Notary public’s non-remittance of collected real estate transfer taxes as abuse of office versus fiscal obligation

Deliberând asupra apelurilor penale de faţă:

Constată că, prin sentinţa penală nr. 40 din 31 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosar nr. x/45/2014 s-au dispus următoarele:

Respinge cererea formulată de inculpatul A. privind schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de "abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit", prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de "evaziune fiscală" prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. şi art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. achită pe inculpatul A., notar public pentru infracţiunea de "abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit", prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen. lasă nesoluţionată acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi.

În baza art. 397 alin. (5) C. proc. pen. menţine măsurile asigurătorii luate prin ordonanţele din 9 iunie 2013 şi 6 octombrie 2014 care vor înceta de drept în situaţia în care persoana vătămată nu introduce o acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.

În baza art. 272 alin. (1) C. proc. pen. obligă pe inculpatul A. să achite suma de 1600 RON reprezentând diferenţă onorariu către expert B., sumă rămasă neachitată din costul expertizei contabile efectuate în cauză la solicitarea inculpatului.

Pentru a dispune astfel prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Sesizarea instanţei

Inculpatul A. a fost trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 15/P/2013 întocmit de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie -Serviciul Teritorial Iaşi, s-a dispus trimiterea în judecată, pentru comiterea infracţiunii de "abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit", în formă continuată, prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

Prin actul de sesizare s-a menţionat că inculpatul A., în perioada iunie 2010-iunie 2014, a calculat, a încasat şi a omis să vireze la bugetul statului suma totală de 2.100.593 RON, reprezentând impozitul aferent actelor juridice translative de proprietate, pe care le-a autentificat în calitate de notar public, sumă pe care şi-a însuşit-o.

În susţinerea încadrării juridice dată faptei inculpatului, în actul de sesizare, s-a arătat că notarul public este considerat funcţionar public, în sensul legii penale (art. 175 alin. (2) C. pen. din 2014), întrucât exercita un serviciu de interes public (conform art. 3 din Legea nr. 36/1995), pentru care este investit de o autoritate publică (art. 35 din Legea nr. 36/1995), iar activitatea sa este supusă controlului unei autorităţi publice (conform art. 85 din Regulamentul de punere în aplicare a aceluiaşi act normativ).

Obligaţia sa de a calcula, încasa şi vira la bugetul statului impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare din patrimoniul personal reprezintă o îndatorire de serviciu a notarului public şi nu o obligaţie fiscală a acestuia. Notarul public are îndatorirea de a respecta dispoziţiile legilor şi ale regulamentelor în cadrul procedurilor pe care le desfăşoară (art. 71 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 36/1995), iar faptul că obligaţia sa de a calcula, încasa şi vira acest impozit este prevăzută de Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. nu atribuie un caracter "fiscal" acestei obligaţii a notarului public.

Obligaţia fiscală de plată a impozitului aparţine contribuabilului, adică persoanei fizice din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate sau dezmembrămintele acestuia (art. 1512 din Normele Metodologice privind aplicarea C. fisc. , aprobate prin H.G. nr. 44/2004).

Notarul public are obligaţia de serviciu de a calcula şi de a încasa, înainte de autentificarea actului translativ de proprietate, acest impozit (art. 151 alin. (1) din aceleaşi Norme) şi de a-l vira la bugetul statului cel mai târziu până în ziua de 25 a lunii următoare celei în care a fost încasat.

Sumele respective pot fi încasate fie în numerar, caz în care notarul eliberează o chitanţă sau un bon fiscal, fie prin virament contul bancar al Biroului notarial (art. 1517 alin. (2) din aceleaşi Norme). În prezenta speţă, sumele au fost încasate de către inculpat numai în numerar. Orice ar fi făcut inculpatul, ulterior încasării, cu respectivele sume de bani, nu ar fi fost posibil decât în urma însuşirii acestora.

În lipsa plăţii impozitului, notarul public nu poate autentifica actul, iar ulterior, în lipsa dovezii de plată a impozitului registratorul de carte funciară nu poate înscrie dreptul de proprietate al dobânditorului în cartea funciară.

Aceste sume de bani nu reprezintă un venit al biroului notarial, nu intra în patrimoniul acestei entităţi, notarul neavând un drept de proprietate asupra lor, ci fiind un simplu detentor precar al acestor sume de bani, un mandatar al statului român, un intermediar între stat şi contribuabil.

Din acest motiv, sumele respective nu sunt înscrise în evidenţele contabile ale biroului notarial, ci doar într-un registru special constituit numai în acest scop, unde sunt trecute sumele încasate. Întrucât sumele de bani au fost încasate exclusiv în numerar şi nu au fost evidenţiate ca venituri în contabilitatea entităţii, nu se poate stabili care a fost destinaţia efectivă dată de inculpat acestor sume, ulterior însuşirii (aspect lipsit însă de relevanţă), fiind însă cert faptul că a încasat banii, în numerar, şi că şi-a însuşit aceste sume, în loc. să le vireze la bugetul statului (acest aspect fiind singurul relevant în ceea ce priveşte existenţa infracţiunii).

Anterior trimiterii în judecată, inculpatul a mai fost cercetat, pentru o parte a activităţii infracţionale ce a făcut obiectul prezentei cauze (actele comise până a data de 31 ianuarie 2011), de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 6 din Legea nr. 214/2005 privind combaterea evaziunii fiscale.

În temeiul prevederilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. din 2014 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia, prin ordonanţa nr. 514/P/2009 din data de 28 noiembrie 2011, menţinută de Curtea de Apel Iaşi, care a respins plângerea formulată de către partea vătămată A.N.A.F.- D.G.F.P.J. Iaşi.

