Annulment challenge rejected for failing to establish public-order competence violation, limited to jurisdictional rank rather than appellate scope of review

Din examinarea înscrisurilor din dosar a constatat următoarele:

Prin Decizia nr. 198 din 3 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/111/2009, a fost admis recursul declarat de pârâţii A. SRL şi B. şi de intervenienta C. SA împotriva Deciziei nr. 38/C/2016-A din 4 februarie 2016 a Curţii de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, fiind modificată în parte decizia recurată în sensul că: s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal a Societăţii D. SRL pentru C. SA.

S-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant convenţional a SCA E. şi SCA F. pentru C. SA.

S-a admis apelul declarat de pârâţii A. SRL şi B. şi de intervenienta C. SA împotriva Sentinţei nr. 153/COM din 11 februarie 2015 a Tribunalului Bihor, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul G.

S-a admis cererea de intervenţie formulată de C. SA în interesul pârâtei A. SRL.

Au fost menţinute dispoziţiile din decizia recurată referitoare la soluţionarea cererii de apel formulată de pârâţii A. SRL şi B. împotriva Încheierii de şedinţă din 28 ianuarie 2015 pronunţată Tribunalului Bihor şi a cererii de aderare la apel formulată de intimatul G.

Au fost menţinute dispoziţiile din Sentinţa nr. 153/COM din 11 februarie 2015 pronunţată Tribunalului Bihor privind soluţionarea excepţiilor lipsei calităţii de reprezentant a d-lui consilier juridic H. şi a d-lui avocat I. pentru pârâta A. SRL.

A fost obligat intimatul-reclamant G. la plata sumei de 42.960,26 RON reprezentând taxa judiciară de timbru în recurs şi apel, către recurenta-intervenientă C. SA.

2. Împotriva acestei decizii, G. a formulat contestaţie în anulare, în temeiul dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., solicitând admiterea acesteia, anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursului pentru încălcarea motivelor de ordine publică referitoare la competenţă.

În motivarea contestaţiei în anulare s-a arătat că instanţa de recurs a soluţionat pe fond acţiunea în aceeaşi zi în care a judecat şi recursul.

Prin hotărârea criticată, nu numai că instanţa de recurs a analizat din nou faptele astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanţele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată în fond şi în apel.

În continuare, s-a arătat că încălcarea competenţei materiale funcţionale rezultă indubitabil din decizia contestată, relevante fiind mai multe parag. ale deciziei pronunţate în recurs, parag. diametral opuse calificării date de instanţa de apel.

Contestatorul a mai susţinut că întreaga documentaţie a instanţei de recurs abundă în constatări asupra situaţiei de fapt şi în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc ca instanţa de recurs s-a comportat în această speţă ca o adevărată instanţă de apel.

În concret, deşi instanţele de fond au stabilit că din ansamblul probator rezultă reaua-credinţă şi conivenţa frauduloasă dintre administratorul J. şi acţionarul SC K. SA, Înalta Curte a stabilit că administratorul societăţii şi-a exercitat funcţia în conformitate cu prevederile legale şi statutare.

Cu alte cuvinte, instanţa supremă având la dosar acelaşi ansamblu probator a infirmat aprecierile instanţelor de fond privind existenţa relei-credinţe şi a conivenţei frauduloase şi a constatat deplina legalitate a mandatului, deci şi buna-credinţă a administratorului şi acţionarului SC K. SA.

Întregul raţionament al instanţei de recurs se bazează pe o răstălmăcire a împrejurărilor, rolul instanţei de recurs nefiind acela de a cerceta împrejurările cauzei, acesta fiind un atribut exclusiv al instanţelor de fond, ci de a verifica legalitatea hotărârii recurate.

Astfel cum a fost arătat, Înalta Curte are competenţa funcţională pentru soluţionarea în fond asupra pricinii deduse judecăţii doar în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite.

Or, în cauză, instanţa supremă a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite în recurs.

Pentru argumentele expuse, contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. şi anularea deciziei contestate şi rejudecarea recursului.

3. Înalta Curte analizând contestaţia în anulare urmează să o respingă pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:

Dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. stabilesc că hotărârile irevocabile pot fi atacate cu contestaţie în anulare pentru motivul când hotărârea a fost dată de judecători cu încălcarea dispoziţiilor de ordine publică privitoare la competenţă, numai dacă acesta nu a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Necompetenţa de ordine publică reglementată de C. proc. civ. prin art. 159 prevede expres şi limitativ cazurile unei nulităţi absolute, şi anume: încălcarea competenţei generale atunci când acţiunea nu este de competenţa instanţei judecătoreşti, încălcarea competenţei materiale atunci când acţiunea este de competenţa unei alte instanţe de alt grad decât cea sesizată şi încălcarea competinţei teritoriale exclusive când cauza este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În cauză, contestatorul invocă încălcarea competenţei materiale funcţionale de către instanţa de recurs, ca urmare a soluţiei de admitere a recursului promovat de pârâţii A. SRL şi B. şi de intervenienta C. SA pentru motive de netemeinicie care exced atribuţiilor de verificare ale instanţei de recurs iar nu pentru motive de nelegalitate.

Astfel, se solicită retractarea deciziei contestate pentru încălcarea atribuţiilor jurisdicţionale ce revin instanţei în soluţionarea recursului, ipoteză ce nu poate fi valorificată prin prisma contestaţiei în anulare întemeiată pe dispoziţiile art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Încălcarea competenţei materiale reglementată de art. 159 alin. (1) C. proc. civ., la care face trimitere art. 317 alin. (1) pct. 2 din acelaşi cod, se referă la regulile de sesizare a unei instanţe de judecată a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii pronunţate de către o instanţă necompetentă, cu identificarea criteriilor pe baza cărora se realizează delimitarea competenţei între aceste instanţe. Criteriile avute în vedere de norma enunţată fiind cel obiectiv, între instanţe de grade diferite sau pe verticală, şi cel teritorial, între instanţe de acelaşi grad, dar situate în circumscripţii diferite.

Or, în cauză, prin sesizarea instanţei cu prezenta cale extraordinară de atac nu se pune în discuţie o astfel de încălcare a normelor de competenţă materială, respectiv o încălcare a regulilor de sesizare a instanţelor de judecată ce nu a putut fi invocată pe calea apelului sau recursului, ci o încălcare a regulilor de soluţionare a recursului.

Contestatorul invocă o presupusă încălcare a competenţei funcţionale în soluţionarea recursului pentru motive de netemeinicie şi nu de nelegalitate, contrar regulilor de soluţionare a recursului, aspecte ce nu pot fi valorificate din perspectiva dispoziţiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, urmează să respingă contestaţia în anulare formulată de contestatorul G. împotriva Deciziei nr. 198 din 3 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/111/2009.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul G. împotriva Deciziei nr. 198 din 3 februarie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în Dosarul nr. x/111/2009.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 noiembrie 2017.

Procesat de GGC - N