Extraordinary appeal rejected; reclassified license-driving conviction upheld with consecutive 3-year term.

Asupra cauzei penale de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 116 din 18 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. raportat la art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la o pedeapsă de 1 an închisoare pentru comiterea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere.

În temeiul art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. (1969), s-a revocat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu-Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, şi s-a dispus ca inculpatul să execute această pedeapsă separat de pedeapsa aplicată în prezenta cauză, urmând ca inculpatul să execute în final pedeapsa de 3 ani închisoare.

În temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului 600 RON cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în esenţă, pe baza probatoriului administrat în cauză, că, fapta inculpatului A. de a conduce, la data de 20 august 2013, pe DN 19 pe raza localităţii Certeze, autoturismul marca X, fără a deţine un permis de conducere valabil, constituie infracţiunea de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen.

Astfel, s-a reţinut că, fiind ascultat în legătură cu fapta de care este acuzat, atât în cursul urmăririi penale cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a recunoscut că, în data de 20 august 2013, în timp ce conducea autoturismul marca X, pe DN 19 pe raza localităţii Certeze, a fost oprit şi identificat de lucrătorii de poliţie cărora, pentru a justifica dreptul său de a conduce autoturismul pe drumul public, le-a prezentat un permis de conducere eliberat de autorităţile franceze, emis ca urmare a preschimbării unui permis obţinut în jud. Argeş, în anul 2008, pentru categoria B, C, E, despre care acuzatul a precizat că nu cunoştea că fusese anulat de o instanţă română. Inculpatul a precizat că nu se consideră vinovat de fapta pentru care a fost trimis în judecată, pe de o parte, întrucât a primit comunicarea administrativă privitoare la anularea permisului de conducere naţional la o dată ulterioară celei la care a fost depistat conducând autoturismul, iar, pe de altă parte, deoarece doar acesta a fost anulat, nu şi permisul de conducere eliberat de autorităţile franceze.

Faptul că, la data de 20 august 2013, inculpatul a condus pe DN 19, localitatea Certeze, autoturismul marca X, fără a purta centura de siguranţă şi fără a avea asupra sa asigurarea de răspundere civilă obligatorie, a fost probat, în opinia primei instanţe, şi cu procesul-verbal de constatare a contravenţiei, încheiat de un agent de poliţie din cadrul postului de poliţie comunal Vama şi care poartă semnătura acuzatului.

Procedând la analiza împrejurării dacă inculpatul, în data de 20 august 2013, a justificat în condiţiile prevăzute de lege, dreptul de a conduce autovehiculul pe drumul public, prima instanţă a constatat că, potrivit adresei din 11 decembrie 2013 emisă de Inspectoratul General al Poliţiei Române - Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, la data faptei, acuzatul figura ca fiind deţinătorul permisului de conducere cu nr. Y (titlu de permis Z) emis în Franţa la 08 aprilie 2011, prin echivalarea unui permis străin. De asemenea, s-a reţinut că dispoziţia de anulare a permisului de conducere eliberat inculpatului de autoritatea română competentă, în anul 2008, este cuprinsă în dispozitivul sentinţei penale nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, care a rămas definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 februarie 2011 pronunţată în Dosarul cu nr. x/83/2008 al Curţii de Apel Oradea, din considerentele căreia reiese că anularea permisului s-a dispus ca urmare a faptului că a fost obţinut de inculpat într-un mod fraudulos (prin săvârşirea unei infracţiuni de corupţie şi a unor infracţiuni de fals săvârşite pentru realizarea scopului infracţiunilor de corupţie).

Argumentele apărării în sensul că, deşi hotărârea prin care s-a dispus anularea permisului de conducere obţinut în anul 2008 a fost pronunţată anterior datei la care acuzatul a fost depistat conducând autoturismul pe drumul public, comunicarea administrativă referitoare la acest aspect s-a realizat la o dată ulterioară şi că anularea a privit doar permisul naţional, nu şi pe cel străin, acesta din urmă justificând în continuare dreptul inculpatului de a conduce autovehicul pe drumul public, nu au fost primite de prima instanţă, aceasta arătând că, potrivit copiei de pe cazierul judiciar, prin sentinţa penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru infracţiuni de corupţie şi fals, săvârşite în scopul obţinerii permisului de conducere, care a fost anulat prin aceleaşi hotărâri.

