Judicial outrage conviction: Cassation limited to legal review, fact-finding and evidentiary reassessment barred

Asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentinţa penală nr. 66 din 20 ianuarie 2017 pronunţată de Judecătoria Gherla, a fost condamnat inculpatul A., fiul lui B. şi C., născut în municipiul Cluj-Napoca, judeţul Cluj, domiciliat în municipiul Cluj-Napoca, jud. Cluj, locuind fără forme legale în comuna P. satul M., jud. Cluj, cetăţean român şi al statului Guineea, cu antecedente penale, la pedeapsa de 9 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj judiciar, prevăzută de art. 279 alin. (2), raportat la art. 206 alin. (1) C. pen.

S-a suspendat sub supraveghere executarea pedepsei precizate la punctul 1, pe durata termenului de încercare de 2 ani.

S-a atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen., a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

Pe durata termenului de supraveghere, inculpatul a fost obligat să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la Serviciul de probaţiune Cluj, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă; f) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanţei; g) să urmeze un program de gestionare a furiei; h) să urmeze un tratament medical pentru diminuarea consumului de alcool.

Datele prevăzute la punctul 4. literele c)-e) s-au comunicat la Serviciul de probaţiune Cluj.

Pe parcursul termenului de supraveghere, s-a stabilit ca inculpatul să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 zile, la Primăria oraşului H. jud. Cluj) sau la Primăria comunei P. (jud. Cluj).

S-au interzis inculpatului pe o durată de 2 ani, începând cu data rămânerii definitive a sentinţei, următoarele drepturi, ca pedeapsă complementară: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a deţine, de a folosi şi de a purta orice categorie de arme; d) dreptul de a participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice şi dreptul de a se afla în localuri în care se consumă băuturi alcoolice; e) dreptul de a comunica cu victima (D.).

S-au interzis inculpatului următoarele drepturi, ca pedeapsă accesorie: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; c) dreptul de a deţine, de a folosi şi de a purta orice categorie de arme; d) dreptul de a participa la manifestări sportive sau culturale ori la alte adunări publice şi dreptul de a se afla în localuri în care se consumă băuturi alcoolice; e) dreptul de a comunica cu victima (D.).

Pe durata suspendării sub supraveghere a pedepsei închisorii, s-a suspendat executarea pedepselor accesorii menţionate la punctul 8.

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat.

S-a constatat că persoana vătămată D. nu s-a constituit parte civilă.

A fost obligat inculpatul să achite suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul A. solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi pronunţând o nouă hotărâre, să se dispună achitarea inculpatului, în principal în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., iar în subsidiar, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.

Prin Decizia penală nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinţei penale nr. 66 din 20 ianuarie 2017 a Judecătoriei Gherla.

A fost obligat apelantul A. să plătească în favoarea statului suma de 500 lei reprezentând cheltuieli judiciare.

Împotriva hotărârii instanţei de apel, a formulat cerere de recurs în casaţie, inculpatul A. care, invocând dispoziţiile art. 438 pct. 7 C. proc. pen., a solicitat admiterea cererii, achitarea în temeiul art. 16 lit. b) C. proc. pen., întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de ameninţare.

Prin încheierea din 27 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis în principiu cererea de recurs în casaţie a inculpatului A. împotriva Deciziei penale nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, şi s-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C8, în compunere de 3 judecători.

Pentru a dispune admiterea în principiu, instanţa, verificând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a cererii de recurs în casaţie, a constatat că hotărârea atacată face parte din categoria hotărârilor ce pot fi atacate cu recurs în casaţie, iar calea de atac a fost formulată de inculpat în termenul prevăzut de lege, fiind, aşadar, respectate dispoziţiile art. 434 - 436 C. proc. pen.

Totodată, s-a reţinut îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 437 alin. (1) şi 438 C. proc. pen.

Examinând pe fond recursul în casaţie, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi 2 C. proc. pen., declarat de inculpatul A., în baza actelor şi lucrărilor din dosar şi în considerarea cazului menţionat (pct. 7 al art. 438 C. proc. pen.) constată următoarele:

În susţinerea căii extraordinare de atac, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, arătând în esenţă, că nu există probe în susţinerea stării de fapt deduse judecăţii şi că nu a adresat vreo ameninţare persoanei vătămate D. în sensul legii penale, respectiv cu infracţiuni sau fapte păgubitoare astfel cum rezultă din declaraţia acesteia şi din depoziţiile martorilor. Sub acest aspect, inculpatul a confirmat doar că i-a reproşat procurorului că nu i se face dreptate, fără însă a i se cauza acestuia vreo stare de temere cu atât mai mult cu cât inculpatul apreciază că este greu de crezut că unui procuror prin prisma carierei sale i se poate produce vreo temere în situaţia în care i se reproşează anumite aspecte.

