Negligent bodily injury conviction under old penal code despite new law's raised care threshold; scope of cassation review limited to legality, excluding re-evaluation of medical expert evidence

Deliberând asupra recursurilor în casaţie de faţă, în baza actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 456 din data de 28.05.2014, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în baza art. 386 alin. (1) C.proc.pen., au fost respinse, ca neîntemeiate, cererile de schimbare a încadrării juridice.

În baza art. 396 alin. (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplic. art. 4 C. proc. pen. rap. la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, a fost achitată inculpata SC A. SRL, cu sediul în Bucureşti, sector 3, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2), alin. (4) C. pen. anterior.

În baza art. 25 alin. (5) C. proc. pen., au fost lăsate nesoluţionate acţiunile civile formulate de părţile civile B., domiciliată în Mogoşoaia, jud. Ilfov, Spitalul Clinic de Urgenţă C., cu sediul în sector 1, Bucureşti, şi Spitalul Clinic de Urgenţă D., cu sediul în sector 4, Bucureşti.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de către stat, au rămas în sarcina acestuia.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarea situaţie de fapt:

Potrivit declaraţiilor persoanei vătămate, care se coroborează cu declaraţiile martorului ocular E., în data de 26.09.2011, în jurul orei 12:50, în timp ce persoana vătămată B. se afla la cumpărături în magazinul A. situat în Băneasa, aceasta a fost lovită, în cădere, de un recipient de 5l, cu detergent, de pe raftul nr. 3.

Iniţial, certificatul medico-legal nr. A2/6588 din 03 octombrie 2011 atestă că persoana vătămată a suferit leziuni traumatice ce pot data din 26.09.2011, care ar fi putut fi produse prin lovire cu un corp dur şi care necesită 2-3 zile de îngrijiri medicale.

Raportul de expertiză medico-legală nr. A1/951 din 21 iunie 2012, atestă faptul că leziunile produse victimei (excoriaţii frontal stânga şi la dosul nasului, traumatism cranio-cerebral minor nivel 1 cu pierderea stării de conştienţă imediat postraumatic, contuzie sternală, traumatism coloană vertebrală cu fractură tasare corp vertebral T4) au necesitat 75 de zile de îngrijiri medicale, nu au pus în pericol viaţa persoanei vătămate şi, dacă evoluţia va fi în continuare favorabilă, nu vor genera infirmitate.

Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, s-a întocmit raportul de expertiză medico-legală nr. A5 din 25 martie 2014, potrivit căruia, leziunile traumatice se cuantifică, conform criteriologiei medico-legale, cu cca. 75 de zile de îngrijri medicale. În plus, acest mijloc de probă a concluzionat că leziunile traumatice nu au pus viaţa victimei în pericol şi nu au determinat infirmităţi posttraumatice.

S-a reţinut că ambele rapoarte de expertiză medico-legală efectuate, atât cel din cursul urmăririi penale, cât şi cel din cursul judecăţii, au aceleaşi concluzii. Comisia de Avizare şi Control din cadrul I.N.M.L. a avizat raportul de nouă expertiză efectuat în cursul cercetării judecătoreşti.

Ambele rapoarte de expertiză medico-legală au evidenţiat faptul că persoana vătămată prezenta un teren osteoporotic, iar hemangiomul decelat la nivelul vertebrei toracale T2 (ce a beneficiat de tratament neurochirurgical la aceeaşi dată la care s-a practicat intervenţia operatorie pentru patologia traumatică de la nivelul T4, respectiv în data de 20.02.2012) nu are legătură cu traumatismul din data de 26.09.2011.

Prima instanţă a apreciat că în drept, fapta dedusă judecăţii a fost săvârşită în data de 26.09.2011, deci înainte de intrarea în vigoare a noului C. pen.

În raport de această situaţie, instanţa de fond a analizat dacă, potrivit art. 4 noul C. pen., infracţiunea este dezincriminată.

Realizând o analiză comparativă între dispoziţiile art. 184 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior şi dispoziţiile art. 196 alin. (2) şi alin. (3) noul C. pen. instanţa a constatat că există diferenţe.