S-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, întrucât notarul public nu are calitatea de contribuabil în sensul legii fiscale, iar impozitul respectiv nu face parte din categoria contribuţiilor cu reţinere la sursă.

Camera preliminară.

Prin încheierea pronunţată la data de 16 decembrie 2014 de judecătorul de cameră preliminară, menţinută prin încheierea nr. 141 din 28 ianuarie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus începerea judecăţii în cauză, fiind respinse ca nefondate excepţiile vizând nulitatea urmăririi penale ca urmare a nerespectării normelor de competenţă materială şi după calitatea persoanei şi a neregularităţii actului de sesizare, invocate de inculpatul A.

Judecata în primă instanţă

În urma cercetării judecătoreşti, ca situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut aspectele arătate de rechizitoriu.

De altfel s-a reţinut că inculpatul A., audiat fiind în cursul cercetării judecătoreşti, a recunoscut că tranzacţiile imobiliare despre care se face vorbire în rechizitoriu au avut loc. şi că a omis să vireze către bugetul de stat sumele datorate, dar a arătat că această situaţie a apărut ca urmare a neîncasării acestor sume din diverse motive, pe care le-a expus.

Inculpatul a mai arătat că a solicitat o eşalonare a plăţilor şi a garantat datoria cu bunurile imobile pe care le are.

Prima instanţă a reţinut că inculpatul A. nu a contestat probele administrate în cursul urmăririi penale şi a solicitat audierea în calitate de martor a doamnei C.-secretara la Biroul Notarial "A." precum şi precizări de la partea civilă referitoare la prejudiciul ce urmează să fie achitat.

În cauză a fost audiată martora propusă de inculpat şi s-a dispus efectuarea unei expertize contabile care a stabilit cuantumul datoriilor către partea civilă.

Pe parcursul judecării cauzei, inculpatul a mai solicitat şi introducerea în cauză, în calitate de parte responsabilă civilmente a Biroului Notarial Public "A." - cerere care a fost respinsă motivat prin încheierea din data de 26 mai 2015.

Analizând probele administrate atât pe parcursul urmăririi penale cât şi al judecăţii în primă instanţă, Curtea de Apel Iaşi a ajuns la concluzia că fapta inculpatului, astfel cum a fost prezentată, nu este prevăzută de legea penală şi, în consecinţă, a dispus achitarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În acest sens prima instanţă a arătat că, în urma analizei dispoziţiilor art. 279 C. pen. şi art. 132 din Legea nr. 78/2001 rezultă că în sarcina inculpatului se poate reţine infracţiunea pentru care a fost trimis în judecată doar dacă se consideră că procedura reglementată de art. 771 C. fisc. este o atribuţie de serviciu a notarului.

Instanţa de fond a arătat însă că, pentru a se reţine o infracţiune de abuz în serviciu, atribuţia de serviciu trebuie să fie intrinsecă activităţii pe care funcţionarul public o desfăşoară.

Din conţinutul Legii notarilor publici s-a constatat că, de esenţa activităţii notarului este autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală, legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri sau a înscrisurilor, procedura divorţului, etc.

S-a menţionat că literatura de specialitate admite existenţa unei forme de răspundere fiscală, care nu se confundă cu răspunderea contravenţională sau penală. Astfel, în activitatea pe care o desfăşoară, notarii publici au serie de obligaţii fiscale reglementate de C. fisc. iar pentru neachitarea la timp a obligaţiilor fiscale, acesta suportă o serie de sancţiuni, datorând după termenul de scadenţă dobânzi şi penalităţi de întârziere.

Notarul public este obligat să întocmească înscrisuri în care sunt inserate obligaţiile fiscale care trebuie remise către stat, inclusiv impozitul încasat ca urmare a încheierii actelor juridice translative de proprietate.

S-a arătat că nu se poate reţine că neplata la termen a acestor obligaţii fiscale ar echivala cu neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unei atribuţii de serviciu.

Instanţa de fond consideră că infracţiunea de "abuz în serviciu" protejează drepturile şi interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice de funcţionarii publici care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplinesc un act sau îl îndeplinesc în mod defectuos, acte ce se referă strict la activitatea lor profesională şi nu la unele obligaţii fiscale impuse de C. fisc. deoarece pentru neîndeplinirea obligaţiilor fiscale se percep dobânzi şi penalităţi de întârziere care sunt prevăzute de C. fisc.

S-a menţionat că neplata unor impozite la termen nu atrage răspunderea penală decât în situaţiile reglementate de art. 6 din Legea evaziunii fiscale, articol care însă, între timp, a fost declarat neconstituţional.

Prima instanţă a apreciat că nu se poate face o delimitare între răspunderea penală şi cea fiscală în funcţie de natura impozitului pe care inculpatul este obligat să-l remită statului.

Raportat la situaţia arătată, instanţa de fond a constatat aşadar că nu se poate reţine în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii de "abuz în serviciu", fapta descrisă în rechizitoriu nefiind prevăzută de legea penală la acest moment.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, dată fiind soluţia de achitare, aceasta a fost lăsată nesoluţionată fiind însă menţinute măsurile asiguratorii dispuse în cauză, în conformitate cu disp. art. 397 alin. (5) C. proc. pen.

Referitor la cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice dată faptei prin rechizitoriu, din infracţiunea de abuz în serviciu, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit", prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. în infracţiunea de "evaziune fiscală" prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., prima instanţă a constatat că este neîntemeiată deoarece art. 6 din Legea nr. 241/2005 sancţiona reținerea și nevărsarea, cu intenție, în cel mult 30 de zile de la scadență, a sumelor reprezentând impozite sau contribuții cu reținere la sursă iar impozitul încasat în baza unor tranzacţii imobiliare care se cuvin statului, nu face parte din categoria contribuţiilor cu reţinere la sursă.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi şi inculpatul A.

