Nullity of municipal guarantee agreement: validity of administrative consent and res judicata effect of prior administrative review

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată sub nr. x/102/2014 pe rolul Tribunalului Specializat Mureş, reclamantul Municipiul Târgu Mureş a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. SA şi B. SA, în insolvenţă, constatarea nulităţii Convenţiei de plată şi garantare din 2 august 2010, pentru neîndeplinirea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil, respectiv lipsa consimţământului reclamantului, caracterul viciat al consimţământului, fiind invocată şi violenţa ca viciu de consimţământ, încălcarea limitelor autonomiei de voinţă, respectiv a art. 5 teza I C. civ.

Prin Sentinţa nr. 118 din 9 octombrie 2015, Tribunalul Specializat Mureş a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte anularea convenţiei pentru violenţă şi a respins, ca prescrisă, acţiunea în anulare întemeiată pe vicierea consimţământului sub acest aspect.

A respins, ca neîntemeiată, acţiunea în anularea convenţiei de garantare şi plată din 6 august 2010, pentru celelalte motive de nulitate invocate.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul Municipiul Târgu Mureş, înregistrat la data de 26 februarie 2016 pe rolul Curţii de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin Decizia nr. 421/A din 1 iulie 2016, apelul a fost respins, ca nefondat.

Reclamantul a declarat recurs împotriva sus-menţionatei hotărâri, recurs înregistrat la data de 9 decembrie 2016 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, pentru următoarele motive:

Prin decizia pronunţată de instanţa de apel a fost încălcată puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.868/2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. Astfel, prin decizia sus-arătată s-a reţinut că actul juridic în litigiu, respectiv Convenţia de eşalonare şi plată înregistrată la B. SA din 2 august 2010 nu este aferentă şi nu a fost aprobată printr-o hotărâre de consiliu local, deci nici prin H.C.L. nr. x/2010, precum şi faptul că proiectul de convenţie, anexă la H.C.L. nr. x/2010, nu a fost semnat de părţi, ulterior adoptării hotărârii. Or, instanţa de prim control judiciar, reţinând o altă situaţie de fapt şi de drept, a încălcat puterea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.868/2014.

Un alt motiv de casare invocat este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., respectiv că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. În dezvoltarea acestei critici, a arătat că instanţa de apel nu a expus argumentele reclamantei, relative la data perfectării convenţiei, la 30 iulie 2010 sau, cel mai târziu, la 2 august 2010 şi nu a răspuns, cu contraargumente, tuturor acestor susţineri ale părţilor. Din această perspectivă, invocarea greşitei înţelegeri, de către reclamantă, a considerentelor Deciziei nr. 1.868/2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, nu reprezintă o motivare propriu-zisă.

Recurenta a mai arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de apel, apreciind că, la încheierea convenţiei în litigiu, nu ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 5 C. civ., art. 969 C. civ., art. 45 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi prevederile Legii nr. 273/2006, a încălcat, practic, aceste norme de drept material, întrucât corecta lor aplicare ar fi condus la constatarea nulităţii actului.

În sfârşit, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut că încheierea convenţiei în baza H.C.L. nr. x/2010 ar rezulta, cu putere de lucru judecat, din considerentele Sentinţei nr. 1.726 din 3 decembrie 2014, pronunţată de Tribunalul Specializat Mureş în Dosarul nr. x/1371/2011. Or, această hotărâre a fost desfiinţată, urmare admiterii apelului declarat de Municipiul Târgu Mureş. Această critică a fost încadrată de parte în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă A. SA a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanţei de apel este legală. A susţinut, în esenţă, că decizia pronunţată în apel nu încalcă puterea de lucru judecat a unei alte hotărâri, este suficient motivată şi nu încalcă vreun text de lege. În drept, a invocat dispoziţiile art. 205 C. proc. civ.

În condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost întocmit raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport analizat de completul de filtru la data de 4 mai 2017.

Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., completul a pronunţat Încheierea din 22 iunie 2017, prin care a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată pe fond a căii de atac extraordinare, cu citarea părţilor.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 1.868 din 28 martie 2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş, nefiind incident, prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Prin decizia sus-arătată, s-a admis recursul declarat de pârâta A. SA împotriva Sentinţei nr. 2.395 din 10 iunie 2013 a Tribunalului Mureş şi a fost modificată în parte hotărârea precitată, în sensul respingerii acţiunii în anularea H.C.L. Târgu Mureş din 6 octombrie 2010, acţiune formulată de Prefectul Judeţului Mureş. Cum prezentul litigiu are ca obiect constatarea nulităţii unei convenţii de garantare şi plată, este evident că nu există identitate de obiect şi cauză şi, ca atare, nu se invocă efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, în sensul dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Ceea ce se susţine, în realitate, este încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., respectiv că o constatare judecătorească, în sensul de soluţie dată raporturilor deduse judecăţii, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar (res indicata pro varitate accipitur).

Însă, şi sub acest aspect, al efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, nu se poate reţine că decizia recurată ar fi încălcat dezlegările date de instanţa anterior învestită cu acţiune în anulare a unei hotărâri de consiliu local.

Concret, prin hotărârea anterioară, instanţa a statuat asupra legalităţii adoptării unei hotărâri de către autoritatea administraţiei publice locale, prin prisma motivelor invocate de Instituţia Prefectului, şi anume respectarea principiului transparenţei decizionale în administraţia publică, necesitatea sau nu a realizării unei analize financiare anterior adoptării actului sau dacă era sau nu necesară întocmirea rapoartelor de către comisiile de specialitate, în cazul şedinţelor extraordinare.

Data încheierii convenţiei analizate în prezenta cauză nu a reprezentat obiectul analizei instanţei de contencios administrativ. Aceasta s-a limitat la a arăta, în ce priveşte menţinerea soluţiei instanţei de fond, de respingere, ca rămasă fără obiect, a cererii de anulare a H.C.L. nr. x/2010, că această hotărâre nu intrase în circuitul civil, prin semnarea vreunei convenţii, la data revocării acestui act unilateral de către autoritatea administrativă, prin hotărârea ulterioară, H.C.L. nr. x/2010. În ce priveşte această din urmă hotărâre, a constatat că semnarea sau nu a convenţiei, ulterior adoptării H.C.L. nr. x/2010, nu poate influenţa legalitatea sau nelegalitatea respectivei hotărâri.

Altfel spus, hotărârile instanţei de fond şi de apel nu puteau încălca autoritatea de lucru judecat a hotărârii pronunţate de instanţa de contencios administrativ, întrucât elementele supuse analizei şi tranşate de prima instanţă sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei de faţă.

Cât priveşte cea de-a doua critică de nelegalitate formulată, anume aceea că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a II-a C. proc. civ., constată că nici aceasta nu poate fi primită. Contrar susţinerilor recurentei, hotărârea pronunţată de instanţa de apel răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul că s-au consemnat susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Corespunzător stadiului în care se afla cauza, instanţa de apel a analizat toate criticile formulate prin cererea de apel, procedând la rejudecarea fondului, în limitele stabilite prin cererea de apel, cu deplina respectare a prevederilor art. 476 alin. (1) şi art. 477 alin. (1) C. proc. civ. De altfel, recurenta susţine că instanţa de apel nu a prezentat argumentele sale referitoare la data încheierii convenţiei, ignorând faptul că instanţa de control judiciar redă şi analizează criticile formulate prin intermediul căii de atac, nu argumentele din cererea de chemare în judecată. Mai mult, instanţa de apel, contrar susţinerilor recurentei, nu s-a limitat atunci când a stabilit momentul încheierii convenţiei, la argumentul că reclamanta dă o interpretare proprie şi greşită considerentelor Deciziei nr. 1.868/2014 a Curţii de Apel Târgu Mureş. Aceasta este, practic, concluzia la care ajunge instanţa de apel, după expunerea propriului raţionament logico-juridic şi a conţinutului concret al considerentelor hotărârii sus-arătate.

Nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este întemeiat. Deşi invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 5 C. civ. şi art. 969 C. civ., a prevederilor art. 45 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 şi ale Legii nr. 273/2006, recurentul se limitează la a reproduce temeiurile de fapt şi de drept ale cererii sale de chemare în judecată, fără a critica raţionamentul logico-juridic al instanţei de apel, ce a condus la respingerea căii sale de atac.

În esenţă, recurenta a susţinut că, prin convenţia de eşalonare şi plată tripartită în litigiu, s-a derogat de la norme care interesează ordinea publică şi bunele moravuri, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 5 C. civ. În realitate, prin convenţia în discuţie, s-a recunoscut existenţa unei datorii scadente a SC B. SA către A. SA, ce a fost eşalonată la plată, în 24 de rate. Prin aceeaşi convenţie, recurenta-reclamantă şi-a asumat calitatea de fideiusor al debitoarei, renunţând la beneficiul de discuţiune.

În raport de natura convenţiei în litigiu, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, recurenta-reclamantă nu a indicat nici o normă de ordine publică care ar interzice unei unităţi administrativ teritoriale să îşi asume calitatea de fideiusor al debitoarei, societate ce distribuie agent termic, având ca acţionar însăşi unitatea administrativ teritorială, societate care, la rândul său, nu a achitat contravaloarea gazelor naturale. Aşadar, nu rezultă în ce modalitate s-a derogat, prin convenţia în litigiu, de la norme ce interesează ordinea publică. Ceea ce invocă, în realitate, reclamanta, este lipsa consimţământului valabil exprimat al unităţii administrativ teritoriale, decurgând din inexistenţa, la data perfectării convenţiei, a unei hotărâri a consiliului local, entitate care, potrivit art. 45 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, îşi exercită atribuţiile prin adoptarea de hotărâri. Or, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond, la data perfectării convenţiei, exista hotărârea organului deliberativ în acest sens, deci este îndeplinită condiţia de validitate a actului juridic prevăzut de art. 948 pct. 2 C. civ., iar legalitatea hotărârii a fost cenzurată de instanţa de contencios administrativ.

De altfel, recurenta-reclamantă încearcă să construiască un raţionament juridic care eludează situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, ştiut fiind că, pe calea prezentei căi de atac, nu pot fi puse în discuţie aspecte de netemeinicie. Astfel, arată că actul juridic în discuţie a fost încheiat între absenţi, respectiv că A. SA ar fi transmis o ofertă, urmată de acceptarea acesteia de către B. SA la data de 2 august 2010 şi că, prin urmare, la data acceptării ofertei s-ar fi perfectat în mod valabil contractul. Constată, cu privire la acest aspect, că, în principiu, contractul între absenţi este considerat valabil încheiat atunci când acceptarea ofertei a ajuns la cunoştinţa ofertantului, autorului ofertei, întrucât vechiul C. com. şi-a însuşit teoria informaţiunii (art. 35 C. com., sub imperiul căruia a fost încheiată convenţia de plată şi garantare).

În speţă, însă, nu este vorba de un contract încheiat între absenţi, ci constatat printr-un înscris unic, înscris din conţinutul căruia rezultă în mod explicit data încheierii, respectiv 6 august 2010 (deci ulterior adoptării H.C.L. din 6 august 2010). Aşadar, recurenta nu poate invoca greşita aplicare a unor texte de lege, raportându-se la o altă situaţie de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond, suverane în a aprecia asupra elementelor de fapt şi puterii doveditoare a mijloacelor de probă administrate.

Faţă de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Târgu Mureş - prin Primar împotriva Deciziei nr. 421/A din 1 iulie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 19 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N