În consecinţă, s-a considerat că nu este relevant faptul că adresa administrativă, din care reiese că permisul de conducere obţinut de inculpat în anul 2008 a fost anulat, a fost comunicată către acesta de Poliţia com. Vama abia la 11 octombrie 2013. S-a arătat, totodată, că permisul de conducere, eliberat inculpatului în anul 2008, a fost anulat nu ca urmare a încălcării de către inculpat a unor dispoziţii ce reglementează circulaţia pe drumurile publice, ci ca urmare a faptului că era un permis obţinut prin mijloace frauduloase. Or, un astfel de permis nu a avut, niciun moment de la data eliberării lui şi până la data anulării, aptitudinea de a conferi inculpatului dreptul de a conduce autovehiculul pe drumul public, iar condamnarea inculpatului, mai sus menţionată, atestă că acesta, obţinând în mod fraudulos permisul, ştia că nu îi conferă dreptul de a conduce autovehicule pe drumul public, chiar şi înainte de anularea acestuia.

S-a apreciat ca fiind nerelevant faptul că permisul de conducere străin, obţinut de inculpat prin echivalarea celui naţional, nu a fost anulat, întrucât nici acesta nu are aptitudinea de a conferi inculpatului dreptul de a conduce, fiind eliberat prin echivalarea unui permis obţinut fraudulos de inculpat.

Pentru aceleaşi considerente, s-a apreciat că nu poate fi schimbată încadrarea juridică a faptei inculpatului din infracţiunea de conducere a unui vehicul fără permis de conducere, prevăzută şi pedepsită de art. 335 alin. (1) C. pen., în cea prevăzută la art. 335 alin. (2) C. pen., aşa cum a solicitat inculpatul, întrucât aceste din urmă dispoziţii devin incidente în situaţia în care permisul de conducere legal obţinut de făptuitor a fost anulat ulterior, or, în speţă, cel deţinut nu era unul obţinut legal. În acest sens, s-a arătat că raţiunea pentru care pedeapsa prevăzută la alin. (2) al art. 335 C. pen. este mai blândă decât cea prevăzută la alin. (1) constă tocmai în faptul că, în primul caz, făptuitorul are pregătirea şi aptitudinile fizice şi psihice necesare unei conduceri neprimejdioase - atestate de un permis de conducere valabil - însă datorită unei conduite necorespunzătoare a pierdut dreptul de a folosi permisul de conducere, iar, în cel de al doilea caz, făptuitorul neavând permis de conducere este prezumat a nu avea calităţile necesare unei conduceri neprimejdioase. Această prezumţie are caracter absolut, în sensul că nu poate fi combătută, şi nu cunoaşte excepţii.

În consecinţă, prima instanţă a reţinut că inculpatul se face vinovat de săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., dispoziţii mai favorabile decât cele prevăzute de art. 86 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, care prevedeau aplicarea obligatorie a pedepsei accesorii, condamnându-l pe acesta la pedeapsa de 1 an de închisoare. În acest context, a apreciat că legea penală în vigoare este mai favorabilă inculpatului având în vedere că nu mai prevede obligativitatea aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală a închisorii.

Totodată, s-a reţinut că inculpatul a săvârşit fapta în termenul de încercare de 3 ani stabilit pentru condamnarea de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării ce i-a fost aplicată prin sentinţa penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, motiv pentru care, conform art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012, s-au apreciat incidente, în speţă, dispoziţiile art. 83 C. pen. (1969), în temeiul cărora s-a revocat suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate şi s-a dispus ca aceasta să fie executată separat de pedeapsa aplicată în prezenta cauză.

La individualizarea pedepsei, instanţa de fond a avut în vedere pericolul social concret al faptei relevat de împrejurarea că inculpatul a condus autoturismul pe un drum naţional, însă la o oră la care traficul rutier are valori reduse, precum şi antecedenţa penală a acestuia, atitudinea adoptată după săvârşirea faptei, constând în aceea că, deşi a recunoscut săvârşirea faptei, a refuzat să accepte că are o vină cu conotaţii penale, precum şi vârsta şi nivelul de educaţie al acuzatului.

Împotriva sentinţei penale mai sus arătate, în termen legal, a declarat apel inculpatul A., criticând-o sub aspectul netemeiniciei şi solicitând desfiinţarea acesteia şi achitarea sa, în temeiul dispoziţiilor art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen. Totodată, a apreciat că încadrarea juridică corectă a faptei este cea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., iar nu cea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., sens în care a susţinut că nu i-a fost comunicată adresa prin care i se aducea la cunoştinţă anularea permisului, că nu a fost prezent în instanţă la termenele de judecată fixate în Dosarul nr. x/83/2008, că toate citaţiile şi comunicările s-au făcut prin afişare, iar, la dosar, au fost depuse două înscrisuri, din care rezulta că, în perioada 2009-2012, era stabilit în Franţa. S-a mai arătat că inculpatul nu a comis fapta ce i se impută cu vinovăţia prevăzută de lege, câtă vreme nu avea cunoştinţă despre faptul că permisul de conducere obţinut în România, pe baza căruia a obţinut permisul din Franţa, îi fusese anulat.