Astfel, s-a reţinut că potrivit prevederilor art. 184 alin. (1) alin. (3) C. pen. anterior, vătămarea corporală trebuie să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile. Conform prevederilor art. 196 alin. (2), alin. (3) noul C. pen., vătămarea corporală trebuie să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 90 zile.

Prima instanţă a mai avut în vedere că potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, dispoziţiile art. 4 noul C. pen. sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii.

În ceea ce priveşte latura civilă a cauzei, s-a reţinut că atât persoana vătămată, cât şi Spitalul Clinic de Urgenţă C. şi Spitalul Clinic D. s-au constituit părţi civile.

Din moment ce instanţa a dispus achitarea inculpatei şi nu există norme de procedură tranzitorii, care să permită instanţei să se pronunţe pe latura civilă, s-a constatat că sunt incidente dispoziţiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., în sensul că a lăsat nesoluţionate acţiunile civile.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel partea civilă B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia penală nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admis apelul formulat de partea civilă B. împotriva sentinţei penale nr. 456 din data de 28.05.2014 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, în Dosarul nr. x/299/2013 şi au fost extinse efectele sale şi asupra părţilor civile Spitalul Clinic de Urgenţă C. şi Spitalul de Urgenţă D.

A fost desfiinţată sentinţa apelată şi în fond, rejudecând:

În baza art. 184 alin. (2) şi alin. (4) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnată inculpata SC A. SRL la pedeapsa amenzii în cuantum de 200.000 lei.

A fost obligată inculpata SC A. SRL în solidar cu partea responsabilă civilmente SC F. SA la plata despăgubirilor civile după cum urmează:

- 2.000 euro daune materiale şi 180.000 euro daune morale, în echivalent în lei la cursul B.N.R. din data plăţii în favoarea părţii civile B.;

- 1.158,03 lei, precum şi dobânda legală de la data de 17 septembrie 2015 şi până la data plăţii efective, în favoarea părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă C.;

- 9.963,10 lei, în favoarea părţii civile Spitalul de Urgenţă D.

A fost obligată inculpata la plata în solidar cu partea responsabilă civilmente a sumei de 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare in fond.

Cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.

Analizând hotărârea pronunţată de instanţa de fond, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de motivele de apel invocate, dar şi în conformitate cu art. 417 şi urm. C. proc. pen., instanţa de control judiciar a constatat că apelul declarat este fondat, în considerarea următoarelor argumente:

În faza apelului, s-a procedat la administrarea probei cu înscrisuri şi cu raport de nouă expertiză medico-legală, completare şi aviz al Comisiei de Avizare şi Control I.N.M.L.

S-a avut în vedere că, deşi inculpata a fost legal citată, nu s-a prezentat în instanţă şi nu a solicitat probe în apărare.

S-a reţinut că dovada procedurii legale de citare rezultă din procesul-verbal de înştiinţare primit de către inculpată la data de 26.11.2015, ce poartă ştampila unităţii şi numele în clar al persoanei căreia i s-a predat.

S-a apreciat ca fiind fondat apelul, modificarea substanţială a soluţiei primei instanţe nefiind determinată de vreo eroare de judecată a acesteia, ci de probele noi administrate în această fază procesuală.

Astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că la data de 26.09.2011, partea vătămată B. se afla în calitate de client, în magazinul A. Băneasa. Deplasându-se printre raioanele unde se aflau produse, un recipient de 5 kg cu detergent a căzut dintr-un stativ neasigurat, de la o înălţime de aproximativ 4 m (nivelul 3).

În speţă, nu a fost identificat niciun element de asigurare a produselor destinate vânzării, aflate pe standurile mai înalte.

În urma căderii recipientului în capul victimei, aceasta şi-a pierdut cunoştinţa, suferind leziuni traumatice, prin lovire cu corp dur în cădere, aşa cum rezultă din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, completare şi aviz al Comisiei de Avizare şi Control I.N.M.L.

În urma leziunilor suferite, victima a fost supusă mai multor intervenţii chirurgicale la nivelul coloanei, ca urmare a agravării situaţiei primelor leziuni suferite.

