate (cu taxă).

Deşi Academia a învederat aceste aspecte atât persoanei în cauză, cât şi C.N.C.D. (cu ocazia analizării petiţiei) cât şi instanţei de fond (cu ocazia judecării acţiunii noastre), aceasta din urmă se mărgineşte să remarce, precum C.N.C.D., că "instituţia reclamantei nu s-a pus de acord cu exigenţele legii şi, în consecinţă l-a privat pe petent de dreptul de a participa, în condiţii de nediscriminare, la concursul de admitere pentru programul de licenţă (în speţă pentru un loc. nesubvenţionat)".

Ori este evident că Academia nu avea dreptul legal să scoată la concurs la Facultatea de Poliţie locuri nesubvenţionate (cu taxă) atâta vreme cât, în conformitate cu prevederile H.G. nr. 268/2013 privind aprobarea cifrelor de şcolarizare pentru învăţământul preuniversitar şi superior de stat în anul şcolar/universitar 2013-2014 instituţia noastră nu avea aprobate astfel de locuri Ia facultatea respectivă. Aceste aspecte sunt recunoscute inclusiv de persoana pretins vătămată a cărei petiţie a stat la baza adoptării Hotărârii C.N.C.D. atacată ca nelegală şi netemeinică, prin aceea că cel în cauză a solicitat expres înscrierea sa la concursul de admitere la Facultatea de Poliţie pe unul din locurile nesubvenţionate (bugetate) şi nu pe un loc. subvenţionat (cu taxă).

Prin conduita sa, sancţionată în mod nelegal şi neîntemeiat de C.N.C.D., Academia nu i-a contestat persoanei în cauză nici o clipă dreptul la educaţie şi la înscrierea la un program de studii universitare, ci doar a condiţionat înscrierea pe locurile subvenţionate (bugetate) a tuturor candidaţilor, fără discriminare, de aspectul ca aceştia să nu mai fi beneficiat anterior de subvenţie de la bugetul de stat pentru un astfel de program, întrucât în conformitate cu prevederile legale aceştia nu mai puteau beneficia şi de a doua subvenţie în acelaşi scop.

Contrar instanţei de fond, care în mod greşit reţine faptul că Academia nu s-ar fi pus de acord cu exigenţele legii, subliniem că, dimpotrivă, în stricta observare şi aplicare a prevederilor legale instituţia noastră a scos la concurs exclusiv acele locuri care i-au fost aprobate prin hotărâre de guvern. Este evident că, abia prin scoaterea la concurs a unor locuri nesubvenţionate de la bugetul de stat, în contra hotărârii de guvern mai susmenţionate, instituţia noastră ar fi încălcat prevederile legale în vigoare - lucru care însă nu s-a întâmplat. În aceste condiţii, constatăm că susţinerea instanţei de fond relativ la încălcarea legii de către Academie nu este fundamentată.

De asemenea, recurenta-reclamantă constată că întreaga motivaţie a instanţei de fond este construită pe "vocaţia legitimă a oricărei persoane care a beneficiat anterior de subvenţionare de la bugetul de stat de a candida la admiterea pentru un loc. nesubvenţionat". În mod evident această vocaţie legitimă nu poate fi reţinută însă şi candidaţilor care solicită înscrierea pe locurile exclusiv subvenţionate (bugetate). Precizăm că nicăieri în motivarea sentinţei atacate, instanţa de fond nu menţionează vocaţia persoanei care a beneficiat anterior de subvenţionare de la bugetul de stat de a candida pentru un loc. subvenţionat (bugetat) şi nici obligaţia Academiei de a accepta înscrierea acestei persoane pe un astfel de loc.

Cea de-a doua critică decizia instituţiei de a condiţiona accesul la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă pe locuri subvenţionate (bugetate) de îndeplinirea revederii legale menţionate care introduce principiul unicei subvenţii de la buget îşi are originea în necesitatea aplicării unei prevederi legale dintr-o lege organică şi nu se circumscrie ipotezelor reglementate de art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. În acest context, având în vedere faptul că textul invocat cuprinde o enumerare de strictă aplicare şi interpretare, susţine recurenta-reclamantă, este evident că în mod greşit C.N.C.D., prin adăugare nepermisă la normele legale, a interpretat în mod nelegal şi netemeinic conduita Academiei ca fiind discriminatorie.

