Revision motion extinguished: peremption upheld on appeal after suspension not interrupted

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 31 iulie 2015, pârâţii A. şi B. au formulat cerere de revizuire împotriva Deciziei civile nr. 235/2015- R din 23 iunie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/271/2012, cererea de revizuire fiind înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe, sub nr. x/35/2015.

Prin Încheierea de şedinţă publică din 24 septembrie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/35/2015, s-a dispus suspendarea judecării cauzei conform dispoziţiilor art. 242 pct. 2 C. proc. civ., şi trimiterea dosarului la arhiva instanţei spre păstrare până la intervenţia părţii interesate. S-a reţinut că nici la a doua strigare a cauzei părţile nu s-au prezentat şi că nu s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa acestora.

Prin Decizia civilă nr. 113/2017, pronunţată la data de 22 iunie 2017, în Dosarul nr. x/35/2015, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a constatat perimată cererea de revizuire introdusă de revizuenţii B. şi A., în contradictoriu cu intimaţii C., D. şi Consiliul Local al Municipiului Oradea, împotriva Deciziei civile nr. 235/2015-R pronunţată de Curtea de Apel Oradea, în Dosar nr. x/271/2012.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Conform disp. art. 248 C. proc. civ. orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an. Partea nu se socoteşte în vină, când actul de procedura urma să fie îndeplinit din oficiu. Potrivit dispoziţiilor art. 252 C. proc. civ. perimarea se poate constata şi din oficiu.

Pentru a opera perimarea trebuie îndeplinite cumulativ trei condiţii, care se desprind din prevederile art. 248 C. proc. civ. şi anume: învestirea instanţei cu o cerere care a declanşat o judecată în primă instanţă sau într-o cale de atac, rămânerea pricinii în nelucrare timp de un an în materie civilă şi lăsarea pricinii în nelucrare să se datoreze culpei părţii. Cea de-a treia condiţie, exprimă caracterul de sancţiune procedurală al perimării.

S-a constatat că toate cele trei condiţii sunt îndeplinite în speţă. Astfel, termenul de perimare prevăzut de art. 248 C. proc. civ. a început să curgă de la data pronunţării încheierii de suspendare a judecăţii, cauza rămânând în nelucrare mai mult de un an, din culpa părţii, neîndeplinindu-se nici un act de procedură în vederea judecării pricinii.

Curtea a reţinut că împotriva Încheierii din data de 24 septembrie 2015 prin care s-a dispus suspendarea cauzei în temeiul disp. art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., revizuenţii au declarat recurs, la data de 14 martie 2016, ce a fost respins ca inadmisibil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 810 din 19 aprilie 2016. De asemenea, un al doilea recurs, declarat la data de 10 octombrie 2016 de către revizuenţi împotriva aceleiaşi încheieri, a fost respins ca inadmisibil de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 270 din 21 februarie 2017.

Instanţa a apreciat că, cele două cereri de recurs nu au avut ca efect întreruperea termenului de perimare, potrivit art. 249 C. proc. civ. perimarea întrerupându-se prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Pentru ca un act de procedură să aibă ca efect întreruperea termenului de perimare trebuie să fie valabil făcut, un recurs inadmisibil neputând produce o asemenea consecinţă.

S-a mai reţinut că, prin cererea înregistrată la instanţă la data de 16 iunie 2017, revizuenţii B. şi A., au solicitat menţinerea în continuare a suspendării cauzei, nefiind cazul de perimare, întrucât nu au avut acces la dosar, deoarece recursul s-a judecat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în data de 21 februarie 2017, fără să primească rezultatul. În data de 27 aprilie 2017 dosarul se afla tot la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt consemnat de Curtea de Apel Oradea în Încheierea de şedinţă din 27 aprilie 2017 în Dosarul nr. x/35/2017. Nici în cursul lunii mai nu au avut acces la dosarul cauzei, spunându-li-se mereu că dosarul se află la Bucureşti, condiţii în care nu au avut acces la dosar, fiindu-le imposibil de a face noi demersuri în instanţă, iar discutarea perimării este abuzivă şi mai ales fără temei legal.

Curtea a apreciat ca nefondată această cerere, constatând că dosarul s-a aflat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea cererilor de recurs formulate de revizuenţi împotriva Încheierii din data de 24 septembrie 2015. Revizuenţii ar fi avut însă posibilitatea să solicite repunerea pe rol a cauzei pe toată durata suspendării.

Raportat la aceste considerente, întrucât de la data suspendării cauzei a trecut mai mult de un an, fără ca părţile să fi stăruit în continuarea judecăţii, fiind incidente dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., instanţa, în baza art. 252 C. proc. civ., a constatat perimată cererea de revizuire formulată, reţinând că intimaţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termen, revizuenţii A. şi B., solicitând admiterea recursului, şi menţinerea suspendării judecăţii cauzei.

