VAT liability for marital real estate transactions and input tax deduction under joint property regime and CJEU proportionality principles

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Obiectul acţiunii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/33/2012, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, a solicitat instanţei să dispună anularea următoarelor acte:

- Decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 662 din 27.09.2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Cluj;

- Decizia de impunere nr. 41421 din 18 iulie 2012 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj;

- Anularea raportului de inspecţie fiscală nr. 41421 din 18 iulie 2012 emisă de D.G.F.P. Cluj

Reclamanta A. a solicitat extinderea acţiunii, solicitând anularea şi a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 7 din 10 ianuarie 2013 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj şi decizia de impunere referitoare la obligaţiile fiscale accesorii nr. 55339 din 07 octombrie 2012.

În Dosarul nr. x/33/2012 al Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, reclamantul B. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, anulare următoarelor acte emise de pârât:

- Decizia nr. 561 din 13 iulie 2012;

- Decizia de impunere nr. 41421 din 26 aprilie 2012;

- Raportul de inspecţie fiscală nr. 41421 din 26 aprilie 2012

Ulterior, şi acest reclamant a solicitat extinderea acţiunii, în sensul anulării parţiale a deciziei de impunere nr. 55339 din 07 octombrie 2012, referitoare la obligaţiile fiscale accesorii şi a deciziei nr. 2 din 09 ianuarie 2013.

În şedinţa publică de la data de 21.03.2013, instanţa a dispus conexarea Dosarului nr. x/33/2012 la Dosarul nr. x/33/2012, în vederea pronunţării unei soluţii cu caracter unitar.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 392 din 1 iulie 2013 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în Dosarul nr. x/33/2012, a fost respinsă acţiunea conexă formulată de reclamanţii B. şi A., în contradictoriu cu Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj.

Hotărârea instanţei de recurs

Prin decizia nr. 3890 din 03 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul formulat de reclamanţii B. şi A., a fost casată sentinţa, cauza fiind trimisă pentru rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivarea deciziei, instanţa de control judiciar a respins criticile vizând competenţa de exercitare a inspecţiei fiscale, încălcarea dreptului la apărare şi extinderea inspecţiei fiscale peste termenul prevăzut de art. 98 alin. (3) teza I C. proc. fisc.

Pe fondul cauzei, s-a statuat că reclamanţii sunt persoane impozabile în înţelesul legii fiscale, tranzacţiile efectuate fiind supuse taxei pe valoarea adăugată.

Având în vedere că pe parcursul derulării procesului a intervenit dezlegarea dată de C.J.U.E. la 9 iulie 2015, s-a apreciat că modul de determinare a TVA se impune a fi analizat în sensul celor statuate de C.J.U.E. şi prin Hotărârea din 7.11.2013.

Totodată s-a stabilit că la modul de calcul al TVA trebuie avut în vedere regimul de proprietate existent între cei doi soţi, respectiv cel al devălmăşiei, conform art. 30 C. fam.

În lipsa unei asocieri, este necesar să se determine momentul depăşirii plafonului de scutire la plata taxei pe valoarea adăugată.

Cu privire la contractele nr. 2379 din 9 octombrie 2009 s-a reţinut că se poate aplica o cotă de TVA de 5% în locul celei standard de 19%, ceea ce are o implicare directă asupra cuantumului debitului principal.

Referitor la obligaţiile fiscale accesorii, s-a dispus ca instanţa în rejudecare să facă o reevaluare, din perspectiva principiului proporţionalităţii, urmând a se aprecia dacă accesoriile sunt excesive; dacă se impune redimensionarea lor la un cuantum rezonabil; dacă sunt sau nu proporţionale cu obiectul urmărit.

Hotărârea instanţei de fond în rejudecare

Prin sentinţa civilă nr. 77/2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia contencios administrativ şi fiscal, au fost admise în parte acţiunile conexe formulate de reclamanţii B. şi A., astfel:

- A anulat în parte: decizia nr. 662 din 27 septembrie 2012, decizia de impunere nr. 41421 din 18 iulie 2012, raportul de inspecţie fiscală nr. 41421 din 18 iulie 2012, decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2013, decizia nr. 55339 din 07 octombrie 2012, decizia nr. 138 din 28 martie 2013 şi decizia nr. 2660 din 13 ianuarie 2013, constatând că obligaţiile datorate de reclamanta A. sunt în sumă de 266.459 lei reprezentând 137.569 lei TVA, 108.255 lei dobândă şi 206.35 lei penalităţi;

