Appeal dismissed; 20,000 lei fine for broadcast impartiality breach upheld.

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2/2014, reclamanta A. SA, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional al Audiovizualului, a solicitat anularea Deciziei nr. 333 din 06 mai 2014 emisă de pârât şi exonerarea sa de plata amenzii în cuantum de 20.000 lei, aplicată prin decizia menţionată.

Prin cererea adiţională, reclamanta invocă nulitatea deciziei contestate şi pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, care se referă la individualizarea sancţiunii.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 3243 din 26 noiembrie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea reclamantei A. SA, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 3243 din 26 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A. SA, solicitând casarea sentinţei recurate şi, în urma rejudecării în fond a litigiului, admiterea cererii, anularea Deciziei nr. 333 din 06 mai 2014 şi exonerarea sa de la plata amenzii în cuantum de 20.000 lei. În subsidiar, solicită să se constate că sancţiunea aplicată este disproporţionată faţă de gravitatea faptei reţinute şi să se dispună înlocuirea sancţiunii amenzii cu cea a somaţiei publice.

Recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., republicat.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă arată că prin cererea introductivă a invocat, în temeiul art. 10 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, nulitatea deciziei de sancţionare, iar la primul termen de judecată, prin cererea de modificare a acţiunii introductive, a invocat nulitatea deciziei de sancţionare şi pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului.

Instanţa de fond a analizat încălcarea, cu ocazia emiterii deciziei de sancţionare, a prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001, însă cauza de nulitate a deciziei de sancţionare pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, nu a fost analizată; întreaga motivare cu privire la acest aspect a fost aceea că decizia atacată a fost emisă cu respectarea tuturor criteriilor de individualizare a sancţiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002. Astfel, instanţa de fond nu a analizat în mod real cauza de nulitate invocată şi nu a motivat legal şi temeinic respingerea acesteia.

De asemenea, recurenta-reclamantă consideră că, din analiza prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, reiese că atunci când C.N.A. constată săvârşirea mai multor contravenţii a căror sancţionare o dispune prin aceeaşi decizie, acestuia îi revine obligaţia de a individualiza sancţiunea aplicată pentru fiecare dintre contravenţii, potrivit criteriilor expres prevăzute, respectiv: i) gravitatea faptei; ii) efectele faptei şi iii) sancţiunile primite anterior, pe o perioada de cel mult un an, pentru aceleaşi fapte.

Consideră recurenta că aceste dispoziţii nu au fost respectate întrucât, prin decizia atacată, intimatul a stabilit în sarcina recurentei săvârşirea mai multor contravenţii, fiind invocate şapte articole distincte, cu alineate subsecvente, din Codul audiovizual, reprezentând fiecare un temei pentru contravenţii diferite şi încălcarea unor obligaţii distincte, respectiv: 1. obligaţia de a respecta în cadrul programelor de televiziune a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, precum şi a drepturilor subiective civile nepatrimoniale ale persoanei; 2. obligaţia de a susţine cu dovezi acuzaţiile aduse unor persoane în cadrul emisiunilor de televiziune; 3. obligaţia de a solicita şi difuza punctul de vedere al persoanelor cărora li se aduc acuzaţii; 4. obligaţia de a nu se aduce atingere, în cadrul emisiunilor de televiziune, dreptului la un proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile unor cauze aflate pe rol în justiţie sau în curs de cercetare; 5. obligaţia ca activitatea jurnalistică de informare a publicului să fie corectă, verificată şi prezentată în mod imparţial şi cu buna-credinţă. De asemenea, abaterile de la normele legale au avut loc. în mai multe situaţii, în emisiuni diferite şi la date diferite, în cadrul deciziei fiind nominalizate expres trei date calendaristice - 6 februarie 2014, 13 şi 14 aprilie 2014.

În aceste condiţii, respectarea art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 ar fi presupus ca în cadrul deciziei să se regăsească analizate, pentru fiecare faptă contravenţională reţinută, fiecare dintre cele trei criterii enumerate la pct. i)-iii). Or, această analiză nu se regăseşte în decizie, doar efectele faptei fiind enunţate în mod generic.

