Validity of state commercial property sale under Law No. 341/2004 and distinction between sale contract and promise of sale

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 15 februarie 2011, sub nr. x/325/2011, reclamanta SC A. SRL Timişoara a chemat în judecată pârâţii Statul Român - reprezentat de Municipiul Timişoara - prin Primar, Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, B., C. şi SC D. SRL Giarmata, pentru acţiune în constatarea nulităţii absolute, solicitând instanţei: să constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008, referitor la spaţiul comercial situat în Timişoara, înscris în C.F. x Timişoara, nr. top. y; să constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2008, referitoare la spaţiul comercial situat în Timişoara, înscris în C.F. x Timişoara, nr. top. y; să dispună radierea din C.F. x Timişoara, nr. top. y a înscrierilor efectuate la poziţia B1 şi B2 pe numele pârâtului B. din C.F. x, din C.F. x1 Timişoara - colectiv, şi restabilirea situaţiei anterioare, şi să constate că SC A. SRL are un drept de preempţiune referitor la achiziţionarea spaţiului comercial situat în Timişoara, înscris în C.F. x Timişoara, nr. top. y, în drept, acţiunea fiind întemeiată pe prevederile art. 948, combinat cu art. 966 - 968 C. civ., şi art. 16 din Legea nr. 550/2002.

Prin Sentinţa civilă nr. 20.459 din 8 septembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Timişoara în Dosarul nr. x/325/2011, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Timişoara şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ.

Urmare a declinării competenţei, la Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii B. şi C., au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C., iar pe fond au solicitat respingerea, ca netemeinică şi nelegală, a acţiunii reclamantei.

Prin Încheierea pronunţată la data de 4 aprilie 2012, Tribunalul Timiş, secţia contencios administrativ, a admis excepţia necompetenţei materiale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Timiş, invocată din oficiu şi s-a dispus scoaterea cauzei de pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului şi trimiterea, spre competentă soluţionare, secţiei I civile, a Tribunalului Timiş.

La Tribunalul Timiş, secţia I civilă, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011*.

Prin Încheierea pronunţată la termenul de judecată din data de 22 iunie 2012, instanţa a dispus transpunerea cauzei de la secţia civilă a Tribunalului Timiş, la secţia de contencios administrativ şi fiscal a aceluiaşi Tribunal Timiş şi constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul secţiei civile a Curţii de Apel Timişoara, pentru a statua asupra incidentului procedural.

Pe rolul secţiei civile a Curţii de Apel Timişoara, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011*.

Prin Decizia civilă nr. 24/CC din 22 august 2012, Curtea de Apel Timişoara, a respins cererea de pronunţare a regulatorului de competenţă, între secţia civilă şi secţia de contencios administrativ, ale Tribunalului Timiş şi a dispus restituirea dosarului la Tribunalul Timiş, în vederea continuării judecăţii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiş, secţia civilă, în data de 21 septembrie 2012.

Prin Încheierea nr. 3.218/PI din 16 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, înregistrată sub Dosar nr. x/325/2011*, a fost declinată competenţa de soluţionare, în favoarea Judecătoriei Timişoara.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, context în care, suspendând judecata pendinte, dosarul a fost înaintat secţiei civile a Curţii de Apel Timişoara, pentru a statua asupra incidentului procedural.

Pe rolul secţiei civile a Curţii de Apel Timişoara, cauza a fost înregistrată sub Dosar nr. x/59/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 11 din 25 iunie 2013, pronunţată de secţia civilă a Curţii de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/59/2013, s-a constatat stabilită în favoarea Tribunalului Timiş competenţa soluţionării acţiunii formulate de reclamanta SC A. SRL Timişoara faţă de pârâţii Statul român reprezentat de Municipiul Timişoara, B. şi SC D. SRL Giarmata.

Constatându-se stabilită în favoarea Tribunalului Timiş competenţa soluţionării acţiunii, la această instanţă cauza a fost înregistrată, sub Dosar nr. x/59/2013.

Prin Sentinţa civilă nr. 698/PI, pronunţată la data de 7 aprilie 2014, în Dosarul nr. x/59/2013, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta SC A. SRL Timişoara, în contradictoriu cu pârâţii Statul Român - reprezentat de Municipiul Timişoara, prin Primar, Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara, B., C. şi SC D. SRL Giarmata; fără cheltuieli de judecată.