Aceasta a suferit o fractură corp vertebral T4, ce a fost operat şi o vetebroplastie transpendiculară, după cum rezultă din înscrisurile medicale depuse la dosarul cauzei.

În final, aşa cum se arată în noul raport de expertiză medico-legală al Comisiei de Avizare şi Control I.N.M.L., victima a suferit leziuni cuantificabile conform criteriologiei medico-legale cu 100-110 zile de îngrijiri medicale.

S-a apreciat că legătura de cauzalitate dintre căderea bidonului în capul victimei şi leziunile suferite rezultă cu claritate din concluziile înscrisului anterior menţionat.

În legătură cu problematica răspunderii persoanei juridice SC A. SRL, instanţa de apel a apreciat că cercetarea internă efectuată de inculpata SC A. SRL este obiectivă în ceea ce priveşte reţinerea culpei acestei societăţi comerciale.

S-a reţinut că, în acord cu opinia organului de urmărire penală, cauza producerii evenimentului se datorează aranjării necorespunzătoare pe palet, în conformitate cu prevederile Instrucţiunilor proprii de aplicare a reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă nr. 19760/2007.

A fost încălcată şi norma generală prevăzută de art. 184 din NSPM 62, privind Norme specifice de protecţia muncii pentru comerţul cu ridicata şi cu amănuntul, în sensul că "Mărfurile vor fi aşezate întotdeauna, pe sortimente şi în acelaşi loc, în funcţie de natura lor, în aşa fel încât să fie evitate mişcările inutile, aglomerarea căilor acces şi producerea accidentelor".

S-a mai avut în vedere că în cuprinsul procesului-verbal de cercetare internă efectuată de SC A. SRLs-a reţinut că nu a fost posibilă identificarea persoanei care s-a ocupat de aranjarea mărfurilor pe paleţi şi nu au fost puse la dispoziţie organelor judiciare imagini ale camerelor video.

S-a mai reţinut că în cuprinsul aceluiaşi proces-verbal întocmit de inculpată, se precizează, la Capitolul: Propuneri pentru sancţiuni administrative şi disciplinare:

"

Nu este cazul".

Instanţa de apel a apreciat, însă, că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii penale pentru a se dispune condamnarea SC A. SRL, lăsându-i acesteia o largă disponibilitate de acţiune de a aprecia şi în continuare dacă este sau nu cazul să aibă camere de luat vederi funcţionabile sau cu filmări care să fie puse la dispoziţia organelor judiciare sau să aibă evidenţa clară pe sectoare de activitate a persoanelor responsabile cu aranjarea mărfurilor.

S-a considerat că viaţa persoanei şi integritatea corporală sunt valori intangibile, urmând a răspunde juridic atât persoanele fizice, cât şi cele juridice, în cazul în care întreprind vreo acţiune vătămătoare.

S-a apreciat că în speţa de faţă, culpa persoanei juridice se datorează lipsei oricărei măsuri de precauţie, în vederea evitării unor astfel de accidente, care nu erau de neprevăzut, în condiţiile în care orice persoană se poate aştepta în mod rezonabil la posibilitatea căderii unor bunuri neasigurate, aflate la câţiva metri deasupra solului.

S-a reţinut că nu există, vreun temei care să justifice doar pedepsirea persoanei fizice, atâta vreme cât acţiunea culpabilă de nesupraveghere aparţine chiar persoanei juridice.

S-a constatat că faptele săvârşite de inculpată întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. anterior, lege mai favorabilă inculpatei şi se impune condamnarea acesteia la pedeapsa amenzii în cuantum de 200.000 lei, dând o relevanţă deosebită funcţiilor preventivă şi de exemplaritate ale pedepsei.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor ce urmează a fi acordate, instanţa de control judiciar a apreciat că se impune extinderea efectelor apelului şi asupra părţilor civile Spitalul Clinic de Urgenţă C. şi Spitalul de Urgenţă D., deoarece se află în acelaşi grup procesual cu apelanta parte civilă B.