În apelul Ministerului Public sentinţa a fost criticată pentru nelegalitate şi netemeinicie fiind reluate, în esenţă, argumentele ce au justificat trimiterea în judecată, menţionate de rechizitoriu.

Astfel, s-a subliniat faptul că notarul public este funcţionar public în sensul legii penale (art. 175 alin. (2) C. pen.) iar obligaţia de a calcula, încasa şi vira la bugetul statului impozitul pe venitul din transferul proprietăţilor imobiliare reprezintă o îndatorire de serviciu a acestuia şi nu o obligaţie fiscală.

S-a accentuat faptul că această obligaţie deşi este prevăzută de C. fisc. (Legea nr. 571/2003) este totuşi o îndatorire de serviciu pentru notarul public şi nu o obligaţie fiscală a acestuia. Obligaţia fiscală aparţine contribuabilului persoană fizică sau juridică din patrimoniul căruia se transferă dreptul de proprietate iar notarul public are obligaţia de serviciu de a calcula şi de a încasa, înainte de autentificarea actelor translative de proprietate acest impozit pe care apoi trebuie să-l verse la bugetul statului. (art. 1511 şi 1517 alin. (1) din Normele Metodologice privind aplicarea C. fisc. )

S-a menţionat că, în lipsa plăţii impozitului notarul nu poate autentifica actul, că aceste sume de bani nu constituie un venit al biroului notarial iar notarul nu are un drept de proprietate asupra lor fiind un simplu detentor precar dar şi un mandatar al statului, un intermediar între contribuabil şi stat.

S-a arătat că, în speţă, este cert faptul că inculpatul a primit acele sume de bani în numerar şi, fie că le deţine încă fie că a dispus de acestea, cert este că şi le-a însuşit.

În motivele de apel Ministerul Public a arătat şi faptul că, pentru o parte a activităţii infracţionale ce face obiectul prezentei cauze, respectiv actele comise până la data de 31 ianuarie 2011 inculpatul A. a fost cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 însă prin ordonanţa nr. 514/P/2009 din 28 noiembrie 2011 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală apreciindu-se că notarul public nu are calitatea de contribuabil, în sensul legii fiscale, iar impozitul respectiv nu făcea parte din categoria celor cu reţinere la sursă.

Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală a fost menţinută de Curtea de Apel Iaşi care a respins plângerea formulată de partea civilă A.N.A.F. - D.G.F.P.J. Iaşi.

În continuare, în motivele de apel Ministerul Public a făcut referire, pe larg, la motivele pentru care nu putea fi reţinută infracţiunea prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005.

În consecinţă, s-a solicitat desfiinţarea sentinţei, condamnarea inculpatului, aplicarea pedepselor complementare şi accesorii prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi g) C. pen. şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile.

În apelul inculpatului A. sentinţa a fost criticată, de asemenea, pentru nelegalitate şi netemeinicie arătându-se că, deşi soluţia primei instanţe în sensul că, în cauză, nu poate fi reţinută răspunderea penală a inculpatului este una corectă, se impune totuşi clarificarea dispoziţiilor legale incidente şi aplicabile în speţă.

În acest sens, în primul rând, s-a arătat că se impune clarificarea situaţiei privind excepţia de autoritate de lucru judecat raportat la ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală din 28 noiembrie 2011 dată în Dosarul nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, menţinută prin sentinţa penală nr. 51 din 05 aprilie 2012 a Curţii de Apel Iaşi şi, respectiv ordonanţa din 22 martie 2013 dată în Dosarul nr. x/P/2012 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

S-a arătat că există o triplă identitate de obiect, cauză şi persoană cercetată iar rezoluţia de începere a urmăririi penale din data de 09 iulie 2013 dată în cauza de faţă nu pune în discuţie soluţiile de netrimitere în judecată menţionate mai sus astfel că, în aplicarea principiului ne bis in idem se impune încetarea procesului penal. S-a menţionat că prima instanţă nu a luat în discuţie şi nici nu s-a pronunţat cu privire la această excepţie deşi a fost invocată, descrisă şi susţinută.

În al doilea rând apelantul inculpat a arătat că sentinţa este parţial netemeinică deoarece, ajungând la concluzia că fapta nu este prevăzută de legea penală, prima instanţă era datoare să explice şi să detalieze argumentele luate în considerare.

În acest sens, în raport de considerentele din paragrafele nr. 50 şi 69 din Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale, s-a arătat că, pentru a fi atrasă răspunderea penală a unui funcţionar public, pentru abuz în serviciu, trebuie să se facă dovada că a încălcat o dispoziţie legală iar atribuţia de serviciu trebuie să fie intrinsecă activităţii pe care notarul o desfăşoară.

S-a mai arătat totodată că, în considerentele aceleiaşi decizii, Curtea Constituţională a precizat că abuzul în serviciu poate fi reţinut, sub aspectul laturii obiective, numai cu respectarea:

- principiului ultima ratio în materie penală

- interpretării "în sens restrâns şi aplicării la nivel înalt ... în cazurile în care fapta este de natură gravă", cum ar fi infracţiuni grave împotriva proceselor democratice naţionale, încălcarea drepturilor fundamentale, subminarea imparţialităţii administraţiei publice şi altele.

- existenţa unor pârghii legislative extrapenale aplicabile unor fapte care s-ar putea circumscrie unui abuz în serviciu însă nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unor pedepse.