- A anulat în parte: decizia nr. 561 din 13 iulie 2012, decizia de impunere nr. 41421 din 26 aprilie 2012, raportul de inspecţie fiscală nr. 41421 din 26 aprilie 2012, decizia nr. 2 din 09 ianuarie 2013, decizia 55339 din 07 octombrie 2013, decizia nr. 135 din 27 martie 2013 şi decizia nr. 2660 din 13 ianuarie 2013, constatând că obligaţiile datorate de reclamantul B. sunt în sumă de 57.850 lei TVA şi accesorii aferente acesteia;

- A obligat pârâta să plătească reclamanţilor câte 2.015 lei cheltuieli parţiale de judecată, reprezentând 2000 lei onorariu expert şi 15 lei taxă judiciară de timbru.

În motivarea sentinţei, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că activitatea desfăşurată de reclamanţi era una economică, fiind persoane impozabile din perspectiva Directivei 2006/112/CE.

În condiţiile disputei privind determinarea taxei pe valoarea adăugată şi dreptul de deducere a TVA, instanţa a dispus efectuarea unei expertize şi apoi a unei completări la expertiză.

Prima instanţă a achiesat, în parte, punctului de vedere exprimat de expert, întrucât reclamanţii au distribuit veniturile în proporţie egală, reţinând că trebuiau să se înregistreze ca plătitori de TVA când au depăşit plafonul, urmând să devină plătitori de TVA de la data de 01.06.2007. În raport de normele fiscale, s-a reţinut că, cotele reduse se aplică dacă se deţin documente, deducerea se face în baza documentelor justificative, cheltuielile sunt considerate deductibile dacă sunt efectuate în scopul activităţii, realizării de venituri/de operaţiuni taxabile. Instanţa de fond a constatat că prin acte, respectiv facturi, şi prin expertiză au fost evidenţiate achiziţii de bunuri şi servicii aferente activităţii dar nu pe numele reclamantei şi doar pe numele reclamantului,însă nu toate conţinând numele complet. Ca urmare, deducerea trebuie recunoscută reclamantului doar în proporţia contribuţiei personale la realizarea imobilelor, respectiv în proporţie de 50% şi în raport de actele ce evidenţiază datele complete.

Cât priveşte majorările/accesoriile, instanţa a reţinut că potrivit art. 119 C. fisc. pentru neachitarea la termen a obligaţiilor de plată se datorează majorări iar potrivit art. 120 din acelaşi act normativ majorările se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadenţă şi până la data stingerii sumei datorate iar nivelul majorărilor este de 0,1% pentru fiecare zi şi poate fi modificat prin legi bugetare anuale.

S-a reţinut că reclamanţii datorează accesorii la debitul principal, dar problema care se impune a fi analizată vizează proporţionalitatea lor.

Raportat la aspectele invocate în contestaţia administrativă s-a reţinut că au fost respectate principiile certitudinii impunerii, eficientei impunerii, normele legale ce reglementau obligaţiile reclamantului în legătură cu TVA-ul fiind clare şi precise Împrejurarea că anterior anului 2010 nu s-au impozitat tranzacţiile efectuate, nu înlătură aceste concluzii şi nici culpa reclamanţilor care nu au întreprins demersuri pentru clarificarea situaţiei fiscale .

Curtea a reţinut că în cauza de faţă, raportat la jurisprudenţa C.J.U.E. dezvoltată în cauza Salomie şi Oltean, principiul proporţionalităţii nu a fost încălcat astfel în considerentele acestei hotărâri se arată că "pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei şi pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislaţii naţionale sancţiuni corespunzătoare care să urmărească sancţionarea penală a nerespectării obligaţiei de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancţiuni nu trebuie să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanţei naţionale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancţiunii nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speţei şi în special suma impusă în mod concret şi eventuala existenţă a unei evaziuni sau a unei eludări a legislaţiei aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancţionată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C 263/11, EU:C:2012:497, pct. 45, 46 şi 54).

Aceste principii sunt valabile şi în cazul majorărilor dacă au caracter de sancţiuni fiscale, aspect care trebuie verificat de instanţa de trimitere. Majorările nu trebuie să fie excesive în raport cu gravitatea încălcării de către persoana impozabilă a obligaţiilor sale."

În raport de considerentele expuse, instanţa a reţinut că un prim aspect ce trebuie analizat este daca accesoriile au caracter de sancţiune fiscală .