Prin decizia nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul penal declarat de inculpatul A: împotriva sentinţei penale nr. 116 din 18 decembrie 2015 pronunţată de Judecătoria Negreşti Oaş în Dosarul nr. x/266/2015, care a fost desfiinţată în parte, iar, în rejudecare, în baza art. 386 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată din infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. în infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., text de lege în baza căruia acesta a fost condamnat la pedeapsa de 1 an închisoare.

Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate care nu contravin deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a se pronunţa astfel, făcând propriul său examen, Curtea a constatat, referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A., că alin. (1) al art. 335 C. pen. sancţionează conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu posedă permis de conducere, iar alin. (2) conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană al cărei permis de conducere i-a fost anulat.

De asemenea, s-a reţinut că, potrivit art. 114 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 195/2002, anularea permisului de conducere se dispune atunci când a fost obţinut cu încălcarea normelor legale, situaţie constatată de instanţa competentă.

Or, inculpatul apelant A. a deţinut un permis de conducere, chiar dacă acesta a fost obţinut ca urmare a comiterii unor infracţiuni de corupţie şi de fals, infracţiuni pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare pronunţată în Dosarul nr. x/83/2008, definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 februarie 2011 a Curţii de Apel Oradea, prin care s-a dispus şi anularea permisului de conducere eliberat inculpatului în anul 2008.

În aceste condiţii, Curtea a reţinut că inculpatului apelant i s-a anulat permisul printr-o hotărâre penală, prin care s-a constatat că l-a obţinut cu încălcarea normelor legale, ceea ce nu echivalează cu situaţia în care acesta nu ar fi deţinut niciodată permis de conducere. Ca urmare, în urma admiterii apelului declarat de apărare, Curtea a dispus, în temeiul art. 386 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul A. din infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.

Instanţa de apel a arătat că nu poate fi primită solicitarea apărării de a se dispune achitarea inculpatului în temeiul dispoziţiilor art. 17 alin. (2) raportat la art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., câtă vreme, aşa cum s-a subliniat anterior, acesta a obţinut permisul de conducere cu încălcarea normelor legale, respectiv ca urmare a comiterii unor infracţiuni de corupţie şi fals, fapt stabilit printr-o hotărâre penală definitivă, prin care s-a dispus şi anularea respectivului permis de conducere. A mai arătat că, în această situaţie, sub aspectul laturii subiective a infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., nu prezintă relevanţă faptul că apelantul inculpat nu ar fi avut cunoştinţă despre procesul penal în care s-a pronunţat hotărârea de condamnare, cum nu are relevanţă nici faptul că acestuia i-a fost sau nu comunicată dispoziţia poliţiei rutiere de anulare a permisului de conducere.

Tot sub acest aspect, Curtea a reţinut că permisul eliberat de autorităţile franceze a fost emis în urma echivalării permisului românesc, obţinut cu încălcarea normelor legale, aspect cunoscut de inculpatul apelant, condiţii în care este evident că acesta a comis infracţiunea incriminată de art. 335 alin. (2) C. pen. cu intenţie directă, respectiv cu vinovăţia prevăzută de lege.

În raport de cele mai sus arătate, instanţa de apel a reţinut că fapta inculpatului A. de a conduce, în data de 20 august 2013, autoturismul marca X, pe DN 19, pe raza localităţii Certeze, având permisul de conducere anulat, este tipică, întrunind, atât sub aspect obiectiv, cât şi subiectiv, elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

Curtea a reţinut că prima instanţă a stabilit, în mod corect, că inculpatului apelant îi sunt mai favorabile dispoziţiile legii noi, considerent pentru care, în baza art. 335 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., ţinând seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., respectiv împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite (inculpatul a condus autoturismul pe drumurile publice, deşi ştia că obţinuse un permis de conducere prin încălcarea normelor legale, permis ce i-a fost anulat printr-o hotărâre penală definitivă), starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită, natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii, motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit, natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului (inculpatul a fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei tocmai pentru comiterea unor infracţiuni de corupţie şi fals în vederea obţinerii permisului de conducere), conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal (inculpatul nu a recunoscut comiterea faptei, susţinând că doar permisul de conducere obţinut în mod fraudulos în România i-a fost anulat, iar nu şi cel obţinut în Franţa, prin echivalarea acestuia), nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială (inculpatul apelant este integrat social), a dispus condamnarea inculpatului A. la o pedeapsă de 1 an închisoare.