În raport de aceste considerente s-a solicitat, în teză principală, admiterea apelului declarat de inculpat, desfiinţarea sentinţei şi încetarea procesului penal ca urmare a existenţei autorităţii de lucru judecat sau, în teză secundară, desfiinţarea parţială a sentinţei şi completarea considerentelor hotărârii în sensul că, în cauză, "îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu" reţinută în rechizitoriu, nu a identificat în mod concret vreo încălcare a legii, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale.

Pe parcursul judecării apelului a fost audiat inculpatul şi, la cererea Ministerului Public, a fost reaudiată martora C.

În declaraţia dată în faţa instanţei de apel inculpatul A. a reluat aceleaşi afirmaţii făcute şi la urmărirea penală şi în faţa primei instanţe în sensul că a recunoscut că a menţionat ca fiind încasate acele sume de bani ce reprezentau impozitul pentru transferul proprietăţilor şi faptul că nu le-a virat către bugetul statului, în perioada menţionată de rechizitoriu.

Inculpatul a susţinut însă că nu şi-a însuşit nicio sumă de bani şi că s-a ajuns la această situaţie datorită a două motive şi anume: în primul rând a susţinut că existau persoane care cumpărau prin programul guvernamental "Prima Casă" iar vânzătorul nu primea în mod direct nici un ban de la cumpărător mai înainte de încheierea contractului iar banii se dădeau numai după autentificarea actului. În aceste condiţii, întrucât vânzătorii nu aveau banii necesari achitării impozitului inculpatul a susţinut că a trecut în actele întocmite menţiunea că s-au plătit banii ce constituiau impozitul, pentru a putea autentifica contractul, urmând ca vânzătorul să-i restituie banii după ce-i primea, lucru care nu s-a mai întâmplat.

În al doilea rând a arătat că s-a ajuns în această situaţie şi datorită faptului că pentru alte contracte a încasat efectiv banii ce reprezentau impozitul în acele cazuri dar i-a folosit pentru a depune impozitele la actele încheiate anterior şi, la un moment, dat, situaţia i-a scăpat de sub control.

Inculpatul a susţinut că a avut o agendă în care şi-a notat toate aceste situaţii în care i se datorau bani, a solicitat încuviinţarea depunerii acestui înscris ca probă însă nu a putut face dovada existenţei sale astfel că instanţa a respins cererea.

În fine, inculpatul a susţinut că suma ce i s-a reţinut ca fiind de plată, de către organele financiare, nu este corectă deoarece nu s-au avut în vedere plăţile pe care le-a efectuat, dar nu a putut preciza ce anume plăţi nu i s-au reţinut, pe ce perioadă şi în ce cuantum.

Analizând apelurile formulate în raport cu actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, cu opinie majoritară, constată ca fiind fondat apelul declarat de Ministerul Public DNA - Serviciul Teritorial Iaşi şi nefondat apelul inculpatului, din considerentele ce se vor arăta în continuare.

Astfel:

1. Un prim aspect ce se impune a fi lămurit este acela al calităţii de funcţionar public, în sensul legii penale, a inculpatului.

După cum a arătat pe larg Ministerul Public şi după cum a acceptat implicit şi instanţa de fond (care a achitat pe considerentul că obligaţia de vărsare către bugetul de stat a sumelor încasate cu titlul de impozit nu este o obligaţie intrinsecă a activităţii unui notar public), inculpatul este funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) C. pen.

Dealtfel nici inculpatul nu contestă această calitate.

2. În al doilea rând, în considerarea calităţii sale de notar public şi, implicit, funcţionar public în sensul legii penale, trebuie stabilit care erau atribuţiile de serviciu ale acestuia în legătură cu colectarea şi vărsarea acelui impozit, din ce act normativ izvorăsc şi ce poziţie ocupă actul respectiv în ierarhia normativă.

Conform art. 771 alin. (1) din Legea nr. 541/2003 (C. fisc. ) La transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii asupra construcţiilor de orice fel şi a terenurilor aferente acestora, precum şi asupra terenurilor de orice fel fără construcţii, contribuabilii datorează un impozit care se calculează conform prevederilor exprese ale acestei legi.

Conform art. 771 alin. (6) din acelaşi act normativ, impozitul se va calcula şi încasa de notarul public, înainte de autentificarea actului sau, după caz, întocmirea încheierii de finalizare a succesiunii iar notarul are obligaţia de a-l vira la bugetul statului până la data de 25 inclusiv, a lunii următoare celei în care a fost reţinut.

Totodată, conform art. 12 lit. r) din Legea nr. 36/1995 - legea notarilor publici şi a activităţii notariale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, notarul public îndeplineşte "orice alte operaţiuni prevăzute de lege".

Prin urmare este total eronată concluzia instanţei de fond în sensul că obligaţia notarului de a calcula, încasa şi de a vărsa la bugetul statului impozitul pentru transferul proprietăţilor, este o obligaţie ce excede activităţii intrinseci a unui notar public.

Aşa cum s-a arătat mai sus, Legea nr. 36/1995 prevede că principalele atribuţii ale notarilor publici sunt legate de activitatea notarială dar, în acelaşi timp, aceştia îndeplinesc şi orice alte operaţiuni prevăzute de lege. Prin urmare, notarii publici pot avea două categorii de atribuţii şi anume: atribuţii strict legate de activitatea notarială dar şi atribuţii conexe, stabilite în alte acte normative şi care devin obligatorii pentru notar tocmai prin referirea pe care legea de organizare şi exercitare a profesiei o face la "îndeplinirea oricăror alte operaţiuni prevăzute de lege".