Astfel, dacă în privinţa penalităţilor de întârziere acest caracter este neechivoc rezultând din însăşi prevederile legale ce le definesc, în privinţa majorărilor de întârziere se apreciază că nu subzistă acest caracter.

Majorările de întârziere sunt percepute ca un echivalent al lipsei folosinţei sumelor ce trebuiau achitate de contribuabil, scopul lor fiind acela de a acoperi un prejudiciu creat bugetului de stat. Scopul lor nu este asigurarea colectării în mod corect a taxei şi prevenirea evaziunii,ci al reparării unui prejudiciu. De altfel ele au şi fost ulterior redefinite ca şi dobândă şi se acordă şi contribuabililor în ipotezele prevăzute de lege respectiv pentru acoperirea prejudiciului creat acestora prin aplicarea greşită a normelor fiscale. Ca atare aceste majorări de întârziere sunt excluse din analiza respectării principiului proporţionalităţii.

În ceea ce priveşte penalităţile de întârziere aplicate, s-a reţinut că, cuantumul lor reprezintă 15% din suma datorată cu titlu de TVA, acest procent fiind proporţional cu gravitatea încălcării normelor fiscale de către reclamanţi şi cu culpa acestora.

S-a reţinut că reclamanţii au derulat o afacere imobiliară dar în nici un moment nu au realizat vreun demers pentru a verifica dacă sunt obligaţi să achite vreo sumă cu titlu de TVA deşi normele legale erau clare şi precise . Scopul lor era evident acela de a eluda dispoziţiile legale incidente în materie, astfel că raportat la gravitatea încălcării, la sumele concrete de care ar fi fost lipsit bugetul de stat, instanţa a apreciat că o penalitate de 15% respectă pe deplin principiul proporţionalităţii.

Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 77 din 22 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, au formulat recurs, reclamanţii B. şi A., cât şi pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj.

1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au prezentat, pe larg, situaţia de fapt, criticând sentinţa recurată pentru argumente care, în opinia recurenţilor, justifică anularea actelor administrative fiscale iar în subsidiar, anularea în parte a actelor contestate.

Argumentele care justifică anularea în integralitate a actelor administrative contestate, vizează colectarea de probe în mod nelegal de către organele fiscale, modalitate ce atrage incidenţa Hotărârii Bara şi alţii a C.J.U.E.

Drept urmare, sentinţa recurată este nelegală ca urmare a neaplicării raţionamentului expus de CJUE care a condus la nesancţionarea încălcării legislaţiei cu privire la protecţia datelor cu caracter personal.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, instanţa de fond nu a analizat argumentele vizând colectarea de probe în mod nelegal şi aplicarea cauzei Bora ş.a., aducând astfel o încălcare a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. (1) C.E.D.O.

Pe fondul cauzei, instanţa a aplicat în mod eronat regulile cu privire la contenciosul administrativ din România.

Având în vedere că în prezenta speţă există o multitudine de încălcări a normelor legale, recurenţii apreciază că soluţia finală care se impune este admiterea recursului cu consecinţa anulării în întregime a actelor administrative fiscale, organul fiscal având posibilitatea refacerii lor conform prevederilor legale.

Cu privire la dreptul de deducere al recurenţilor, se arată că instanţa a recunoscut reclamantului B. dreptul de deducere în cuantum de 50% din valoarea determinată de expert, soluţie ce nu este motivată prin considerentele expuse.

În mod nelegal, fără a face trimitere la un text legal care să îi susţină punctul de vedere, instanţa a limitat dreptul de deducere al recurentului B. la 50% din valoarea determinată, considerând că 50% este contribuţia personală la realizarea imobilelor, restul reprezentând contribuţia recurentei A., dar în favoarea acesteia nu a fost recunoscut dreptul de deducere.

Nu poate fi reţinut argumentul instanţei de fond, în sensul că a procedat la diminuarea dreptului de deducere determinat de expert deoarece, în unele acte, nu apare numele complet al reclamantei A..

Raportat la documentele justificative, ţinând cont şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi sub acest aspect, dreptul de deducere al reclamantului trebuia valorificat în întregime.

În măsura în care instanţa a considerat că 50% din achiziţiile care justifică dreptul de deducere au fost efectuate de reclamanta A., se impune să se recunoască în favoarea acesteia dreptul de deducere, în proporţia contribuţiei personale chiar dacă documentele justificative prezentate nu erau emise pe numele acesteia.