În acest sens, solicită a se avea în vedere că C.N.C.D. a aplicat o sancţiune contravenţională instituţiei noastre, aşadar a constatat că Academia de Poliţie a săvârşit o faptă din sfera ilicitului contravenţional.

Contravenţia se individualizează faţă de alte fapte ilicite prin trăsăturile sale generale care se desprind din definiţia legală şi prin particularităţile de reglementare în dreptul obiectiv, deoarece aceasta este o forma distinctă de ilicit şi constituie unicul temei al răspunderii contravenţionale. Criteriile de diferenţiere cele mai importante sunt sistemul sancţionator şi procedura aplicabilă constatării şi sancţionării contravenţiilor, care diferă de procedura aplicabila în cazul sancţionării altor fapte ilicite.

Este demn de remarcat că, până la dezincriminarea contravenţiilor ce a avut loc. prin Decretul nr. 184/1954, acestea reprezentau în dreptul românesc a treia categorie de ilicit penal, considerat ca fiind cel mai puţin grav. Prin reglementarea actuală a contravenţiei, această remarcă nu mai poate fi susţinută, deoarece multe contravenţii sunt sancţionate mai sever decât unele infracţiuni. Nu se poate face abstracţie de natură penală a contravenţiei şi, implicit, de multiplele asemănări care există între cele două forme de ilicit.

În esenţă, între contravenţie şi infracţiune există mai multe alte asemănări decurgând din originea comună şi natură juridică apropiată, asemănări care justifică latura penală pe care o prezintă contravenţia. De exemplu, ambele fapte presupun lezarea unor valori sociale generice, fiind singurele fapte ilicite care aduc atingere unor asemenea valori şi implică vinovăţia autorului lor. Infracţiunea presupune de regulă intenţia ca formă a vinovăţiei, în cazul contravenţiei fiind irelevant gradul de vinovăţie. Este demn de subliniat că, şi în ceea ce priveşte contravenţia îşi are aplicabilitatea principiul legalităţii stabilirii şi sancţionării contravenţiei, identic, ca esenţă, cu principiul legalităţii incriminării consacrat de dreptul penal. Aşadar atât contravenţiile cât şi infracţiunile sunt fapte expres reglementate prin anumite norme juridice.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, susţine recurenta că instanţa de fond a ignorat principiul general de drept nullum crimen sine lege consacrat atât în materia ilicitului penal, cât şi în materia contravenţionalului. Ori, este evident că, dacă textul legal nu incriminează un anumit comportament, este interzis organului de constatare ca. prin recurgerea la analogie, să stabilească în mod arbitrar şi discreţionar că respectivul comportament este culpabil în sensul ilicitului contravenţional.

Cu alte cuvinte, aşa cum instanţa de judecată nu ar putea să pedepsească pe cineva pentru o faptă neprevăzută de legea penală (motiv înscris expres în art. 16 C. proc. pen. ca impediment pentru punerea în mişcare a acţiunii penale), nici organul competent din punct de vedere administrativ nu poate să constate săvârşirea unei contravenţii neprevăzute expres de legea contravenţională.

În aceste condiţii, apreciază recurenta-reclamantă că nu poate fi primită interpretarea instanţei de fond care, sub pretextul transpunerii acquis-ului comunitar în legislaţia românească prin O.G. nr. 137/2000 într-o manieră exhaustivă, ignoră una dintre ideile directoare al dreptului penal şi contravenţional şi anume că orice faptă penală ori contravenţională trebuie definită/prevăzută de textul legal.

În concluzie, se poate constata că prin pct. 5 din hotărârea atacată, C.N.C.D. încadrează în mod eronat pretinsa conduită discriminatorie a Academiei prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) coroborate cu art. 11 alin. (1) şi (2) din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care dispoziţii legale invocate de organul constatator nu definesc conduita Academiei drept contravenţie. în consecinţă, C.N.C.D. a aplicat practic Academiei o sancţiune contravenţională, fără însă a indica în actul constatator contravenţia pretins săvârşită.

În atare condiţii, apreciază că scopul educativ-preventiv al sancţiunii contravenţionale nu mai este atins, întrucât deşi organul constatator aplică o sancţiune, nu explică în ce anume ar trebui să constea conduita dezirabilă legal şi social a contravenientei, astfel încât conduita contravenţională să nu se mai repete.