Ca atare, obligaţia notarului public, statuată de Legea nr. 541/2003 de a calcula, încasa şi vira acel impozit este o atribuţie ce derivă în mod direct din legi, fiind satisfăcută exigenţa stabilită de Decizia nr. 405/2016 a Curţii Constituţionale iar nerespectarea ei poate constitui element material al infracţiunii de abuz în serviciu.

Totodată este eronată şi aprecierea primei instanţe în sensul că această obligaţie a notarului public ar fi una de natură fiscală.

Este adevărat că, în jurisprudenţa au existat şi situaţii de încadrare a unor astfel de fapte, comise de notarii publici, în dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 241/2005 privind evaziunea fiscală, text care sancţiona nerespectarea dispoziţiilor privind stopajul la sursă a unor taxe şi impozite şi care, între timp, a fost declarat neconstituţional fiind scos astfel din ordinea normativă însă, după cum arăta şi organul de urmărire penală, în privinţa impozitului pe venitul din transferul proprietăţii nu ar fi fost incident acest text de lege deoarece nu era un veritabil impozit cu "stopaj la sursă".

Astfel, "reţinerea la sursă" sau "stopajul la sursă" se aplică pentru acele categorii de venituri la care există posibilitatea de a se calcula şi opri impozitul datorat, înainte de achitarea veniturilor cuvenite persoanelor fizice şi/sau juridice. Ori, notarul public nu făcea plăţi către persoanele fizice sau juridice ce autentificau acte în faţa sa ci avea doar rolul unui "mandatar" al statului fiind însărcinat de lege cu preluarea impozitului de la contribuabilul vânzător şi virarea lui către stat.

Împrejurarea că, pentru a realiza viramentul notarul public trebuie să întocmească nişte documente fiscale nu transformă această obligaţie, dintr-o obligaţie de serviciu, într-o obligaţie fiscală proprie a notarului, aşa cum susţine instanţa de fond.

Concluzionând Înalta Curte, cu opinie majoritară, constată că notarul public are o atribuţie de serviciu, stabilită prin lege, în sensul calculării, colectării şi virării impozitului pe venituri din transferul proprietăţii, atribuţie pe care dacă nu şi-o îndeplineşte, devine pasibil de comiterea infracţiunii de abuz în serviciu.

3. În al treilea rând, revenind la speţa de faţă, Înalta Curte, cu opinie majoritară, reţine că starea de fapt expusă de rechizitoriu este corectă iar inculpatul a comis faptele respective cu forma de vinovăţie necesară pentru a se realiza tragerea sa la răspundere penală, respectiv intenţia sub forma intenţiei indirecte.

Astfel, după cum a arătat şi organul de urmărire penală, nu interesează dacă inculpatul şi-a însuşit efectiv acei bani, dacă i-a cheltuit ori încă îi mai deţine, simplul fapt al neîndeplinirii obligaţiei prevăzute de lege constând în virarea banilor, în condiţiile în care a atestat în cuprinsul actelor autentice că ar fi colectat totuşi impozitul respectiv, denotă cel puţin intenţia indirectă a inculpatului ca formă de vinovăţie.

În al treilea rând Înalta Curte constată că, în speţa de faţă se ridică o altă problemă şi anume aceea a distincţiei dintre abaterea disciplinară şi infracţiune.

Astfel, la o primă vedere, se constată că, potrivit disp. art. 73 lit. o) din Legea nr. 36/1995, constituie abatere disciplinară fapta notarului public constând în "nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea şi, după caz, virarea impozitelor, tarifelor şi onorariilor" adică exact fapta de care este acuzat inculpatul A.

Legat de acest aspect, Înalta Curte, cu opinie, majoritară, apreciază că în cauză nu poate fi reţinută totuşi abaterea disciplinară iar fapta inculpatului constituie infracţiune.

Fără a intra în dezbaterea teoretică a distincţiei între abateri disciplinare şi infracţiuni trebuie totuşi să menţionăm că, în cazul în care aceiaşi faptă poate constitui atât abatere disciplinară cât şi infracţiune, latura subiectivă este un element de bază în raport de care se face deosebirea între cele două feluri de răspundere.

Astfel, dacă fapta nu este comisă cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru a fi infracţiune este clar că ea nu poate fi decât abatere disciplinară. Pe de altă parte, existenţa formei de vinovăţie prevăzută de lege pentru ca fapta să constituie infracţiune, coroborat cu alte elemente - cum ar fi natura şi gravitatea faptei - exclude posibilitatea ca fapta să fie doar o simplă abatere disciplinară.

În speţa de faţă, instanţa a reţinut că inculpatul a comis faptele cu intenţie indirectă şi totodată, faptele nu sunt rezultatul unei interpretări greşite a dispoziţiilor legale privind calculul impozitului şi virarea lui ci, pur şi simplu, inculpatul a ales să nu-şi îndeplinească această obligaţie legală.

Un alt element al distincţiei abatere disciplinară - infracţiune, în situaţia în care faptele sunt comise cu forma de vinovăţie ce ar permite atât tragerea la răspundere penală cât şi la răspundere disciplinară, este dat de gravitatea şi periculozitatea socială a urmării faptei.

Or, în speţă, coroborând împrejurarea că inculpatul a mai fost cercetat şi anterior pentru comiterea acestui tip de fapte, cu multitudinea de acte materiale comise pe parcursul unei lungi perioade de timp (cel puţin 1 februarie 2011 - 30 iunie 2014) şi cu faptul că este vorba de sume însemnate de bani, Înalta Curte conchide, cu opinie majoritară, că este depăşit pragul rezonabil al unei simple abateri disciplinare iar fapta întruneşte elementele unei infracţiuni.