În ceea ce priveşte despăgubirile materiale, s-a constatat că partea civilă a făcut mai multe cheltuieli, în vederea diagnosticării corecte şi a ameliorării stării de sănătate, fiind depuse în acest sens, înscrisuri doveditoare relevante.

Ţinând seama de aceste înscrisuri, prin care se atestă existenţa unor servicii medicale prestate de diferiţi furnizori, dar şi chitanţe de plată, s-a apreciat că este necesar a se acorda în echitate, suma de 2.000 euro, prin echivalent în lei, cu titlul de despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte daunele morale, instanţa de apel a considerat că victima a fost supusă unor profunde suferinţe fizice şi psihice, dar şi unor intervenţii chirurgicale pe coloana vertebrală, inclusiv vetebroplastie, element ce ăi va afecta regimul de viaţă şi o va supune permanent la suferinţe fizice şi psihice.

S-a reţinut că este intolerabil ca o persoană care se deplasează cu bună credinţă într-un magazin, să fie rănită atât de grav, în urma neglijenţei comerciantului.

Instanţa de control judiciar a considerat că suma de 180.000 euro, la care va fi obligat în solidar asiguratorul şi inculpata, în favoarea părţii civile B. reprezintă o reparaţie echitabilă şi rezonabilă, pentru suferinţele aduse victimei.

Având în vedere înscrisurile privind cheltuielile efectuate, s-a apreciat că este necesar ca inculpata şi asiguratorul să fie obligaţi la plata sumei de 1.158,03 lei, cu dobânda legală de la data de 17 septembrie 2015 şi până la data plăţii efective, în favoarea părţii civile Spitalul Clinic de Urgenţă C. şi a sumei de 9.963,10 lei în favoarea părţii civile Spitalul de Urgenţă D.

Ţinând seama de soluţia de condamnare a inculpatei şi de soluţia pe latură civilă, instanţa de apel a apreciat că se impune obligarea inculpatei în solidar cu partea responsabilă civilmente la plata a 2.000 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare in fond.

Împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, au formulat recurs în casaţie inculpata SC A. SRL şi partea responsabilă civilmente F. SA.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data 10 februarie 2016 de sub nr. x/299/2013.

Prin încheierea nr. 89 din data de 18 martie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. x/299/2013, în temeiul art. 440 C. proc. pen., au fost admise în principiu cererile de recurs în casaţie formulate de inculpata SC A. SRL şi de partea responsabilă civilmente F. SA împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

S-a dispus trimiterea cauzei completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C10, în compunere de 3 judecători, fiind stabilit termen de judecată la data de 15 aprilie 2016, cu citarea părţilor.

Recursul în casaţie a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie la data de 21 martie 2016, sub nr. x/1/2016.

Recurenta inculpată SC A. SRL, prin apărătorul său, a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că în mod greşit a fost condamnată de instanţa de apel pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

A solicitat în baza art. 448 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea deciziei atacate şi rejudecând, menţinerea hotărârii primei instanţe, şi anume a sentinţei pronunţate de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care inculpata SC A. SRL a fost achitată în baza art. 16 pct. 1 lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2), (4) C. pen. anterior, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că partea civilă a avut nevoie pentru vindecare de 75 de zile îngrijiri medicale.

În motivarea căii de atac, recurenta inculpată a arătat că în urma accidentului suferit de partea vătămată B., în cauză au fost efectuate trei expertize medico-legale. În prima expertiză, s-a constatat că persoana vătămată a avut nevoie pentru vindecare de 2-3 zile de îngrijiri medicale, în cea de a doua şi a treia expertiză s-a constatat că aceasta a avut nevoie de 75 de zile îngrijiri medicale.

A solicitat să se aibă în vedere că instanţa de apel a dispus condamnarea SC A. SRL pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă în baza rezultatului unei expertize medico-legale solicitate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2014, raportul de expertiză medico-legală fiind ataşat la dosarul instanţei de apel.