Cu privire la menţinerea obligaţiilor accesorii, sentinţa recurată este nelegală, majorările de întârziere şi penalităţile de întârziere neputând fi disociate de culpa celui care îi sunt imputate.

Suplimentar, în ceea ce priveşte pe recurentul B., obligaţiile accesorii trebuiau înlăturate în totalitate ca urmare a faptului că în urma recunoaşterii dreptului de deducere, în sarcina acestuia nu mai pot fi reţinute obligaţiile principale.

Chiar dacă s-ar aprecia că în speţă sunt datorate debite accesorii, instanţa a încălcat principiul proporţionalităţii la care C.J.U.E. a făcut referire în Cauza Salomie şi Oltean.

Cu referire la practica C.J.U.E., se solicită a fi înlăturate în totalitate obligaţiile fiscale accesorii sau reduse cu respectarea principiului proporţionalităţii.

2. Recurenta-pârâtă Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, critică sentinţa primei instanţe, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 7, pct. 9 şi art. 3041 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, se arată că hotărârea instanţei de fond are o motivare contradictorie legată de momentul depăşirii plafonului TVA, de dreptul de deducere şi de respectarea principiului proporţionalităţii privind accesoriile.

În ceea ce priveşte momentul la care reclamanţii au depăşit plafonul de scutire, instanţa arată că achiesează la punctul de vedere exprimat prin expertiză, reclamanţii urmând să devină plătitori de TVA începând cu data de 1 ianuarie 2007, dar această dată nu este susţinută de nicio probă, expertiza reţinând o altă dată la care reclamanţii ar fi devenit plătitori de TVA şi anume 01.07.2008, situaţie contestată de pârâtă prin notele scrise.

În mod contradictoriu a fost reţinută data de 1 ianuarie 2007, dată ce influenţează soluţia instanţei de fond sub aspectul exercitării dreptului de deducere, prin luarea în considerare a cheltuielilor raportat la acea dată, expertul menţionând în mod expres la pagina 9 din expertiză, că a luat în calcul cheltuielile începând cu data de 01.01.2007.

Instanţa nu a ţinut cont de apărările formulate şi nici nu a argumentat faţă de faptul că reclamantul Câmpeanu Ştefan şi-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 182669 din 25 octombrie 2012 în care a fost înscris la rândul 30 "regularizare taxă TVA" în sumă de 170.228 lei.

Ca urmare, instanţa de fond a ignorat faptul că reclamantul şi-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 182669 din 25 octombrie 2012, soluţia instanţei de fond fiind nemotivată şi nelegală.

În ceea ce priveşte cuantumul majorărilor şi penalităţilor, deşi instanţa reţine legalitatea şi temeinicia acestora, totuşi aplică penalităţile la suma datorată cu titlu de TVA care au fost reduse de instanţă, fără să ţină cont de dispoziţiile art. 142, art. 152 şi art. 156 C. fisc.

Referitor la cheltuielile de judecată, constând în onorariu de expert, solicită reducerea acestuia într-un cuantum rezonabil.

În susţinerea recursului, au fost depuse la dosar acte.

Recurenţii B. şi A. au formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, excepţie respinsă de instanţa de recurs în şedinţa publică din data de 7 iunie 2017, având în vedere dispoziţiile art. 304 1 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., dar şi de dispoziţiile art. 306 pct. 3 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, se solicită respingerea recursului ca nefondat, arătând că în cuprinsul sentinţei s-a strecurat o eroare materială cu privire la data de 01.01.2007, instanţa valorificând, în realitate, concluziile din Raportul de expertiză iar dreptul de deducere nu a fost valorificat de două ori, susţinerile recurentului nefiind dovedite.

Şi recurenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj a formulat întâmpinare la recursul formulat de recurenţii-reclamanţi, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Invocarea cauzei Bara şi alţii nu poate fi reţinută, având în vedere că organul fiscal intră în categoria operatorilor definiţi prin Legea nr. 677/2001 privind protecţia persoanelor.

Pe fondul cauzei, se arată că în raport de situaţia de fapt existentă, trebuie avut în vedere că reclamantul B. şi-a exercitat dreptul de deducere prin Decontul de TVA, iar cu privire la cuantumul majorărilor şi penalităţilor, se apreciază că toate criticile sunt vădit nefondate.