Conchizând, a solicitat să se constate că nu se poate reţine săvârşirea infracţiunii de ameninţare, lipsind acţiunea tip prevăzută de legea penală.

Înalta Curte reţine că, recursul în casaţie este conceput ca o cale extraordinară de atac în care părţile îşi pot apăra drepturile lor, înlăturând efectele hotărârilor definitive pronunţate în condiţiile celor cinci cazuri de nelegalitate prevăzute de art. 438 C. proc. pen. şi nu presupune examinarea cauzei sub toate aspectele, ci numai controlul legalităţii hotărârii atacate, respectiv al concordanţei acesteia cu dispoziţiile legii materiale şi procesuale.

Ca atare, din perspectiva finalităţii avute în vedere, recursul în casaţie nu are drept scop soluţionarea unei cauze penale prin reaprecierea faptelor şi stabilirea vinovăţiei, ci doar sancţionarea deciziilor neconforme cu legea materială şi procesuală.

Înalta Curte raportat la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., invocat de inculpatul A. constată că acesta este nefondat, drept pentru care va respinge recursul în casaţie pentru următoarele motive:

Sfera controlului judiciar a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea examina şi netemeinicia deciziei atacate.

Pornind de la scopul recursului în casaţie impus prin dispoziţiile art. 433 C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casaţie se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanţa a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluţionării cauzei prin aplicarea şi interpretarea corectă a legii, Înalta Curte nu poate cenzura situaţia de fapt.

Astfel, pentru a verifica dacă inculpatul A. a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, Înalta Curte are în vedere situaţia de fapt deja stabilită de instanţa de apel, care nu poate fi schimbată, având caracter definitiv.

Înalta Curte constată în raport de argumentele ce susţin cererea de recurs în casaţie invocate că, în realitate, ele nu vizează nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare în fond a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa pronunţării unei soluţii de achitare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 279 alin. (2) corob. cu art. 206 alin. (1) C. pen. Or, în prezent, această prerogativă este atributul exclusiv al instanţelor care administrează în mod nemijlocit probe cu privire la elementele de fapt, competente să devolueze cauza în fapt şi în drept, respectiv, instanţa de fond şi instanţa de apel.

Prin urmare, solicitarea recurentului inculpat A. de a se dispune achitarea sub aspectul infracţiunii pentru care a fost condamnat de cele două instanţe inferioare are la bază reanalizarea tuturor aspectelor de fond ale cauzei, inclusiv probatoriul, recurentul urmărind, în realitate, o rejudecare a cauzei în cadrul procedurii recursului în casaţie ca al treilea grad de jurisdicţie.

Or, scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de control judiciar, iar argumentele invocate de inculpat nu susţin niciunul dintre cazurile de casare expres şi limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen., fiind formal circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, legiuitorul urmărind prin această cale de atac extraordinară nu o rejudecare a litigiului, respectiv a fondului cauzei, ci o verificare a hotărârii pronunţate de instanţele de judecată din perspectiva legalităţii acestora. Cu alte cuvinte, recursul în casaţie reprezintă un mijloc de a repara aspectele de legalitate şi nu are, în consecinţă, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea sentinţelor şi deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislaţiei şi a uniformităţii jurisprudenţei. Recursul nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmăreşte îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casaţie are ca scop verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Având în vedere limitele prevăzute de dispoziţiile art. 447 C. proc. pen. prin raportare la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de inculpat şi pentru care a fost admisă, în principiu, cererea de recurs în casaţie, Înalta Curte constată că recurentul inculpat a invocat, formal, nelegalitatea hotărârii atacate, criticile formulate, vizând, în realitate, nelegala condamnare pentru infracţiunea de ameninţare, urmărind, în esenţă, reevaluarea stării de fapt, reţinută de ambele instanţe, activitate ce implică şi reaprecierea probatoriului administrat pe întreg parcursul procesului penal.

În consecinţă, apreciind că starea de fapt reţinută în cauză şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme şi, constatând că, din situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe în hotărârile pronunţate rezultă îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii de ameninţare, acestea făcând referiri concrete cu privire la realizarea elementelor constitutive ale acestei infracţiuni.

Drept urmare, criticile invocate de inculpatul A. sunt neîntemeiate şi, pentru aceste considerente, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. va fi respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat împotriva Deciziei penale nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul - inculpat A. la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 879/A din 30 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală şi de minori.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - ED