A precizat că obiectivele expertizei instanţei civile erau următoarele: dacă au intervenit modificări în starea de sănătate a victimei de la efectuarea ultimului raport de expertiză medico-legală, dacă tratamentele efectuate de partea civilă B. după producerea accidentului au fost urmarea acestuia şi dacă este necesar tratamentul balneo-climateric, iar obiectivele stabilite de instanţa de apel erau cu totul altele, respectiv: stabilirea raportului de cauzalitate dintre intervenţia chirurgicală din data de 13 iunie 2015, deoarece partea civilă B. s-a operat imediat după ce s-a dispus achitarea recurentei inculpate SC A. SRL şi accidentul suferit de victimă, numărul total de îngrijiri medicale şi dacă acestea au pus viaţa victimei în pericol şi dacă în urma agresiunii victima a suferit o incapacitate de muncă temporară sau parţială sau dacă acestea reprezintă infirmitate sau sluţire ori au pus viaţa victimei în pericol.

Instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că nu s-a răspuns la aceste obiective şi, de asemenea, nu s-a răspuns la obiectivul care se referea la stabilirea raportului de cauzalitate dintre intervenţia chirurgicală şi accidentul suferit de victimă. Or, stabilirea numărului de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea organismului este esenţială, deoarece aceasta face diferenţa între calificarea unei fapte ca fiind infracţiune sau ca nefiind infracţiune. Prin urmare, necunoscând dacă există legătură de cauzalitate între intervenţia chirurgicală şi accidentul care s-a produs în teritoriul SC A. SRL, totuşi instanţa de apel a pronunţat o soluţie de condamnare.

De asemenea, a mai susţinut că nu s-a ţinut seama nici de faptul că la data de 3 septembrie 2015, reprezentantul Ministerului Public a solicitat avizul Comisiei Superioare de Control şi Avizare având în vedere diferenţa foarte mare cu privire la zilele de îngrijiri medicale şi faptul că în cele trei expertize se arăta că nu există leziuni posttraumatice, solicitare care a fost respinsă.

A mai precizat că expertiza în baza căreia instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatei pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă este o probă extrajudiciară, solicitată de o altă instanţă de judecată, aspect recunoscut de aceasta în încheierea de la termenul de judecată din data de 3 septembrie 2015 în care se arată că "originalul expertizei a fost înaintat la dosarul civil".

A mai susţinut că intimata parte civilă B. a exercitat, în paralel calea de atac a apelului, precum şi acţiunea civilă, dar instanţa de apel a ignorat principiul electa una via non datur recursus ad alteram conform căruia partea care părăseşte calea de atac pierde şansa de a-şi mai recupera prejudiciul şi nici de faptul că obiectivele celor două expertize erau diferite

Recurenta parte responsabilă civilmente F. SA prin apărător, a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea deciziei atacate şi rejudecând, menţinerea hotărârii instanţei de fond care a dispus achitarea inculpatei SC A. SRL, în baza art. 16 pct. 1 lit. b) teza I C. proc. pen., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prev. de art. 184 alin. (2) alin. (4) C. pen. anterior, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală, având în vedere că partea civilă a avut nevoie pentru vindecare de 75 de zile îngrijiri medicale.

În susţinerea căii extraordinare de atac a invocat cazul de recurs în casaţie prevăzut de dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susţinând că inculpata a fost condamnată pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În motivarea recursului în casaţie a arătat că raportul de expertiză pe baza căruia a fost condamnată SC A. SRL nu a îndeplinit cerinţa stabilită de legea penală cu privire la administrarea acestei probe. În acest sens a susţinut că raportul de expertiză şi obiectivele acestuia se dispun de către instanţa de judecată potrivit art. 172 alin. (2) C. proc. pen., care trebuie să indice obiectivele pe care trebuie să le clarifice raportul sau suplimentul de expertiză, potrivit art. 172 alin. (6) C. proc. pen.

A mai susţinut că potrivit art. 178 C. proc. pen., raportul de expertiză rezultat se depune la organul judiciar care l-a dispus. Or, în cauză, s-a depus un raport de expertiză judiciară dispus în alt dosar, care nu face referire la obiectivele dispuse de organul judiciar care l-a solicitat, în speţă, Tribunalul Bucureşti, secţia civilă.