Privitor la cea de-a treia critică adusă hotărârii instanţei de fond, susţine recurenta-reclamantă că, în mod greşit instanţa de fond a înlăturat susţinerile acesteia în ce priveşte emiterea Hotărârii nr. 40/2014 în afara termenului strict prevăzut de O.G nr. 137/2000.

Astfel, instanţa recurge la distincţia dintre prezentul simplu al verbului "a adopta" în formularea "se adoptă" din art. 20 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000 şi viitorul simplu al aceluiaşi verb considerând că "dacă legiuitorul ar fi dorit să dea caracter imperativ textului de lege ar fi folosit enunţul se va adopta (...)". O asemenea argumentaţie, deşi în aparenţă face trimitere la stilul de redactare al actelor normative şi, în aparenţă, la efectul de imperativ impersonal creat în textele normative de utilizarea indicativului viitor prezent, nu poate fi reţinută în cazul de faţă întrucât este evident că norma legală respectivă are un caracter imperativ. Faptul că nu este prevăzută o sancţiune pentru conduita contrară ipotezei normei, nu transformă norma imperativă într-una dispozitivă. Esenţial rămâne faptul că organul sancţionator, C.N.C.D. nu şi-a respectat propria procedură la momentul adoptării unei sancţiuni împotriva Academiei.

Faţă de aceste considerente, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, ca fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărarea intimatului

Intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare în înţelesul art. 205 C. proc. civ., ci doar Note scrise, solicitând respingerea recursului, ca netemeinic şi nelegal şi menţinerea hotărârii pronunţate de prima instanţă.

Procedura în faţa instanţei de recurs

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 27 ianuarie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 16 martie 2016 s-a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" împotriva sentinţei nr. 1738 din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor formulate de intimatul-pârât şi raportat la prevederile legale incidente în cauză cât şi la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză vizează încadrarea situaţiei în care unei persoane îi este refuzată înscrierea la concursul de admitere pentru programul de studii de licenţă la Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" în raport de dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011, în noţiunea de discriminare, astfel cum este aceasta reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 11 alin. (1) şi (2).

În conformitate cu prevederile Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011 (forma în vigoare la momentul săvârşirii comportamentului pretins discriminatoriu al recurentei-reclamante) orice persoană poate beneficia de subvenţii de la bugetul de stat pentru a urma un singur program de studii universitare de licenţă iar persoanele care au urmat o perioadă de studii sau un ciclu complet de studii universitare de licenţă în regim subvenţionat nu mai pot beneficia de o a doua subvenţie în acelaşi scop şi în consecinţă nu pot să urmeze cursurile unui nou program de studii universitare de licenţă pe locurile subvenţionate.

Potrivit dispoziţiilor H.G. nr. 268/2013 privind aprobarea cifrelor de şcolarizare pentru învăţământul preuniversitar şi superior de stat în anul 2013-2014 Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" nu a avut aprobate locuri subvenţionate la Facultatea de Poliţie, singurele locuri cu taxă scoasă la concurs fiind cele de la Facultatea de Arhivistică.

Astfel cum rezultă din probatoriul administrat în cauză recurenta-reclamantă a precizat petentului posibilitatea acestuia de ase înscrie la concurs pentru locurile subvenţionate din cadrul acestei din urmă facultăţi însă aceasta a solicitat în mod expres înscrierea pe locurile subvenţionate din cadrul Facultăţii de Poliţie.

Contrar celor reţinute de judecătorul fondului, instanţa de control judiciar constată că în mod greşit s-a reţinut prin sentinţa recurată că reclamanta nu ar fi respectat exigenţele legale şi l-ar fi privat pe petent de dreptul acestuia de participa în condiţii de nediscriminare la concursul de admitere pentru programul de licenţă, în speţă pe un loc. nesubvenţionat.

În fapt, refuzul înscrierii petentului s-a datorat respectării stricte a prevederilor legale de către recurenta-reclamantă, în sensul că pentru Facultatea de Poliţie au fost scoase exclusiv locurile aprobate prin H.G. nr. 268/2013, toate acestea fiind subvenţionate.

Din această perspectivă dar şi în raport de dispoziţiile art. 11 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 Înalta Curte apreciază că în mod greşit instanţa de fond a reţinut că decizia autorităţii recurente de a condiţiona accesul la concursul de admitere la programul de studii universitare de licenţă pe locuri subvenţionate (bugetate) de îndeplinirea prevederilor legale care impun principiul unicei subvenţii de la buget, ar fi discriminatorie.