În motivarea acestei hotărâri, instanţa de fond a reţinut următoarele aspecte:

Pârâtul B., deţine titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 - Luptător Rănit", conform Certificatului seria LTR-G din 26 mai 2006, eliberat de Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989, în baza Legii recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, nr. 341/2004.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, persoanele care deţin titlul de "Luptător pentru Victoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 - Luptător Rănit", beneficiază pe lângă indemnizaţia calculată conform prevederilor art. 4, şi de următoarele drepturi: "c) cumpărarea sau închirierea cu prioritate, fără licitaţie, din fondul de stat, a unui spaţiu comercial sau de prestări de servicii corespunzător, cu o suprafaţă utilă de până la 100 mp, inclusiv în indiviziune, sau concesionarea ori închirierea cu prioritate, fără licitaţie, a unei suprafeţe de teren de până la 100 mp din domeniul public pentru construirea unui spaţiu comercial sau de prestări de servicii".

Prin Contractul de închiriere din 21 aprilie 2004, Primăria Municipiului Timişoara a închiriat pârâtului B., spaţiul cu altă destinaţie în suprafaţă de 36,50 mp, situat în Timişoara.

Ulterior, Consiliul local al Municipiului Timişoara a hotărât vânzarea spaţiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietate privată a statului, care se aflau în administrarea Consiliului Local Timişoara, închiriate beneficiarilor Legii nr. 341/2004, conform Hotărârii Consiliului Local din 31 iulie 2007.

Având calitatea de beneficiar al Legii nr. 341/2004 şi fiind titularul Contractului de închiriere din 21 aprilie 2004, pârâtul B., a încheiat cu Municipiul Timişoara, Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008, având ca obiect spaţiul comercial situat în incinta imobilului din Timişoara, înscris în CF nr. x Timişoara, nr. top. y1, în suprafaţă totală de 41,91 mp, cu preţul de 33.500 RON + 19% TVA, ce a făcut obiectul Contractului de închiriere din 21 aprilie 2004.

Pârâtul B. s-a obligat, conform prevederilor art. 9 din contract, să nu înstrăineze spaţiul comercial cumpărat în condiţiile mai sus menţionate, prin acte între vii, timp de 3 ani de la data dobândirii şi să îl folosească pentru activităţi de producţie, de comerţ şi de prestări servicii.

Ulterior, respectiv la data 18 iulie 2008, între pârâtul B., în calitate de promitent vânzător şi pârâta SC D. SRL, în calitate de promitent cumpărător, a fost încheiată o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare, având ca obiect spaţiul comercial mai sus menţionat, în cuprinsul promisiunii făcându-se referire la imposibilitatea înstrăinării imobilului timp de 3 ani de la data dobândirii prin Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008.

Reclamanta SC A. SRL, solicită constatarea nulităţii absolute a Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008, încheiat între pârâtul B. şi pârâtul Municipiul Timişoara, precum şi a promisiunii de vânzare-cumpărare, încheiată între pârâtul B. şi pârâta SC D. SRL, invocând în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nerespectarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002, iar în ceea ce priveşte promisiune de vânzare-cumpărare, încălcarea interdicţiei legale prevăzute de Legea nr. 550/2002, considerând că între părţi a fost încheiată o veritabilă vânzare-cumpărare, în condiţiile achitării de către pârâta SC D. SRL, a preţului convenit.

Corespunde realităţii că potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002: "Vânzarea spaţiilor comerciale, de prestări de servicii şi de producţie către comercianţii, respectiv prestatorii de servicii persoane fizice sau juridice, care le folosesc în baza unui contract de închiriere, concesiune, locaţie de gestiune, asociere în participaţiune sau leasing, încheiat în condiţiile legii şi valabil la data intrării în vigoare a prezentei legi, se face la solicitarea acestora, prin metoda negocierii directe ...", însă contractul de vânzare-cumpărare cu privire la care reclamantă solicită constatarea nulităţii absolute, pentru nerespectarea condiţiei privind calitatea de comerciant a cumpărătorului, nu a fost încheiat în baza prevederilor Legii nr. 550/2002, ci în baza art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, a recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.

Prin urmare, solicitarea reclamantei de constatare a nulităţii absolute a Contractul de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2008 şi a Promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare încheiată în data de 18 iulie 2008, pentru nerespectarea dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 550/2002 şi a interdicţiei de înstrăinare şi grevare prevăzută de acelaşi act normativ, este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută în cuprinsul contractului referitoare la interdicţia înstrăinării spaţiul comercial, prin acte între vii timp de 3 ani de la data dobândirii, este de menţionat că prin încheierea promisiunii de vânzare cumpărare, pârâtul B., nu a transmis pârâtei SC D. SRL, dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, ci doar şi-a asumat o obligaţie de a face, respectiv de a încheia, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare în condiţiile stipulate.

Constatând, în raport de cele mai sus menţionate, că în cauză nu s-a făcut dovada existentei unui motiv de nulitate absolută, contractul de vânzare-cumpărare şi promisiunea de vânzare-cumpărare fiind încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 341/2004 şi a prevederilor art. 948 şi urm. C. civ., tribunalul a respins ca neîntemeiate capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute, iar ca urmare a respingerii acestora, a respins şi petitele formulate în subsidiar, privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului B. şi constatarea dreptului de preemţiune al reclamantei.