A considerat că, în cauză, fiind întocmite trei rapoarte de expertiză, care au stabilit că pentru vindecarea leziunilor suferite de partea vătămată în urma accidentului a fost necesară o perioadă de 75 de zile de îngrijiri medicale, rezultatul acestei probe trebuia să fie avut în vedere de instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât nu s-a răspuns la obiectivul formulat de instanţa de apel şi anume, de a se determina dacă perioada de îngrijiri medicale se referă strict la rănile pe care le-a suferit partea civilă în urma accidentului sau la îngrijirile medicale care au presupus şi vindecarea intimatei părţi civile B. de afecţiuni le de care aceasta suferea anterioare accidentului, care sunt reţinute în toate rapoartele de expertiză dispuse în cauză.

Analizând recursurile în casaţie formulate de inculpata SC A. SRL şi de partea responsabilă civilmente F. SA în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate pentru următoarele considerente:

În intenţia de a răspunde cerinţelor jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de a se conforma prevederilor Convenţiei, în privinţa asigurării celerităţii procesului penal prin desfăşurarea acestuia într-un termen rezonabil, actualul legiuitor român a reconfigurat sistemul căilor de atac, reducând numărul gradelor de jurisdicţie.

În acest context, noua legislaţie procesual penală prevede o singură cale de atac ordinară, şi anume apelul, recursul devenind astfel o cale extraordinară de atac, sub denumirea de "recurs în casaţie", exercitat doar în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, conform art. 438 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente;

2-6. abrogate;

7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

8. în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal;

9-10. abrogate;

11. nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată;

12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;

13-14. abrogate.

Aşa cum reiese chiar din Expunerea de motive la Proiectul noului Cod de procedură penală, recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce urmăreşte verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate de către curtea de apel.

Prin recursul în casaţie este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept aplicabile. Recursul în casaţie vizeză aşadar exclusiv legalitatea hotărârilor definitive. Scopul acestei căi extraordinare de atac este respectarea principiului legalităţii, ceea ce presupune ca întreaga activitate procesuală să se desfăşoare în conformitate cu dispoziţiile legale.

Potrivit dispoziţiilor art. 447 C. proc. pen., instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi, verificând exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Analizând motivele recursurilor în casaţie formulate de inculpata SC A. SRL şi de partea responsabilă civilmente F. SA, Înalta Curte constată că acestea se circumscriu formal cazului de casare invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

În raport de cazul de casare invocat, Înalta Curte constată că poate să verifice dacă, în raport de norma de incriminare, fapta concretă stabilită prin hotărârea definitivă de condamnare întruneşte elementele de tipicitate obiectivă şi subiectivă ale infracţiunii e vătămare corporală din culpă (în acest sens decizia nr. 164/RC din 17 mai 2015 şi decizia nr. 250/RC din 14 octombrie 2014 a secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Astfel, Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentei inculpate SC A. SRL şi recurentei parte responsabilă civilmente F. SA, potrivit cărora infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) C. pen. anterior a fost dezincriminată în actuala reglementare şi astfel această faptă nu mai este prevăzută de legea penală în vigoare.

Problema de drept are în vedere aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, în mod corect curtea de apel constatând că dispoziţiile art. 184 alin. (2) şi (4) din C. pen. anterior este legea mai favorabilă pentru inculpata SC A. SRL şi nu aplicarea legii penale de dezincriminare.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută expres de art. 4 C. pen., potrivit căruia "Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă". Textul este completat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen. potrivit căruia, dispoziţiile art. 4 C. pen. privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

Aplicând principiile anterioare la speţa de faţă se constată următoarele:

Inculpata SC A. SRL a fost condamnată pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 184 alin. (2) şi (4) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen.

Fapta concretă reţinută în sarcina inculpatei constă în aceea că la data de 26.09.2011, partea vătămată B. se afla în calitate de client, în magazinul A. Băneasa. Deplasându-se printre raioanele unde se aflau produse, un recipient de 5 kg cu detergent a căzut dintr-un stativ neasigurat, de la o înălţime de aproximativ 4 m (nivelul 3).