În fapt, concluzie care se impune contrar celor reţinute de judecătorul fondului este aceea că în raport de dispoziţiile art. 142 alin. (6) din Legea nr. 1/2011 (în vigoare la data înscrierii petentului), dar şi de dispoziţiile H.G. nr. 268/2013 conform cărora Academia avea alocate doar locuri subvenţionate la Facultatea de Poliţie, refuzul autorităţii este justificat.

Problema imposibilităţii admiterii la programe de studii universitare de licenţă pe locuri bugetate a unor persoane care au beneficiat anterior de subvenţie de la bugetul de stat a fost soluţionată ulterior de către legiuitor prin completarea cadrului normativ potrivit O.U.G. .nr. 49/2014 prin art. I pct. 42, respectiv prin introducerea după alin. (6) al art. 142 din Legea nr. 1/2011 a educaţiei naţionale a trei noi alineate, respectiv (61), (62) şi (63) care reglementează posibilitatea legală de a achita contravaloarea subvenţiei primite anterior.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (61) "Persoana care a beneficiat gratuit de şcolarizare în cadrul unui program de studii universitare finanţate de la bugetul de stat are, în condiţiile legii, dreptul de a urma un alt program de studii universitare în cadrul aceluiaşi ciclu de studii universitare:

a) în regim de taxă, dacă instituţia de învăţământ superior organizează programul şi în acest mod;

b) în regim gratuit, cu finanţare de la bugetul de stat, în condiţiile în care persoana achită contravaloarea serviciilor de şcolarizare de care a beneficiat anterior cu finanţare de la bugetul de stat, integral sau parţial în cazurile în care programul de studii la care a fost admis este organizat doar cu finanţare integrală de la buget."

(62) "Încasarea sumei reprezentând contravaloarea serviciilor de şcolarizare se realizează de către instituţia de învăţământ superior de stat care a asigurat şcolarizarea aceasta având totodată dreptul de a stabili ca plata efectivă a sumei să se realizeze şi în tranşe/rate. Sumele încasate se fac venit la bugetul de stat".

(63) "Cu ocazia înmatriculării persoanei prevăzută la alin. (61) prezintă dovada că a efectuat/efectuează plata prevăzută la alin. (62)."

Tot în sensul completării cadrului normativ aplicabil a fost, potrivit adoptat şi pct. 35 al art. I din aceeaşi O.U.G. nr. 49/2014, potrivit căruia Legea educaţiei naţionale nr. 1/2011 se modifică şi se completează după cum urmează (…) "35. La art. 119, după alin. (3) se introduce un nou alin. (4) potrivit căruia "În temeiul principiului autonomiei universitare, instituţiile de învăţământ superior de stat au dreptul să stabilească şi să încaseze sumele reprezentând contravaloarea serviciilor de şcolarizare pentru persoanele înmatriculate la studii şi care au beneficiat anterior gratuit de şcolarizare în cadrul unui alt program de studii universitare în cadrul aceluiaşi ciclu de studii universitare finanţate de la bugetul de stat".

Din perspectiva acestor noi prevederi legale instanţa de control judiciar constată că nu pot fi reţinute ca fiind întrunite în speţă elementele constitutive ale discriminării astfel cum sunt acestea definite prin dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, iar completările dispoziţiilor legale ale art. 142 din Legea rnr. 1/2011 care nu erau în vigoare la momentul refuzului de înscriere confirmă inexistenţa unei discriminări în lipsa unei reglementări legale necesare.

Cu alte cuvinte, nu se poate reţine şi sancţiona contravenţional comportamentul autorităţii reclamante care a procedat cu respectarea prevederilor legale în vigoare la momentul respectiv.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Faţă de toate aceste considerente Înalta Curte constată că în cauză este fondat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, va admite recursul formulat, va casa sentinţa recurată.

Totodată va fi admisă acţiunea formulată de reclamanta Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza", dispunând anularea Hotărârii nr. 40 din 22 ianuarie 2014.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Academia de Poliţie "Alexandru Ioan Cuza" împotriva sentinţei nr. 1738 din 2 iunie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată, admite acţiunea şi anulează Hotărârea nr. 40 din 22 ianuarie 2014 emisă de Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 octombrie 2016.