4. În fine, un al patrulea aspect ce se impune a fi clarificat în cauză este legat de situaţia cercetării anterioare a inculpatului pentru acelaşi gen de fapte.

Astfel, în prezenta cauză inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru faptele comise în perioada iunie 2010 - 30 iunie 2014.

Se reţine însă că, într-o primă fază, la plângerea D.G.F.P. Iaşi, inculpatul A. a fost cercetat pentru acelaşi gen de fapte, această cercetare formând obiectul dosarului de urmărire penală nr. x/P/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, cauză în care inculpatul a fost cercetat sub aspectul comiterii infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

Practic însă, din lecturarea conţinutului acestei ordonanţe rezultă că a fost vorba de două plângeri al D.G.F.P. Iaşi, una vizând perioada 25 octombrie 2008 - 25 august 2009, înregistrată la organul de urmărire penală cu nr. 514/P/2009 iar cealaltă iar cealaltă vizând perioada 01 august 2009 - 31 ianuarie 2011, şi comiterea aceleiaşi infracţiuni, înregistrată sub nr. 133/P/2011.

La data de 11 aprilie 2011, prin ordonanţa procurorului Dosarul nr. x/P/2011 a fost conexat la dosarul mai vechi, nr. x/P/2009 iar prin ordonanţa nr. 514/P/2009 din data de 28 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a sus-numitului, în esenţă cu motivarea că, pentru sumele de bani ce erau încasate cu titlul de impozit pentru transferul proprietăţii notarul public nu are calitatea de contribuabil în sensul Legii nr. 241/2005.

Întrucât, în aceiaşi cauză s-au efectuat cercetări, sub aceiaşi încadrare juridică, şi pentru nevirarea la bugetul de stat a unei sume de 11.298 RON reprezentând impozitul pe venituri din salarii şi contribuţii sociale, cu reţinere la sursă, s-a constatat că această sumă a fost achitată de inculpat, devenind incidente dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 241/2005 astfel că s-a dispus aplicarea unei sancţiuni administrative.

Împotriva ordonanţei nr. 514/P/2009 din 28 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi a formulat plângere D.G.F.P. Iaşi iar prin sentinţa penală nr. 51 din 5 aprilie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi în Dosar nr. x/45/2012 plângerea a fost respinsă ca nefondată, soluţia de scoatere de sub urmărire penală definitivându-se.

Întrucât inculpatul A. a continuat să vireze către stat impozitul pe veniturile din transferul proprietăţii, pentru actele de vânzare - cumpărare pe care le încheia, în cursul anului 2012 A.N.A.F. -D.G.F.P. Iaşi a făcut o nouă sesizare, fiind format Dosarul nr. x/P/2012 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi.

Prin ordonanţa nr. 390/P/2012 din data de 22 martie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi s-a dispus neînceperea urmăririi penale cu privire la inculpatul A. pentru comiterea infracţiunii prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, apreciindu-se că nu are calitatea de subiect activ al acestei infracţiuni dar, în aceiaşi ordonanţă, s-a dispus disjungerea continuarea cercetărilor de către D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi, pentru aceleaşi fapte, sub aspectul comiterii infracţiunii de abuz în serviciul prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 248 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior.

Cercetările efectuate de noul organ de urmărire penală au vizat perioada iunie 2010 (fără a rezulta cum a fost determinată această dată) - iunie 2014. Întrucât nu s-a precizat o dată anume din iunie 2014 instanţa va lua în considerare finalul acestei luni, respectiv 30 iunie 2014.

Rezultă aşadar că, pentru o parte din faptele comise în perioada vizată de prezentul rechizitoriu - respectiv cele din iunie 2010 până la data de 31 ianuarie 2011 - deşi soluţia se definitivase la instanţa de judecată şi nu a intervenit infirmarea ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală ca urmare a existenţei unor împrejurări noi.

În aceste condiţii, Înalta Curte nu poate reţine în conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu actele materiale din perioada iunie 2010 - 31 ianuarie 2011 întrucât ar însemna o încălcare a principiului non bis in idem şi al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat în mod constant (Cauzele Franz Fischer c. Austriei, Gradinger c. Austriei) că autoritățile pot aplica o singură dată o sancțiune cu caracter penal în sensul Convenției, indiferent dacă aceasta este calificată în dreptul intern ca fiind contravențională sau penală și indiferent dacă această sancțiune este aplicată de o autoritate judiciară sau administrativă.

Prin urmare, pentru faptele din perioada respectivă inculpatul nu mai poate fi sancţionat întrucât a fost cercetat şi, chiar dacă în final nu i s-a aplicat o sancţiune, definitivarea în faţa instanţei împiedica reluarea cercetărilor de organul de urmărire penală în lipsa unor elemente noi care să fi condus la redeschiderea urmăririi penale ce fusese iniţial închisă.

În ceea ce priveşte însă faptele ulterioare datei de 31 ianuarie 2011, respectiv cele începând cu data de 01 februarie 2011 Înalta Curte constată că nu se poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat, în raport cu cele dispuse prin ordonanţa nr. 390/P/2012 din data de 22 martie 2013 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi deoarece, chiar dacă pentru o anumită încadrarea juridică s-a dat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale, aceleaşi fapte au primit o altă încadrare juridică - abuz în serviciu - iar cauza a continuat să fie instrumentată. Cu alte cuvinte nu a avut loc. o rezolvare definitivă a cauzei.

5. În ceea ce priveşte apelul formulat de inculpatul A. se constată că susţinerile acestuia nu pot fi primite apelul fiind neîntemeiat.

