Criminal revision inadmissible: new evidence doctrine excludes reinterpretation of existing proof and failure to analyze known documents

Deliberând asupra apelului formulat de revizuentul A., în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentinţa nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în baza art. 459 alin. (5) C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuentul - condamnat A. împotriva Sentinţei penale nr. 383 din 19 decembrie 2014, definitivă prin Decizia penală nr. 342/A din 07 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că la data de 23 noiembrie 2017, a fost înregistrată cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat A. În motivarea scrisă şi orală a cererii, revizuentul condamnat a invocat dispoziţiile art. 453 lit. a) C. proc. pen., prevalându-se sub aspectul faptelor şi împrejurărilor noi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 566 din 27 octombrie 2005, conform căreia nu poate fi confundată infracţiunea de înşelăciune cu neexecutarea unei obligaţii contractuale, coroborat cu împrejurarea că cererea de începere a executării silite a fost redactată de avocata B.

A fost ataşat Dosarul nr. x/2/2013, care conţine sentinţa şi decizia solicitate a fi revizuite.

Analizând cererea sub aspectul admisibilităţii în principiu, curtea de apel a constatat că motivele învederate de revizuentul condamnat, nu conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea, respectiv nu atrag incidenţa dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., nefiind îndeplinite exigenţele acestuia, sub cele 3 condiţionări, în sensul că faptele sau împrejurările invocate trebuie să fie noi, complet necunoscute instanţelor care au soluţionat pe fond cauza, acestea să fie apte să conducă singure sau prin coroborarea cu alte probe la dovedirea netemeinicie hotărârii şi să fie cerute exclusiv în favoarea persoanei condamnate.

De asemenea, s-a reţinut că în doctrină şi jurisprudenţă există consens în sensul că probele trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă prin care se administrează probe deja cunoscute (N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, voI. II, 1998, p.343), adică "probele propriu-zise, ca elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, şi anume orice întâmplare, situaţie care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de încetare a procesului penal sau de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei ori de amânare a aplicării pedepsei" [Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia penală, Decizia nr. 953/2011 (www.scj.ro)].

Aşadar, instanţa a constatat că nu se poate ajunge, pe calea revizuirii, la reinterpretarea probatoriului administrat în cauză sau la suplimentarea probaţiunii, pe aspecte de fapt avute în vedere de instanţa sau instanţele care au judecat cauza. În acest sens, s-a menţionat că legea se referă la situaţii noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanţei de fond, şi nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere şi verificate.

Prin urmare, s-a reţinut că, pentru a fi incident cazul prevăzut de art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., este necesar ca faptele şi împrejurările noi să fi preexistat hotărârii atacate, doar că acestea nu au putut fi cunoscute de instanţă, indiferent de motiv, iar descoperirea lor ulterioară şi invocarea pe calea revizuirii au drept scop evidenţierea unor erori de fapt, produse în judecata iniţială din cauza necunoaşterii respectivelor împrejurări, astfel încât noua situaţie să conducă la anularea hotărârii contrare legii.

De asemenea, s-a reţinut că, în deplină concordanţă cu dispoziţiile procesual penale române, sunt şi prevederile art. 4 alin. (2) din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora "este posibilă redeschiderea procesului, conform legii şi procedurii penale a statului respectiv, dacă fapte noi sau recent descoperite sau un viciu fundamental în cadrul procedurii precedente sunt de natură să afecteze hotărârea pronunţată". În nici un caz însă revizuire nu poate fi tratată ca un apel deghizat, urmărindu-se de fapt substituirea unei analize (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, Decizia nr. 7249 din 13 decembrie 2006).

Ca atare, exemplele expuse conturează, în opinia instanţei de fond, concluzia potrivit căreia doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a considera că, în sensul legii, prin probe noi necunoscute instanţei se înţelege acele fapte sau împrejurări care au fost cu totul străine dosarului cauzei şi pe care instanţa nu le-a sesizat sub nicio formă.

Or, curtea de apel a constatat că motivele învederate de revizuentul condamnat A. nu pot fi apreciate ca fiind "împrejurări noi", necunoscute instanţelor învestite cu soluţionarea fondului din moment ce acestea sunt identice cu cele susţinute de avocatul condamnatului şi de acesta, personal, în faţa completelor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie învestite cu judecarea Dosarului nr. x/2/2013.

Împotriva Sentinţei nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a formulat apel revizuentul A., motivele fiind expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri.