Totodată, s-a reţinut că, în mod corect, instanţa de fond, constatând că inculpatul a comis infracţiunea dedusă judecăţii în prezenta cauză în termenul de încercare al pedepsei de 2 ani închisoare cu suspendarea condiţionată a executării, aplicată prin sentinţa penală nr. 63 din 17 martie 2010 a Tribunalului Satu Mare, definitivă prin decizia penală nr. 16/A din 25 martie 2011 a Curţii de Apel Oradea, a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 187/2012 raportat la art. 83 C. pen. (1969), revocând suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 2 ani închisoare şi dispunând ca acesta să execute această pedeapsă alături de pedeapsa aplicată în prezenta cauză.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, în termen legal, a declarat recurs în casaţie inculpatul A., invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", arătând că, deşi instanţa de apel în mod corect a schimbat încadrarea juridică a faptei imputate, reţinând existenţa infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., a menţinut aceeaşi pedeapsă de 1 an închisoare stabilită de prima instanţă, neavând, astfel, în vedere noile limite de pedeapsă, care sunt considerabil mai mici decât cele prevăzute de alin. (1). Or, în condiţiile în care infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen. este sancţionată cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 an şi 5 ani, iar cea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen., reţinută în apel, este sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, stabilirea cuantumului pedepsei aplicate (1 an închisoare) nu a fost realizată în mod echitabil de către Curtea de Apel Oradea. Concluzionând, a solicitat admiterea recursului în casaţie şi dispunerea rejudecării cauzei de către instanţa de apel.

Prin încheierea nr. 22/RC din 19 ianuarie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind îndeplinite condiţiile de formă prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen., în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/266/2015, şi a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de inculpat, fixându-se termen de judecată în acest sens la data de 16 februarie 2017.

Examinând cauza prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casaţie formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevăd că hotărârile sunt supuse casării în situaţia în care "s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", cazul de casare fiind incident atunci când pedeapsa stabilită şi aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greşita individualizare a pedepsei. Prin "pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege" legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică şi cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidenţă a fost stabilită de instanţa de apel.

Verificând, din această perspectivă, hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel, după ce a analizat situaţia de fapt şi încadrarea juridică, context în care a apreciat că, în mod corect, prima instanţă a considerat ca fiind mai favorabile recurentului dispoziţiile legii penale în vigoare, a stabilit că fapta imputată inculpatului A. prin actul de sesizare întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 335 alin. (2) C. pen., text de lege în baza căruia, ţinând seama de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., l-a condamnat pe acesta la pedeapsa de 1 an închisoare, cu executare în regim de detenţie. Cum infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (2) C. pen. se pedepseşte cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, Înalta Curte constată că pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită în apel pentru această infracţiune, se încadrează în limitele prevăzute de lege.

În ceea ce priveşte susţinerile apărării în sensul că instanţa de apel, schimbând încadrarea juridică, a stabilit în mod inechitabil pedeapsa de 1 an închisoare, respectiv fără a ţine cont de noile limite de pedeapsă care sunt mai reduse decât cele fixate de legiuitor pentru infracţiunea prevăzută de art. 335 alin. (1) C. pen., pentru care inculpatul a fost condamnat de către prima instanţă, Înalta Curte arată, aşa cum a subliniat anterior, că prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu poate fi cenzurată modalitatea de individualizare a pedepsei, astfel cum a solicitat recurentul, acest aspect vizând temeinicia hotărârii, iar nu legalitatea ei. Astfel, stabilirea pedepsei între limitele prevăzute de lege este principala operaţiune de individualizare judiciară a sancţiunii penale şi ţine exclusiv de aprecierea instanţelor de fond şi apel, singurele în măsură să aplice, sub acest aspect, dispoziţiile art. 74 C. pen., instanţa de recurs în casaţie fiind limitată, conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Ca atare, faţă de faptul că, în cauză, criticile formulate nu pot fi circumscrise dispoziţiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/266/2015.

Totodată, faţă de culpa sa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 608/A din 27 septembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/266/2015.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 februarie 2017.