În recursul lor, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi 8 ale art. 488 Noul C. proc. civ., recurenţii- revizuenţi au relevat, pe scurt, situaţia de fapt în dosar, şi au criticat decizia recurată ca fiind abuzivă şi, mai ales, fără temei legal, invocând, în esenţă, următoarele motive:

În toată perioada analizată, s-au făcut demersuri în termen legal, astfel: în data de 14 martie 2016 au declarat recurs, care s-a judecat în data de 19 aprilie 2017 la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, nemulţumiţi de rezultat, în data de 24 august 2016 au declarat recurs, recurs care s-a judecat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în 21 februarie 2017, fără să primească rezultatul.

În data de 27 aprilie 2017, dosarul se afla tot la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fapt consemnat de Curtea de Apel Oradea în Încheierea de şedinţă din 27 aprilie 2017, în Dosarul nr. x/35/2017.

Au susţinut recurenţii-revizuenţi că nici în cursul lunii mai nu au avut acces la dosarul cauzei, spunându-li-se că dosarul se află la Bucureşti şi, în aceste condiţii în care nu au avut acces la dosar, era imposibil de a face noi demersuri în instanţă, iar discutarea perimării este abuzivă şi, mai ales, fără temei legal.

Legal citat, intimatul Consiliul Local al Municipiului Oradea a formulat întâmpinare în recurs, înregistrată pe rolul instanţei la data de 7 septembrie 2017, prin care a solicitat respingerea recursului, ca fiind inadmisibil.

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia de inadmisibilitate a recursului invocată de către intimatul Consiliul Local al Municipiului Oradea prin întâmpinarea formulată, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi primită, inadmisibilitatea, în sine, vizând un fine de neprimire a cererii - în speţă, a cererii de recurs.

Or, faţă de prevederile art. 253 alin. (2) C. proc. civ. de la 1865, potrivit cu care, "(2) Hotărârea care constată perimarea este supusă recursului în termen de 5 zile de la pronunţare.", Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este admisibil, partea având deschisă calea de atac, excepţia inadmisibilităţii urmând a fi respinsă, ca nefondată.

De altfel, deşi invocă o atare excepţie de inadmisibilitate, din analiza argumentelor aduse în dezvoltare se constată că intimatul evocă, de fapt, aspecte privitoare la fondul cauzei, apreciind că, soluţionând litigiul în sensul constatării perimării, instanţa de judecată a pronunţat o hotărâre temeinică şi legală, realizând o interpretare corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

În primul rând, sub aspectul dreptului procesual, Înalta Curte constată că, raportat la dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în prezenta cauză nu sunt incidente prevederile Noului C. proc. civ., procesul fiind început în anul 2012 - 30 iulie, deci, mult înainte de intrarea în vigoare a noii legi de procedură civilă.

Astfel, cât priveşte temeiul de drept invocat de recurenţii- revizuenţi în susţinerea recursului, şi anume, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Noul C. proc. civ., faţă de prevederile art. 25 din Noul C. proc. civ. cu privire la legea aplicabilă proceselor în curs, care, la alin. (1), prevăd că: "procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute sub legea veche rămân supuse acelei legi", valorificarea nemulţumirilor faţă de hotărârea pronunţată în cadrul cererii de revizuire în cauză se putea face doar prin exercitarea căii de atac din vechea reglementare - în speţă, art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Ca atare, criticile formulate de recurenţii - revizuenţi A. şi B. împotriva deciziei civile recurate vor fi analizate din perspectiva încadrării acestora în prevederile art. 304 din Vechiul C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Cu titlu prealabil, se constată că recurenţii-revizuenţi au invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin raportare la criticile dezvoltate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că acestea pot fi subsumate doar motivului de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 din acelaşi act normativ, care prevede că modificarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, invocat prin cererea de recurs, vizează situaţia în care hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Având în vedere că recurenţii-revizuenţi nu au dezvoltat critici care să vizeze nemotivarea hotărârii ori că aceasta ar cuprinde motive contradictorii, instanţa supremă constată că motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865 a fost invocat strict formal, nefiind incident în prezenta cauză.

Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondat, şi cel de-al doilea motiv de recurs invocat, subsumat cazului de modificare prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reţinând că, în mod corect şi legal cu aplicarea prevederilor art. 248, coroborat cu art. 242 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a constatat perimată cererea de revizuire.

Astfel, în cauză, părţile, deşi legal citate, nu s-au prezentat în instanţă la termenul din data de 24 septembrie 2015, stabilit pentru judecarea cererii de revizuire şi, în temeiul dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., s-a dispus suspendarea pricinii, constatându-se că niciuna dintre părţi nu a cerut judecarea în lipsă.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice cerere de reformare sau de revocare, se perimă de drept chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de un an.