În notele scrise depuse la prezentul termen de judecată, apelantul revizuent A. a susţinut, în esenţă, că nici instanţa de fond, nici cea de apel nu au analizat înscrisurile din dosar, ceea ce echivalează cu o lipsă de pronunţare asupra mijloacelor de probă, pe care, de altfel, nu le-au avut în vedere. În acest sens, a precizat că instanţa de fond nu a observat că cererea cu privire la începerea executării silite a fost redactată, semnată şi depusă de avocatul B., care a reprezentat cabinetul de avocatură al revizuentului în faţa executorului judecătoresc C.. De asemenea, a menţionat că în cele două hotărâri judecătoreşti s-a reţinut că afirmaţiile mincinoase cuprinse în cererea de începere a executării silite i-ar fi aparţinut. Totodată, a susţinut că nu afirmaţiile din cerere au determinat executorul să dispună începerea executării silite, ci înscrisurile din care se constata ca certă, lichidă şi exigibilă o creanţă născută dintr-un contract de asistenţă juridică învestit de către Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti cu formulă executorie. Or, în opinia apelantului revizuent, aceste înscrisuri, respectiv cererea adresată executorului judecătoresc de către avocat şi împuternicirea avocaţială care stabilea obiectul contractului (redactare, semnare, forme de executare), deşi existente la dosarul cauzei, nu au fost analizate, nu au fost evaluate ca mijloace de probă.

În plus, s-a susţinut că avocatul B., care avea obligaţia de a-l asista şi a-l reprezenta pe apelant la formele de executare în faţa Biroului de Executori Judecătoreşti D. şi E., a reluat motivele cuprinse în cererea adresată Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, aşa încât afirmaţia constatată ca fiind mincinoasă nu i-a aparţinut apelantului.

Aşadar, apelantul a subliniat că împrejurarea nouă care lipseşte de orice temeinicie hotărârile celor două instanţe rezultă din mijloacele de probă regăsite la dosarul cauzei. De asemenea, a apreciat că înscrisurile prezentate pot constitui împrejurări noi atâta timp cât acestea nu au făcut obiectul unei analize a judecătorilor cauzei şi duc în mod evident la o soluţie de achitare. În acest sens, a precizat că lipsa de apreciere în considerentele hotărârilor a unor mijloace de probă, omisiunea analizării acestora, echivalează cu împrejurări noi ce nu au fost cunoscute, fapte noi, probe noi, chiar dacă acestea au existat în materialitatea lor la dosarul cauzei.

Totodată, apelantul revizuent a susţinut că acuzaţia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, nu prezintă identitate cu situaţia reţinută de instanţe, care au constatat că a fost prelungit tacit contractul de asistenţă juridică, dar că revizuentul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale.

Astfel, apelantul a precizat că, la data de 18 iunie 2008, a fost semnat contractul de asistenţă juridică cu avocatul B., avocatul care urma să îl reprezinte în faţa Biroului de Executori Judecătoreşti D. şi E. pentru punerea în executare a titlului executoriu reprezentat de contractul de asistenţă juridică învestit cu formulă executorie de către Judecătoria Sectorului 5 la data de 19 mai 2008. Dreptul cabinetului de avocat s-a născut, aşadar, dintr-un contract de asistenţă juridică ce nu a fost desfiinţat nici de către instanţele penale, nici de cele civile. De altfel, Ministerul Public sau instanţele penale nu puteau ancheta oportunitatea unui contract încheiat în temeiul Legii nr. 51/1995, iar îndeplinirea sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale este de competenţa instanţelor civile.

Faţă de cele expuse, apelantul revizuent A. a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea hotărârii primei instanţe în sensul admiterii în principiu a cererii de revizuire şi trimiterea cauzei la Curtea de Apel Bucureşti pentru a judeca cauza potrivit regulilor privind judecata în primă instanţă.

Analizând apelul declarat de revizuentul A., prin prisma motivelor invocate, în raport de dispoziţiile art. 459 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Prioritar, Înalta Curte subliniază că judecarea prezentului apel se realizează din perspectiva soluţiei pronunţate prin sentinţa atacată, fiind vorba despre soluţionarea unei cereri de revizuire ce a fost respinsă ca inadmisibilă, şi nu de soluţionarea fondului cauzei.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 459 C. proc. pen., revizuirea este supusă unei verificări prealabile judecării în fond a acesteia, instanţa fiind obligată să examineze admisibilitatea în principiu a cererii. Prin urmare, în această etapă procesuală, instanţa se limitează la verificarea cererii de revizuire sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare. În cadrul acestei analize trebuie să se verifice, potrivit art. 459 alin. (3) C. proc. pen., dacă: a) cererea a fost formulată în termen şi de o persoană dintre cele prevăzute la art. 455 C. proc. pen.; b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) şi (3) C. proc. pen.; c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale; d) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv; e) faptele şi mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod evident, la stabilirea existenţei unor temeiuri legale ce permit revizuirea; f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerinţelor instanţei dispuse potrivit art. 456 alin. (4) C. proc. pen.