Hotărârea instanţei de recurs

Analizând sentinţa recurată în limita criticilor formulate de recurenţi din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., raportat la art. 3041 C. proc. civ., ţinând cont şi de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., se constată că recursurile sunt fondate, pentru următoarele considerente:

Prin decizia de casare nr. 3890 din 3 decembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (3) raportat la art. 3041 C. proc. civ., s-a dispus casarea sentinţei nr. 392 din 4 iulie 2013 a Curţii de Apel Cluj şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, stabilind şi limitele rejudecării, respectiv:

1. pentru a se determina TVA prin raportare la Hotărârea C.J.U.E. din 07.11.2013 în Cauza Tulică şi Plavoşin;

2. la modul de stabilire a TVA, să se aibă în vedere regimul de proprietate existent între cei doi soţi, respectiv cel al devălmăşiei, conform art. 30 C. fam.;

3. determinarea momentului depăşirii plafonului de scutire de la plata TVA;

4. stabilirea debitului principal ţinând cont de expertiza contabilă cu referire la contractul nr. 2379 din 09 octombrie 2009 şi cota de TVA de 5% în locul celei standard de 19%;

5. reevaluarea din perspectiva principiului proporţionalităţii a obligaţiilor accesorii ţinând cont de Hotărârea C.J.U.E. din 9 iulie 2015 în Cauza Salomie şi Oltean.

În condiţiile în care prin decizia de casare au fost stabilite limitele casării, motivele de recurs reiterate de recurenţii B. şi A. privind "colectarea de probe în mod nelegal" cu precizarea că instanţa de fond "avea obligaţia de a analiza şi de a anula actele contestate", nu poate fi reţinută.

Prin sentinţa civilă nr. 392/2013 a Curţii de Apel Cluj, instanţa a analizat criticile vizând "colectarea probelor", iar prin decizia nr. 3890/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că chestiunile procedurale invocate în faţa primei instanţe şi reiterate prin cererea de recurs, au primit o "dezlegare corectă şi legală", instanţa de recurs stabilind limitele casării pe aspectele ce au vizat exclusiv fondul cauzei, instanţa de fond având obligaţia de a se pronunţa în limitele stabilite cu respectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.

Nici critica vizând aplicarea eronată a regulilor cu privire la contenciosul administrativ din România, în sensul că instanţa de judecată nu se poate substitui organului administrativ, nu poate fi reţinută, recurenţii-reclamanţi învestind instanţa de contencios administrativ şi fiscal, pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. , să verifice legalitatea actelor enumerate în petitul acţiunii iar prin extindere şi completare au solicitat anularea parţială a deciziilor de impunere.

De altfel, acest motiv de recurs a fost invocat pentru prima dată în recurs, în al doilea ciclu procesual, cu încălcare dispoziţiilor art. 316 raportat la art. 292 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile vizând modul de calcul al TVA, determinarea momentului depăşirii plafonului de scutire de la plata TVA şi obligaţiile fiscale accesorii prin raportare la cauza Salomie şi Oltean, sunt fondate, ţinând cont de considerentele deciziei de casare.

Astfel, este de necontestat că recurenţii-reclamanţi soţi şi soţie, în perioada 2007-2010, au desfăşurat o activitate economică cu caracter de continuitate, constând în construirea şi înstrăinarea unor imobile.

Prin decizia de casare, s-a stabilit că la modul de calcul al TVA vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 30 C. fam., care instituie prezumţia relativă de comunitate.

Principala caracteristică a dreptului de proprietate comună în devălmăşie, constă în faptul că titularii dreptului nu cunosc întinderea drepturilor şi nici cota parte ce le revine, noţiunea proprietăţii în devălmăşie desprinzându-se din dispoziţiile art. 30 şi 35 C. fam.

Comunitatea de bunuri a soţilor este prevăzută de art. 30 C. fam. şi este constituită dintr-o universalitate de drepturi şi obligaţii iar art. 35 din acelaşi act normativ stabileşte modul de exercitare a atributelor dreptului de proprietate comună în devălmăşie.

Art. 35 teza I C. fam., instituie prezumţia mandatului tacit reciproc cu privire la actele de administrare.

Instanţa de fond a statuat că deducerea TVA solicitată de reclamanţi trebuie recunoscută pentru reclamantul B. în proporţie de 50% contribuţie personală dar nu precizează considerentele avute în vedere şi cum a stabilit contribuţia personală în cadrul comunităţii în devălmăşie.