Astfel, inculpatul a fost achitat de prima instanţă pentru comiterea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată iar o soluţie de achitare primează unei soluţii de încetare a procesului penal.

Prin urmare, chiar dacă s-a dovedit că, în parte, susţinerile inculpatului sunt corecte în sensul că, dacă ar fi condamnat pentru întreaga perioadă vizată de actul de sesizare, s-ar încălca principiul non bis in idem, totuşi, aceste susţineri nu pot fi valorificate decât ca apărări faţă de apelul Ministerului Public întrucât nu este posibil, din punct de vedere formal, să se admită şi apelul inculpatului dar cu toate acestea soluţia să fie schimbată dintr-una de achitare în una de condamnare sau încetare a procesului penal.

În ceea ce priveşte cea de-a doua solicitare - aceea de completare a considerentelor sentinţei în sensul că nu s-a constatat o încălcare a unor dispoziţii prevăzute de lege, este de asemenea neîntemeiată întrucât, după cum s-a arătat mai sus, Înalta Curte a ajuns la o concluzie contrară şi anume aceea că inculpatul a încălcat dispoziţii prevăzute în mod expres de lege.

Faţă de toate aceste considerente, în conformitate cu disp. art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. Înalta Curte, cu opinie majoritară, va admite apelul formulat de Ministerul Public - D.N.A. - Serviciul Teritorial Iaşi, va desfiinţa sentinţa şi, rejudecând cauza, va reţine infracţiunea de abuz în serviciu prev. de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (actele materiale din perioada 1 februarie 2011 - 30 iunie 2014).

Întrucât este vorba de o faptă continuată sunt aplicabile integral dispoziţiile Noului C. pen. chiar dacă o parte din actele materiale au fost comise sub incidenţa C. pen. anterior.

În raport de criteriile de individualizare a pedepsei menţionate de art. 74 C. pen., instanţa va aplica inculpatului A. pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

Întrucât se consideră că scopul preventiv educativ al pedepsei va putea fi atins şi fără privare de libertate şi se constată că sunt îndeplinite toate celelalte condiţii prev. de art. 91 C. pen., se va dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durată de 3 ani care constituie termen de supraveghere.

Pe durata termenului de încercare inculpatul va fi obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2), (3) C. pen. se va impune inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să îndeplinească şi următoarele obligaţii:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate;

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul unei instituţii din comunitate respectiv: Consiliul Local Iaşi - Direcţia Exploatare Patrimoniu sau Consiliul Local Iaşi - SC Servicii Publice SA.

În temeiul art. 421 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. se va respinge apelul formulat de apelantul - intimat inculpat A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Văzând şi disp. art. 275 C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară,

Admite apelul formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Iaşi împotriva sentinţei penale nr. 40/2017 din 31 martie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.

Desfiinţează sentinţa şi, rejudecând cauza:

În baza art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (actele materiale din perioada 1 februarie 2011 - 30 iunie 2014), condamnă pe inculpatul A. la pedeapsa principală de 3 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 66 lit. a), b) şi g) C. pen.

În baza art. 91 C. pen.

Dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale pe o durată de 3 ani care constituie termen de supraveghere.

În temeiul art. 93 alin. (1) C. pen. obligă inculpatul ca pe durata termenului de supraveghere să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la serviciul de probaţiune Iaşi, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informaţii şi documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existenţă.

În temeiul art. 93 alin. (2), (3) C. pen. impune inculpatul, ca pe durata termenului de supraveghere, să îndeplinească şi următoarele obligaţii:

- să frecventeze un program de reintegrare socială derulat de către serviciul de probaţiune sau organizat de acesta în colaborare cu instituţii din comunitate;

- să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii pe o perioadă de 60 de zile în cadrul unei instituţii din comunitate respectiv: Consiliul Local Iaşi - Direcţia Exploatare Patrimoniu sau Consiliul Local Iaşi - SC Servicii Publice SA.

În conformitate cu disp. art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., executarea pedepsei complementare începe de la momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Admite în parte acţiunea civilă formulată de partea civilă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi obligă inculpatul la plata către aceasta a sumelor de: 1.035.429,5 RON debit, 541.461 RON majorări de întârziere şi 190.347 RON penalităţi de întârziere, majorările şi penalităţile fiind calculate până la data de 30 iunie 2014 inclusiv, precum şi la plata în continuare a majorărilor şi penalităţilor de întârziere la debitul principal astfel stabilit.

Atrage atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 96 C. pen. privind revocarea suspendării în cazul comiterii de noi infracţiuni, al nerespectării măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor impuse de instanţă ori neîndeplinirii obligaţiilor civile stabilite mai sus, până la expirarea termenului de supraveghere.

Menţine măsurile asigurătorii dispuse în prezenta cauză prin ordonanţele din 9 iunie 2013 şi 6 octombrie 2014, în vederea achitării obligaţiilor civile şi cheltuielilor judiciare.

Respinge apelul formulat de apelantul - intimat inculpat A. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Obligă inculpatul la plata sumei de 500 RON cheltuieli judiciare la instanţa de fond.

Cheltuielile judiciare ocazionate de calea de atac formulată de Parchet, rămân în sarcina statului.

Obligă apelantul - intimat inculpat la plata sumei de 500 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în cuantum de 65 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 octombrie 2017.

Cu opinie separată,

în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Serviciul Teritorial Iaşi şi apelantul – intimat inculpat A împotriva aceleiaşi sentinţe.