Verificând, din această perspectivă, susţinerile apelantului revizuent, Înalta Curte constată că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 459 alin. (3) lit. e) C. proc. pen., întrucât împrejurările invocate de A. nu conduc la stabilirea existenţei unor temeiuri legale care să permită revizuirea, neavând aptitudinea de a dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare pronunţate.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) Cod procedură penal, revizuirea hotărârilor judecătoreşti definitive, cu privire la latura penală, poate fi cerută când s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.

Referitor la dispoziţiile art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a reţinut că "revizuirea întemeiată pe descoperirea de fapte sau împrejurări noi este dublu condiţionată, în sensul că trebuie să fie vorba de descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei, iar faptele sau împrejurările noi să poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal". De asemenea, în ceea ce priveşte expresia "fapte sau împrejurări" s-a statuat că "semnifică probe propriu-zise, adică elemente de fapt cu caracter informativ cu privire la ceea ce trebuie dovedit în calea de atac a revizuirii, respectiv orice întâmplare, situaţie, stare, care, în mod autonom sau în coroborare cu alte probe, poate duce la dovedirea netemeiniciei hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare" (Decizia nr. 249/A din 30 iunie 2017 pronunţată în Dosarul nr. x/59/2017).

Raportând aceste argumente de principiu la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată, în acord cu prima instanţă, că împrejurările invocate de către revizuent nu au caracter de noutate, în sensul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., constituind apărări care au fost susţinute, prin trimitere la mijloacele de probă deja existente la dosar, cu ocazia judecării fondului cauzei, mai precis, în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la soluţionarea apelului declarat împotriva sentinţei de condamnare.

Astfel, se observă că apelantul revizuent a invocat împrejurarea că cererea de executare silită din 19 iunie 2008 nu a fost formulată de acesta, ci de apărătorul său ales, avocat B., în susţinerea căreia a depus, la prezentul termen, împuternicirea avocaţială nr. 87554 din 18 iunie 2008.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că argumentele invocate de revizuent în prezenta cerere au fost susţinute şi în Dosarul nr. x/2/2013, la termenul din 23 septembrie 2015, când au fost dezbătute apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, de inculpatul A. şi de partea civilă Ministerul Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei penale nr. 383 din 19 decembrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, (încheierea din 23 septembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

De asemenea, se constată că, atât Curtea de Apel Bucureşti, în Sentinţa penală nr. 383 din 19 decembrie 2014, cât şi Înalta Curte, în Decizia nr. 342/A din 07 octombrie 2015, au analizat probele referitoare la demersurile inculpatului A. privind învestirea cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică, inclusiv cererea de executare silită din 19 iunie 2008, la care s-a făcut referire, în mod expres, în ambele hotărâri. Astfel, s-a reţinut că inculpatul a continuat demersurile în vederea obţinerii sumei de bani menţionată ca onorariu în contractul de asistenţă juridică, solicitând Judecătoriei Sector 5 Bucureşti, la data de 19 mai 2008, învestirea cu formulă executorie a contractului de asistenţă juridică (depunând, în acest sens, exemplarul aflat în posesia sa, cuprinzând şi menţiunea suplimentară privind limita minimă de 400.000 euro), iar ulterior admiterii cererii, s-a adresat biroului executorului judecătoresc C., la data de 19 iunie 2008, formulând cerere de executare silită împotriva persoanei vătămate (în cuprinsul cererii, susţinându-se, în mod nereal, că inculpatul a asistat la negocierile purtate de către SC F. SRL şi invocându-se în susţinerea acestei afirmaţii antecontractul de vânzare-cumpărare şi contractul din data de 09 aprilie 2008) şi solicitând executarea silită prin raportare la procentul de 2% din valoarea vânzării.

Prin urmare, instanţele care au dispus condamnarea apelantului revizuent A. au avut cunoştinţă despre cererea de executare silită din 19 iunie 2008, document care se află la dosar (aspect, de altfel, necontestat de revizuent), pe care au analizat-o, prin coroborare cu celelalte mijloace de probă administrate în cauză. Or, cererea de executare silită din 19 iunie 2008 este semnată şi stampilată de avocatul B., aşa încât, nu se poate susţine că instanţele care au analizat respectivul document, nu au avut cunoştinţă de această împrejurare. Ca atare, cererea din 19 iunie 2008 nu poate fi considerată un mijloc de probă care să dovedească o împrejurare nouă, care să nu fi fost cunoscută la soluţionarea cauzei.