În ceea ce priveşte solicitarea pârâtei SC D. SRL de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată, la dosar nefiind depuse dovezi în sensul efectuării unor cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, în termen, reclamanta SC A. SRL Timişoara, la data de 14 iulie 2014, motivele de apel fiind depuse, de asemenea, în termen, la termenul de judecată din data de 2 octombrie 2014.

Prin Încheierea din şedinţa publică din 30 octombrie 2014 instanţa de apel a soluţionat cererile de probaţiune formulate de reprezentantul apelantei, pentru considerentele menţionate în cuprinsul acestei încheieri, prorogând soluţionarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al intimatei pârâte SC D. SRL (invocată la acest termen de judecată de reprezentantul apelantei reclamante) pentru a se depune la dosar înscrisurile doveditoare ale acestei calităţi şi excepţia de netimbrare a cererilor de chemare în judecată şi de apel invocată de reprezentantul intimatei pârâte SC D. SRL.

La termenul de judecată din 27 noiembrie 2014, reprezentantul intimatei pârâte SC D. SRL a depus la dosar împuternicire de reprezentare juridică şi copie legitimaţie conform Statutului consilierilor juridici, având în vedere excepţia invocată la termenul anterior, iar instanţa de apel a respins excepţia de netimbrare a cererilor de chemare în judecată şi de apel invocată de reprezentantul intimatei pârâte SC D. SRL, pentru considerentele menţionate în cuprinsul încheierii de şedinţă.

La acelaşi termen de judecată, apelanta reclamantă a invocat excepţia de nelegalitate a H.C.L.M.T. din 31 ianuarie 2007, depunând în scris motivarea acestei excepţii.

Intimaţii Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara au depus note de şedinţă referitoare la excepţia de nelegalitate invocată de apelanta reclamantă, invocând şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei de a formula această excepţie.

Prin Încheierea din şedinţa publică din 15 ianuarie 2015, instanţa de apel a dispus sesizarea instanţei de contencios administrativ competentă, respectiv Tribunalul Timiş conform art. 2 pct. 1 lit. d) C. proc. civ. din 1864, cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate a HCL Timişoara din 31 iulie 2007 invocată de apelanta reclamantă, precum şi suspendarea cauzei până la soluţionarea excepţiei de nelegalitate menţionate mai sus, pentru considerentele inserate în cuprinsul încheierii menţionate.

La termenul de judecată din 11 mai 2017, instanţa de apel a admis cererea de repunere pe rol formulată de intimata pârâtă SC D. SRL ca urmare a soluţionării irevocabile prin Decizia civilă nr. 4.633 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/30/2015* a excepţiei de nelegalitate invocată de apelanta reclamantă.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 83, pronunţată la data de 11 mai 2017, în Dosarul nr. x/59/2013*, a respins apelul formulat de apelanta- reclamantă SC A. SRL Timişoara, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Statul Român reprezentat de Municipiul Timişoara prin Primar şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, B., C. şi SC D. SRL Giarmata, împotriva Sentinţei civile nr. 698/PI din 7 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în Dosarul x/59/2013, şi a obligat apelanta- reclamantă să plătească intimatei pârâte SC D. SRL suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

Curtea a constatat că, prin Sentinţa civilă nr. 256 din 12 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Timiş, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4.633 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. x/30/2015, a fost respinsă excepţia de nelegalitate a H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 formulată de reclamanta SC A. SRL.

În considerentele hotărârii instanţei de recurs, s-au statuat cu putere de lucru judecat faţă de părţile acestei cauze (aceleaşi cu părţile din Dosarul nr. x/30/2015) mai multe aspecte, incidente în ceea ce priveşte motivele de apel invocate, fiind redate în continuare în cuprinsul deciziei recurate.

Prin urmare, Curtea a constatat că H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 a avut ca obiect aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, având ca destinatari pe beneficiarii Legii nr. 341/2004, titulari ai contractelor de închiriere a spaţiilor comerciale enumerate limitativ în Anexa nr. 1 la hotărâre, iar contractul de vânzare-cumpărare în litigiu a fost încheiat în baza acestei hotărâri, aşa cum rezultă şi din Extrasul procesului-verbal din 14 aprilie 2008 privind negocierea preţului cu pârâtul cumpărător B.

Rezultă deci, a reţinut instanţa de apel, că susţinerile reclamantei privind nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2006 cu motivarea că, în realitate, s-ar fi încheiat în baza Legii nr. 550/2002 şi nu în baza Legii nr. 341/2002 şi că nu respectă cerinţele imperative ale Legii nr. 550/2002, sunt neîntemeiate.