În urma căderii recipientului în capul victimei, aceasta şi-a pierdut cunoştinţa, suferind leziuni traumatice, prin lovire cu corp dur în cădere, aşa cum rezultă din concluziile raportului de nouă expertiză medico-legală, completare şi aviz al Comisiei de Avizare şi Control I.N.M.L.

În urma leziunilor suferite, victima a fost supusă mai multor intervenţii chirurgicale la nivelul coloanei, ca urmare a agravării situaţiei primelor leziuni suferite.

Aceasta a suferit o fractură corp vertebral T4, ce a fost operat şi o verterobroplastie transpendiculară. În final, aşa cum se arată în noul raport de expertiză medico-legală al Comisiei de Avizare şi Control I.N.M.L., victima a suferit leziuni cuantificabile conform criteriologiei medico-legale cu 100-110 zile de îngrijiri medicale.

În drept, fapta săvârşită de inculpata SC A. SRL, care, nerespectând dispoziţiile înscrise în Instrucţiunile proprii de aplicare a reglementărilor de securitate şi sănătate în muncă nr. 19760/2007 şi în art. 184 din NSPM 62, privind Norme specifice de protecţia muncii pentru comerţul cu ridicata şi cu amănuntul, nu a luat măsurile necesare pentru asigurarea produselor destinate vânzării aflate pe standurile mai înalte, inacţiunea acesteia având ca urmare căderea dintr-un stativ neasigurat a unui un recipient de 5 kg cu detergent, de la o înălţime de aproximativ 4 m (nivelul 3) în capul victimei B., iar potrivit concluziilor noului raport de expertiză medico-legală al Comisiei de Avizare şi Control I.N.M.L., victima a suferit leziuni cuantificabile conform criteriologiei medico-legale cu 100-110 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

Potrivit art. 184 C. pen. anterior, constituie infracţiunea de vătămare corporală din culpă fapta prevăzută la art. 180 alin. (2) şi (21), care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile.

Dispoziţiile art. 196 alin. (1)-(6) din C. pen. în vigoare reglementează în continuare infracţiunea de vătămare corporală din culpă pe care însă o reconfigurează în raport cu vechile dispoziţii ale art. 184 C. pen. anterior, modificând sfera de aplicare a normei de incriminare.

Examinând prin comparare textele de lege succesive care incriminează infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în varianta normativă ce face obiectul chestiunii de drept, se constată următoarele:

Vechea reglementare delimita infracţiunea de vătămare corporală din culpă în forma-tip, prevăzută de art. 184 alin. (1) din C. pen. anterior, de modalitatea agravată, prevăzută de art. 184 alin. (2) din C. pen. anterior, prin urmarea imediată ce caracteriza latura obiectivă, constând în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile până la 60 de zile în varianta-tip şi mai mult de 60 de zile pentru varianta agravată. Totodată, prevedea în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, ca modalităţi agravate, săvârşirea unei vătămări (simple sau grave) ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi.

Sub aspectul urmării imediate, potrivit legii vechi, incriminarea vătămării corporale din culpă viza numai acele fapte care produceau vătămări ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile.

Spre deosebire de textul de lege menţionat, pentru varianta-tip a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1) C. pen., urmarea imediată constă în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a cărei gravitate este evaluată, în noua reglementare, prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanţe de comitere a faptei, respectiv 3 condiţii alternative ce caracterizează subiectul activ nemijlocit ca fiind o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune.

Aşa fiind, se constată că în actuala reglementare, faţă de C. pen. din 1969, nu au intervenit modificări în conţinutul constitutiv al infracţiunii de vătămare corporală din culpă, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanţe de comitere a faptei, astfel că nu este incident art. 4 C. pen. referitor la aplicarea legii penale de dezincriminare şi nici art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, ambele norme raportându-se la ipoteza în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, astfel că în mod corect instanţa de apel a verificat incidenţa art. 5 C. pen. - aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. Comparând efectele legii în vigoare la data săvârşirii faptei (26 septembrie 2011) cu efectele legii în vigoare la data soluţionării apelului asupra situaţiei juridice a persoanelor acuzate, prima instanţă de control judiciar a constatat că legea mai favorabilă inculpatei o constituie dispoziţiile art. 184 alin. (2) şi (4) din C. pen. anterior.