Nici împuternicirea avocaţială nr. 87554 din 18 iunie 2008, depusă la acest termen de judecată, nu dovedeşte o faptă sau o împrejurare nouă în accepţiunea art. 453 alin. (1) lit.

a) C. proc. pen., în condiţiile în care face dovada aceluiaşi fapt, respectiv că avocatul B. a semnat, în calitate de reprezentant al lui A., cererea de executare silită din 19 iunie 2008 (cerere care, aşa cum s-a menţionat anterior, a fost analizată de instanţe). În concluziile scrise, apelantul revizuent a susţinut că avocatul B. avea obligaţia de a-l asista şi a-l reprezenta la formele de executare în faţa Biroului de Executori Judecătoreşti D. şi E., iar în ultimul cuvânt a susţinut că împuternicirea avocaţială a fost emisă în baza unui contract de asistenţă juridică.

Împuternicirea avocaţială nr. 87554 din 18 iunie 2008 face dovada mandatului avut de avocată, împrejurare care, de altfel, a fost relevată anterior, în cursul procesului, chiar de martora B., care, în declaraţia din 23 mai 2013, a arătat că a acţionat în calitate de reprezentant al revizuentului, cu care încheiase un contract de asistenţă juridică. Aşadar, prin invocarea acestui înscris (împuternicirea avocaţială nr. 87554 din 18 iunie 2008), se urmăreşte, în realitate, repunerea în discuţie a unor fapte şi împrejurări cunoscute de instanţele care au dispus condamnarea, respectiv reinterpretarea probatoriului.

Or, în calea extraordinară de atac a revizuirii nu se poate reinterpreta probatoriul administrat în cauză sau suplimenta probaţiunea pe aspectele de fapt avute în vedere de instanţele care au judecat cauza. De asemenea, nu pot fi considerate probe noi, în sensul cerut de lege, dovezile care aduc numai un surplus de argumente noi, care completează mijloacele de probă deja administrate. În acest sens, în jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a statuat că "legea se referă la situaţii de fapt noi, în sensul că, din diverse motive, acestea au rămas necunoscute instanţei de fond, şi nu la mijloace de probă, ca mod de completare a dovezilor pe împrejurări deja avute în vedere şi verificate. (...) Faptele probatorii trebuie să fie noi, iar nu mijloacele de probă (...) fiind inadmisibil ca pe calea extraordinară a revizuirii să se obţină o prelungire a probaţiunii pentru fapte şi împrejurări cunoscute şi verificate de instanţa care a soluţionat cauza. (Decizia nr. 96 din 13 ianuarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. x/109/2013).

Totodată, Înalta Curte constată că în concluziile scrise, ca şi cu ocazia dezbaterilor, apelantul revizuent a susţinut în mod constant că înscrisurile la care a făcut referire s-au aflat la dosar, însă nu au fost avute în vedere de instanţe. Or, aşa cum s-a menţionat anterior, nemulţumirea revizuentului în ceea ce priveşte modul în care au fost interpretate şi coroborate probele nu poate fi cenzurată în cadrul revizuirii, ce constituie o cale extraordinară de atac.

Referitor la celelalte susţineri ale apelantului revizuent (prelungirea tacită a contractului de asistenţă juridică încheiat cu persoana vătămată; reluarea, în cererea de executare silită din 19 iunie 2008 a motivelor cuprinse în cererea adresată Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; împrejurarea că acuzaţia, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune, nu prezintă identitate cu situaţia reţinută de instanţe; faptul că nu a fost desfiinţat de instanţele penale sau civile contractul de asistenţă juridică în baza căruia a solicitat executarea silită), Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu cazului de revizuire invocat, sau vreunuia dintre celelalte motive expres prevăzute de lege. În realitate, apelantul revizuent solicită o rejudecare a cauzei, respectiv să se dea o interpretare diferită (favorabilă pentru revizuent), situaţiei de fapt deja cunoscută de instanţele care au soluţionat cauza. Or, invocarea unor argumente care tind la repunerea în discuţie a caracterului penal al faptelor, a conţinutului lor constitutiv ori a însăşi existenţei infracţiunii definitiv judecate, au ca scop valorificarea unui alt punct de vedere asupra fondului cauzei, ceea ce este inadmisibil în această cale extraordinară de atac.

În ce priveşte invocarea Deciziei nr. 566 din 27 octombrie 2005 a Curţii Constituţionale, Înalta Curte constată că deciziile Curţii Constituţionale statuează în drept, aşa încât nu pot constitui fapte sau împrejurări de tipul celor prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. Aceste decizii pot fi invocate ca motiv de revizuire doar în situaţia şi cu îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 453 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., ceea ce nu este cazul în speţă.

Faţă de aceste considerente, având în vedere că înscrisurile invocate de revizuentul A. nu fac dovada existenţei unor fapte sau împrejurări noi, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, apelul declarat de revizuentul A. împotriva Sentinţei nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga apelantul revizuent la plata cheltuielilor judiciare către stat, iar potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de revizuentul A. împotriva Sentinţei nr. 8/F din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.

Obligă apelantul revizuent la plata sumei de 100 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 martie 2018.

Procesat de GGC - GV