Totodată, consideră că sancţiunea nerespectării art. 90 alin. (4) din lege este nulitatea actului administrativ de sancţionare, întrucât decizia este lipsită de motivare în ceea ce priveşte natura sancţiunii şi cuantumul acesteia, ceea ce elimină posibilitatea analizei individuale a flecarei fapte şi a fiecărei sancţiuni aplicate şi face imposibilă extragerea din cuantumul amenzii totale a amenzii individuale aplicate pentru o eventuală faptă despre care instanţa ar constata că nu a reprezentat în realitate o abatere contravenţională.

Recurenta-reclamantă consideră că nulitatea se impune şi prin prisma caracterului imperativ al normei, aceasta reglementând un drept al contravenientului cu privire la modul de individualizare a sancţiunii aplicate.

4. Apărările formulate de intimata-pârâtă

Intimatul-pârât Consiliul Naţional al Audiovizualului a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, arătând că prin Decizia nr. 333 din 06 mai 2014 recurenta-reclamantă a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 20.000 lei pentru încălcarea prevederilor art. 30, art. 32 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 43 alin. (1), art. 64 alin. (1) şi (2), art. 65 lit. a), b) şi c), art. 66 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual, cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte nulitatea deciziei de sancţionare contestate, întemeiată pe dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001, intimatul arată că recurenta-reclamantă nu a adus nicio critică sentinţei recurate privind respingerea acestui motiv de nelegalitate, intimatul opinând că, astfel, a admis că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti este legală şi temeinică.

Cu privire la presupusa neanalizare şi nemotivare a respingerii motivului de nulitate a deciziei de sancţionare pentru încălcarea prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002, intimatul a adus aceleaşi argumente ca în cazul celuilalt motiv de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 10 din O.G. nr. 2/2001, astfel că ar fi fost de prisos ca instanţa de fond să reia aceleaşi argumente, în dispozitiv menţionând că se respinge acţiunea recurentei-reclamante, astfel cum a fost modificată.

Cu privire la invocata nulitate a deciziei de sancţionare în temeiul prevederilor art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, arată că atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin recurs, recurenta a identificat încălcarea a şase obligaţii prevăzute, în opinia sa, în Codul audiovizualului, omiţând faptul că faţă de specificul domeniului audiovizualului, un radiodifuzor, printr-o singură faptă, poate încălca mai multe dispoziţii legale, fără însă a se considera că a săvârşit atâtea fapte contravenţionale câte norme sunt nerespectate. Prin fapta sa, recurenta-reclamantă a încălcat mai multe prevederi din Codul audiovizualului care se sancţionează potrivit art. 91 alin. (1) şi (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

Potrivit art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, individualizarea sancţiunii se face ţinându-se seama de gravitatea faptei, de efectele acesteia, precum şi de sancţiunile primite anterior, pe o perioadă de cel mult un an, criterii avute în vedere de C.N.A. la stabilirea sancţiunii contestate. Autoritatea a respectat astfel, principiul individualizării aplicării amenzii, sancţionând-o pe reclamantă cu amendă în cuantum de 20.000 lei, un cuantum orientat spre minimul prevăzut la art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului.

Prevederile art. 30, 32 şi 40 din Codul audiovizualului, care au constituit temei legal al aplicării sancţiunii, vizează dreptul la imagine al persoanei, ce face parte din categoria dreptului la viaţă privată garantat de Constituţia României şi apărat de C.E.D.O., şi, ca atare, C.N.A. nu ar fi putut să aplice patru sancţiuni pentru presupuse patru fapte contravenţionale ce ar fi rezultat din încălcarea acestor articole. Pe de altă parte, mai arată că nici prevederile art. 10 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 nu sunt aplicabile speţei, având în vedere că nu era necesară cumularea aşa-ziselor sancţiuni contravenţionale, în speţă fiind vorba de o singură faptă contravenţională, cea privind nerespectarea demnităţii şi a dreptului la imagine al persoanei, astfel că susţinerile reclamantei potrivit cărora decizia ar fi nulă, sunt nefondate.

Art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului nu reglementează un drept al contravenientului cu privire la modul de individualizare a sancţiunii, ci criteriile care trebuie avute în vedere la stabilirea sancţiunii. De asemenea, aceste dispoziţii nu prevăd sancţionarea pentru fiecare faptă contravenţională în parte sau ca C.N.A. să aplice mai multe sancţiuni, în funcţie de fiecare normă a cărei încălcare a fost constatată.