Faptele imputate recurentei inculpate se regăsesc şi în noua reglementare penală, având corespondent în prevederile art. 196 alin. (3) din C. pen. actual.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta pentru care a fost condamnată inculpata SC A. SRL nu a fost dezincriminată în noua reglementare fiind, în continuare, prevăzută de legea penală, motiv pentru care nu este incident cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, în realitate, prin motivele de recurs în casaţie invocate de inculpata SC A. SRL şi de partea responsabilă civilmente F. SA, prin care se arată că raportul de expertiză pe baza căruia a fost condamnată inculpata nu a îndeplinit cerinţa stabilită de legea penală cu privire la administrarea acestei probe, având în vedere că acesta nu a răspuns la obiectivul formulat de instanţa de apel de a se determina dacă perioada de îngrijiri medicale se referă strict la rănile pe care le-a suferit partea civilă în urma accidentului sau la îngrijirile medicale care au presupus şi vindecarea intimatei părţi civile B. de afecţiunile de care aceasta suferea, anterioare accidentului, care sunt reţinute în toate rapoartele de expertiză dispuse în speţă, nu se susţine nelegalitatea hotărârii, ci se solicită o rejudecare a cauzei prin reaprecierea şi cenzurarea probelor, cu consecinţa stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea avută în vedere de instanţa de apel.

Or, în cauză, instanţa de apel a dispus condamnarea inculpatei SC A. SRL pe baza probelor administrate existente la dosar, respectând dispoziţiile legale în ceea ce priveşte infracţiunea dedusă judecăţii.

Faptul că se contestă probele pe care instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea, reprezintă deja o chestiune de fapt, iar susţinerile recurentei inculpate SC A. SRL şi cele ale recurentei părţi responsabile civilmente F. SA se referă la aspecte privind luarea în considerare a anumitor probe, interpretarea şi aprecierea lor de către Înalta Curte, aspecte care nu pot face obiectul recursului în casaţie.

Aşadar, se constată că, în prezenta cauză, motivele recursurilor în casaţie vizează chestiuni de fapt stabilite cu titlu definitiv de instanţa de apel pe baza materialului probator administrat, elemente de fapt ce nu pot fi cenzurate prin prezenta cale de atac, aceste motive nefiind circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile legale în materie.

Or, aşa cum s-a arătat, Înalta Curte nu poate proceda la un asemenea examen, nu poate analiza conţinutul mijloacelor de probă, nu poate da o nouă apreciere materialului probator şi nu poate stabili o altă situaţie de fapt care să conducă la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatei. Înalta Curte, în cadrul acestei căi de atac, nu se poate transforma într-o instanţă de fond şi nu poate înfăptui o nouă judecată bazată pe reaprecierea probelor în lipsa unei cercetări proprii, acesta fiind atributul exclusiv al instanţei de fond şi instanţei de apel.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

Faţă de cele ce preced, se constată concordanţa dintre probe, situaţia de fapt şi elementele de tipicitate ale faptei de vătămare corporală din culpă care a facut obiectul cercetării.

Înalta Curte apreciază că motivele invocate de recurenta inculpată SC A. SRL şi de recurenta partea responsabilă civilmente F. SA, nu se încadrează în limitele impuse de textul de lege referitor la recursul în casaţie pentru că vizează aspecte de fapt, ce nu fac obiectul acestei instituţii de drept.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpata SC A. SRL şi de partea responsabilă civilmente F. SA împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile în casaţie formulate de inculpata SC A. SRL şi de partea responsabilă civilmente F. SA împotriva deciziei penale nr. 1136 din data de 17 septembrie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.

Obligă recurenta inculpată şi recurenta parte responsabilă civilmente la plata sumelor de câte 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 aprilie 2016.