Prin urmare, perimarea implică prezumţia de renunţare tacită a părţii la judecată şi constituie, totodată, o sancţiune a pasivităţii ei, vizând orice cerere de chemare în judecată sau de exercitare a unei căi de atac recurs, contestaţie, revizuire, operând de drept, la împlinirea termenului legal, împotriva oricăror persoane fizice, inclusiv a celor lipsite de capacitate, precum şi a oricăror persoane juridice.

Termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act procedural făcut în cauză. El se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură în scopul judecării, respectiv se suspendă pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din cauza unor împrejurări mai presus de voinţa sa.

Perimarea este indivizibilă, în sensul că cererea de perimare sau actul întrerupător de perimare făcut de unul din reclamanţi sau pârâţi, foloseşte şi celorlalţi. Perimarea se constată din oficiu sau la cerere şi are ca efect stingerea procesului, fără a stinge însă dreptul la acţiune, care poate fi exercitat cât timp nu este prescris.

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 311 din 15 noiembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 25 din 17 ianuarie 2002, a statuat că: "perimarea reprezintă o sancţiune procedurală determinată de necesitatea de a curma starea de incertitudine creată asupra raporturilor juridice deduse judecăţii prin cererea lăsată în nelucrare timp de un an, din vina părţii."

În speţă, de la data suspendării judecăţii, 24 septembrie 2015, niciuna din părţi nu a depus diligente pentru repunerea pe rol a cauzei în vederea continuării judecăţii, iar de la data ultimului act procedural a trecut mai mult de un an, timp în care cauza a rămas în nelucrare.

Înalta Curte apreciază că, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de revizuire, recursurile exercitate în cauză de revizuenţi nu sunt apte să producă efectul întreruptiv de perimare, aşa cum eronat se susţine de către aceştia, aceste acte procedurale îndeplinite şi demersurile întreprinse nu pot avea semnificaţia unor acte întrerupătoare a termenului de perimare.

Astfel, potrivit prevederilor art. 250 alin. (3) C. proc. civ., "Perimarea se suspendă, de asemenea, pe timpul cât partea este împiedicată de a stărui în judecată din pricina unor împrejurări mai presus de voinţa sa".

Perimarea, potrivit prevederilor art. 249 alin. (1) din Cod, se întrerupe prin îndeplinirea unui act de procedură făcut în vederea judecării procesului de către partea care justifică un interes.

Recurenţii-revizuenţi aveau obligaţia să întrerupă cursul perimării prin îndeplinirea unui act de procedură în vederea judecării procesului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., mai ales că aveau interesul în soluţionarea cererii de revizuire, caz în care trebuiau să solicite în termen util repunerea cauzei pe rol, pentru a evita împlinirea termenului de perimare.

Or, recurenţii-revizuenţi nu au procedat, anterior acestui moment, la îndeplinirea vreunui act de procedură care să aibă drept consecinţă repunerea cauzei pe rol, fiind efectuate simple diligenţe ale acestora şi fără a fi aduse în vreun fel la cunoştinţa instanţei de judecată a revizuirii.

Astfel, Înalta Curte reţine că împrejurările invocate de recurenţi în sensul că au exercitat alte recursuri în cauză, şi fără a le fi adusă la cunoştinţă soluţia pronunţată, ori faptul că dosarul s-ar fi aflat în continuare la instanţa din Bucureşti, nu pot fi apreciate ca împiedicându-i de a stărui în judecată şi fiind mai presus de voinţa acestora, şi nu sunt de natură a constitui un impediment care să suspende perimarea, în sensul textului legal, câtă vreme, mai ales, soluţiile sunt publicate pe portal, partea putând oricând să ia la cunoştinţă de aceasta.

De aceea, recurenţii-revizuenţi nu pot pretinde că ar fi contrar legii să suporte consecinţele unei sancţiuni (perimarea), care este destinată părţii împrocesuate, tocmai pentru că, nefiind terţ faţă de judecată, ci având cauza uneia dintre părţi, va suporta, ca atare, consecinţele în privinţa modalităţii în care se repercutează efectele judecăţii.

Aşa fiind, în raport de prevederile art. 250 alin. (3) C. proc. civ., pentru toate argumentele mai sus-expuse, cursul perimării nu a fost suspendat, cum eronat s-a susţinut de către recurenţii-revizuenţi, şi, având în vedere faptul că termenul de perimare de un an a început să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, în speţă, de la data de 24 septembrie 2015, termen ce s-a împlinit la data de 24 septembrie 2016, conform art. 101 alin. (3) C. proc. civ., în cauză sunt incidente dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Constatând că în cauză nu este incident vreunul dintre cazurile de suspendare sau de întrerupere a cursului perimării prevăzute de art. 249 şi art. 250 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că în mod corect şi legal instanţa de revizuire, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865, a constatat perimată cererea de revizuire.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenţii A. şi B. împotriva Deciziei civile nr. 113/2017 din 22 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/35/2015.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N