5. Procedura de soluţionare a recursurilor. Examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părţilor în baza încheierii de şedinţă din data de 26 octombrie 2016, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părţile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 22 martie 2017, completul de filtru a constatat, în raport de conţinutul raportului, că cererea de recurs îndeplineşte condiţiile de admisibilitate şi pe cale de consecinţă, a declarat recursul formulat de reclamantă admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecarea lui pe fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru argumentele care vor fi arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul invocă netratarea de către instanţa de fond a motivului de nelegalitate a deciziei C.N.A. nr. 333/2014 invocat prin cererea adiţională. Prin aceasta s-a cerut anularea deciziei menţionate pentru încălcarea prevederilor ar. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002 referitoare la individualizarea sancţiunii, în contextul susţinerii existenţei mai multor fapte contravenţionale sancţionate. Prin cererea introductivă, reclamanta s-a referit tot la stabilirea sancţiunii cu încălcarea prevederilor art. 10 din O.G. nr. 2/2001, care reglementează situaţia săvârşirii mai multor contravenţii, sancţionate prin acelaşi act.

Se constată că motivul de nelegalitate bazat în cererea introductivă pe norma generală cuprinsă în art. 10 din O.G. nr. 2/2001, a fost reiterat prin cererea adiţională, din perspectiva normei speciale, cuprinse în art. 90 alin. (4) din Legea nr. 504/2002.

Or, nulitatea deciziei de sancţionare pentru motivul arătat fost tratată de prima instanţă atât din perspectiva normei generale, cât şi a normei speciale, reţinându-se că a existat o singură faptă contravenţională, sancţionată cu respectarea criteriilor de individualizare a sancţiunii prevăzute de legea specială.

În consecinţă, hotărârea recurată corespunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe carte se întemeiază soluţia.

Cât priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în aplicarea prevederilor Legii (speciale) nr. 504/2002, Consiliul Naţional al Audiovizualului, prin decizia nr. 333 din 6 mai 2014, a constatat o faptă contravenţională unică, respectiv încălcarea de către radiodifuzor, în cadrul unor emisiuni (menţionate în cuprinsul deciziei), a prevederilor legale care protejează dreptul la imagine şi reputaţia persoanei, precum şi a celor care reglementează obligaţia informării obiective a publicului, cu asigurarea principiului imparţialităţii, a bunei credinţe şi a favorizării liberei formări a opiniilor.

Deşi a fost constatată încălcarea mai multor articole din Decizia C.N.A. nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conţinutului audiovizual [respectiv art. 30, art. 32 alin. (1), art. 40 alin. (1), art. 43 alin. (1), art. 64 alin. (1) şi (2), art. 65 lit. a), b), c) şi art. 66 alin. (1) lit. a) şi alin. (2)], în difuzarea unor emisiuni distincte, Consiliul Naţional al Audiovizualului a apreciat asupra existenţei unei fapte contravenţionale unice, constând în încălcarea obligaţiei de a respecta principiile imparţialităţii şi echilibrului ce trebuie să caracterizeze informarea în probleme de interes public.

De asemenea, au fost amintite criteriile legale de individualizare a sancţiunii prevăzute de art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului, sancţiunea prevăzută de art. 91 alin. (3) din lege fiind orientată, în concret, spre minimul legal.

Recurenta, deşi a criticat, atât în fond cât şi în recurs, decizia C.N.A. pe motivul neanalizării individuale a fiecărei fapte, respectiv a fiecărei sancţiuni aplicate, susţinând că au fost săvârşite mai multe contravenţii, pentru care ar fi trebuit aplicate sancţiuni distincte, nu invocă o vătămare concretă a drepturilor sale, care să rezulte din reţinerea unei contravenţii unice, respectiv din stabilirea cuantumului concret al amenzii.

Se constată, astfel, că recurenta-reclamantă susţine în mod formal nerespectarea de către autoritatea administrativă a dispoziţiilor legii în materie de individualizare a sancţiunii, neintrând pe fondul faptelor care au condus la sancţionare şi neivocând temeiuri sau criterii de individualizare care ar fi putut conduce la o altă apreciere asupra cuantumului sancţiunii.

În acest condiţii, în mod legal prima instanţă a reţinut că nu pot fi primite motivele de nulitate a deciziei, câtă vreme reclamanta nu face dovada unei vătămări care nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului administrativ.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva sentinţei civile nr. 3243 din 26 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. SA împotriva sentinţei civile nr. 3243 din 26 noiembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 31 mai 2017.