Apreciez în opinie separată, că se impunea menţinerea soluţiei de achitare dispusă de instanţa de fond în raport de următoarele argumente:

În argumentarea acestei soluţii apreciez că se impune a se stabili cu caracter preparator, care sunt obligaţiile ce derivă din legea notarilor publici şi dacă obligaţia notarului de a calcula, încasa şi vira la bugetul de stat impozitul aferent actelor juridice translative de proprietate, pe care le-a autentificat în calitate de notar public.

Potrivit art 12 din legea nr. 36/1995 notarul public îndeplineşte următoarele acte şi proceduri notariale:

a) redactarea înscrisurilor cu conţinut juridic, la solicitarea părţilor;

b) autentificarea înscrisurilor;

c) procedura succesorală notarială;

d) certificarea unor fapte, în cazurile prevăzute de lege;

e) legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri, a specimenelor de semnătură, precum şi a sigiliilor;

f) darea de dată certă înscrisurilor;

g) primirea în depozit a bunurilor, a înscrisurilor şi a documentelor prezentate de părţi, precum şi a sumelor de bani, a altor bunuri, înscrisuri sau documente găsite cu ocazia inventarului succesoral, în limita spaţiului şi utilităţilor de care dispune biroul notarial;

h) actele de protest al cambiilor, al biletelor la ordin şi al cecurilor;

i) legalizarea copiilor de pe înscrisuri;

j) efectuarea şi legalizarea traducerilor;

k) eliberarea de duplicate de pe actele pe care le-a întocmit;

l) activităţi fiduciare, în condiţiile legii;

m) numirea, în cazurile prevăzute de lege, a custodelui sau a curatorului special;

n) înregistrarea şi păstrarea, în condiţiile legii, a amprentelor dispozitivelor speciale de marcat;

o) certificarea etapelor procedurale ale licitaţiilor şi/sau ale rezultatelor acestora;

p) procedura divorţului, în condiţiile legii;

q) lichidarea pasivului succesoral, cu acordul tuturor moştenitorilor;

r) orice alte operaţiuni prevăzute de lege.

Analiza dispoziţiilor legale mai sus menţionate, relevă că esenţa activităţii notariale constă în autentificarea înscrisurilor, procedura succesorală, legalizarea semnăturilor de pe înscrisuri sau a înscrisurilor, procedura divorţului.

Ori, prevederea reţinută de 771 Cod fiscal nu este o atribuţie de serviciu intrinsecă a notarului, deoarece nu are legătură indisolubilă cu activitatea specifică pe care o desfăşoară notarul public.

În opinia separată, apreciez că, această transferare a responsabilităţii de colectare a unor impozite către anumite categorii profesionale, în situaţia concretă, către notarii publici, nu echivalează cu o sarcină de serviciu, această măsură fiind luată pentru a crea contribuabilului o situaţie mai uşoară în sensul de a evita drumuri repetate de la biroul notarului public la trezorerie sau la administraţia fiscală.

Dacă s-ar vrea o altfel de interpretare dispoziţiilor cu caracter general ale art 248 VCP respectiv art 297 NCP, s-ar ajunge la situaţia în care orice administrator, al unei societăţi comerciale, orice persoană care datorează bugetul de stat un impozit sau o taxă şi le plăteşte cu întârziere sau nu le plăteşte ar putea deveni subiect activ al infracţiunii de abuz în serviciu, or acest lucru este imposibil şi vine şi în contradicţie cu decizii recente ale CJUE care stabileşte că răspunderea fiscală care atrage plata unor penalităţi şi dobânzi consistente, nu poate coexista cu răspunderea penală, deoarece prin sancţiunile pecuniare impuse persoanelor care plătesc cu întârziere sau nu plătesc deloc impozitele, aceste persoane sunt efectiv supuse unor măsuri coercitive ce echivalează cu o sancţiune penală.

Pe de altă parte nu trebuie omis faptul că anterior sesizării instanţei inculpatul a mai fost cercetat pe situaţii identice, însă sub o altă încadrare juridică, respectiv cea de evaziune fiscală prevăzută de art.6 din Legea 214/2005 şi s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a acestuia inclusiv pentru o perioadă cu privire la care s-a dispus trimiterea în judecată în prezenta cauză pentru abuz în serviciu.

Apreciez că ar fi nelegal ca strict pe aceeaşi situaţie de fapt să se poată dispune clasarea şi ulterior trimiterea în judecată cu consecinţa condamnării astfel cum s-a dispus în opinie majoritară , chiar dacă pentru o perioadă limitată( fiind exclusă perioada iunie 2010-30.06.2014), pe simplu considerent că fapta a fost comisă cu intenţie şi că neîndeplinirea obligaţiei astfel cum este reţinut prin actul de acuzare reprezintă impune antrenarea răspunderii penale sub aspectul săvârşirii infracţiunii de serviciu; atâta timp cât dispoziţiile art. 73 lit. o din Legea notarilor publici explicitează intr-un mod extrem de simplu şi clar la litera o) că, nerespectarea dispozițiilor legale cu privire la stabilirea, încasarea si, dupa caz, virarea impozitelor, tarifelor si onorariilor; atrage răspunderea disciplinară a notarului public.

Nici susţinerea conform căreia ceea ce ar conferi faptei caracter penal este faptul că anterior a mai fost cercetat,nu este un argument sustenabil şi de natură să confere faptei caracter penal atât timp cât faţă de acesta s-a dispus clasarea cauzei, ca atare nefiind stabilita vinovăția unei persoane în baza unei hotărâri judecătoreşti, care ar putea conferi în mod cert veridicitate susţinerilor , nu poate fi acceptată motivarea pe acest considerent.

Pentru toate considerentele de fapt şi drept expuse apreciez că se impunea menţinerea soluţiei de achitare pronunţată de instanţa de fon cu consecinţa respingerii apelului parchetului.