Deşi prin suplimentul la expertiză se stabileşte atât valoarea TVA deductibil, cât şi TVA colectat, instanţa de fond apreciază dreptul de deducere pentru recurentul B. în proporţie de 50% reprezentând contribuţie personală iar pentru reclamanta A. nu recunoaşte un drept de deducere pentru facturile privind achiziţiile de bunuri şi servicii aferent activităţii desfăşurate cu motivarea că achiziţiile s-au făcut pe numele recurentului B.

Această abordare este greşită, ţinând cont de considerentele deciziei de casare, dar şi de dispoziţiile art. 127 alin. (1), art. 125 1 pct. 18 C. fisc. şi Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, în materia TVA familia fiind o entitate juridică, iar potrivit art. 32 C. fam. (în vigoare la data achiziţiilor), datoriile comune ale soţilor se acoperă din bunurile comune.

Ca urmare, recunoaşterea dreptului de deducere pentru unul dintre soţi, numai pentru partea sa de bunuri comune, în condiţiile în care cota sa nu este determinată, este greşită, ţinând cont că din actele de la dosar rezultă achiziţii de bunuri şi servicii aferente activităţii iar potrivit legislaţiei, pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă facturilor, singura condiţie este ca persoana impozabilă să deţină o factură care să cuprindă informaţiile prevăzute de art. 155 alin. (5) C. fam.

De asemenea, C.J.U.E., în cauza C 146/2005 Albert Colee a statuat că dreptul de deducere a TVA prev. de art. 167 şi urm. din Directiva 2006/112/CE face parte din mecanismul de TVA şi în principiu nu poate fi limitat, principiul neutralităţii fiscale impunând ca deducerea TVA să fie acordată dacă cerinţele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerinţe de formă au fost omise.

Ca urmare, ţinând cont de cele statuate de C.J.U.E. cu privire la principiul prevalenţei substanţei asupra formei, de probatoriul administrat în cauză, completat de expertiză şi contra expertiză, din care rezultă cuantumul TVA colectat şi cuantumul TVA deductibil, în mod greşit instanţa de fond a recunoscut dreptul de deducere pentru 50% din contribuţia personală a reclamantului în realizarea imobilelor aflate în devălmăşie, legiuitorul stabilind că familia în materia TVA este o entitate juridică, critica recurenţilor-reclamanţi pe aspectele menţionate, fiind corectă.

Cu privire la recursul formulat de pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Cluj, se constată că instanţa a omis a examina apărările părţilor în litigiu, cu referire la susţinerea că reclamantul B. şi-a exercitat dreptul de deducere prin depunerea Decontului de TVA nr. 182669 din 25 octombrie 2012 în care a fost înscrisă la rândul 30 "regularizări taxa dedusă" TVA în sumă de 170.228 lei, existând riscul să se acorde dreptul de deducere de două ori pe aceleaşi documente justificative.

Mai mult, instanţa de fond nu a arătat care sunt motivele pe care se sprijină soluţia dată cererii de deducere a taxei pe valoarea adăugată; cele pentru care a acceptat în parte concluziile suplimentului de expertiză administrată; nu a identificat şi nu a făcut aplicarea la situaţia de fapt a textelor normative incidente, aplicabile obligatoriu pentru a conferi suport legal soluţiei pronunţate şi nu a respectat decizia de casare în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., motiv pentru care se impune admiterea recursurilor, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare a cauzei.

În rejudecare, instanţa va stabili întinderea dreptului de deducere a TVA în raport de întreg probatoriul administrat, cu respectarea dispoziţiilor art. 30, art. 32 C. fam. privind regimul proprietăţii în devălmăşie, va determina momentul depăşirii plafonului de scutire de la plata TVA, urmând a fi analizate şi apărările recurentei-pârâte formulate la data de 15.02.2017 şi asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat.

De asemenea, în rejudecare, instanţa va stabili şi obligaţiile accesorii aferente debitelor principale, cu respectarea principiului proporţionalităţii statuat prin Hotărârea C.J.U.E. din 9 iunie 2015 în cauza Salomie şi Oltean.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 312 raportat la art. 304 pct. 7 şi 9 şi al dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., va admite recursurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca (succesoare a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj) împotriva sentinţei civile nr. 77 din 22 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta Direcţia Regională a Finanţelor Publice Cluj Napoca (succesoare a Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Cluj) împotriva sentinţei civile nr. 77 din 22 februarie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2017.