Instanţa de apel a apreciat că nu este întemeiată nici susţinerea conform căreia pârâtul cumpărător B. nu putea opta şi pentru închirierea şi pentru cumpărarea spaţiului comercial întrucât, pe de o parte, Legea nr. 341/2004 nu cuprinde o astfel de interdicţie, pe de altă parte, instanţa de contencios administrativ a statuat, că este legală H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 care a prevăzut ca persoanele care cumpără spaţiile comerciale care fac obiectul său trebuie să fie destinatarii Legii nr. 341/2004 şi titulari ai contractelor de închiriere a spaţiilor respective, deci, a condiţionat încheierea contractului de vânzare-cumpărare de calitatea de chiriaş la momentul vânzării.

Referitor la susţinerea reclamantei privind modalitatea şi preţul de înstrăinare a terenului aferent spaţiului comercial către pârâtul B. prin Contractul de vânzare- cumpărare nr. x/2008, Curtea a constatat că în cuprinsul acestui contract nu s-a prevăzut înstrăinarea terenului aferent, conform art. 1 şi 4 din acest contract, aşa cum rezultă şi din Extrasul procesului-verbal din 14 aprilie 2008 privind negocierea preţului cu pârâtul cumpărător B., tot din cele două înscrisuri rezultând că preţul spaţiului comercial a fost negociat în mod direct cu cumpărătorul, conform H.C.L.M.T. din 31 iulie 2017 emisă în aplicarea dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 341/2004, aşa cum a statuat instanţa de contencios administrativ, iar afirmaţiile reclamantei nu probează caracterul derizoriu al preţului astfel negociat, astfel încât nu se poate reţine absenţa cauzei contractului din acest motiv.

În ceea ce priveşte încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare între pârâţii B. şi SC D. SRL, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu transmite dreptul de proprietate, ci dă naştere unei obligaţii de a face, respectiv, de a încheia în viitor un contract de vânzare-cumpărare, conform acordului părţilor (art. 969 C. civ.) chiar dacă plata preţului şi predarea bunului s-ar fi realizat la momentul încheierii promisiunii, astfel încât, susţinerile apelantei reclamante că promisiunea este lovită de nulitate absolută deoarece ar fi transmis dreptul de proprietate asupra bunului, s-a apreciat că nu sunt întemeiate. De asemenea, încasarea de către pârâtul B. a preţului promisiunii de vânzare-cumpărare nu are nicio relevanţă sub aspectul plăţii preţului contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu Municipiul Timişoara prin Primar.

Având în vedere cele mai sus arătate, precum şi motivele invocate de reclamantă în cererea de chemare în judecată şi susţinerile pârâţilor din întâmpinările depuse la dosar, Curtea a constatat că în mod legal tribunalul a soluţionat cererea de probaţiune formulată de reclamantă prin Încheierea din 31 martie 2014, aplicând în mod corect dispoziţiile art. 167 alin. (1) C. proc. civ. care prevede că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa consideră că pot duce la dezlegarea pricinii.

Instanţa de apel a mai reţinut, contrar susţinerilor apelantei, că, în partea finală a considerentelor sentinţei apelate, prima instanţă a arătat că în ceea ce priveşte petitul privind constatarea dreptului de preempţiune al reclamantei îl va respinge împreună cu cel privind radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâtului B., ca o consecinţă logică a respingerii capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare şi promisiunii bilaterale având ca obiect spaţiul comercial asupra căruia reclamanta invoca dreptul de preempţiune.

Pentru motivele mai sus arătate, Curtea a reţinut că sentinţa tribunalului este legală şi temeinică, iar apelul formulat în cauză este nefondat şi în baza art. 296 C. proc. civ., a fost respins.

În baza art. 298 rap. la art. 274 C. proc. civ., a obligat apelanta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte SC D. SRL suma de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, reprezentând onorariul de avocat conform facturii şi chitanţei de la dosar.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, reclamanta SC A. SRL Timişoara, solicitând admiterea recursului formulat, şi: în principal, în baza art. 304 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea Deciziei civile nr. 83 din 11 mai 2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/59/2013*, şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării în apel aceleiaşi instanţe - Curtea de Apel Timişoara; în subsidiar 1 - casarea în tot a deciziei civile recurate şi a Sentinţei civile nr. 698/PI din 7 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş şi trimiterea cauzei în apel spre rejudecare, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor - intimaţi şi a unei probe cu expertiză în specialitatea evaluări imobiliare, şi, în subsidiar 2 - modificarea în tot a sentinţei civile şi a deciziei civile recurate, iar, pe fond, admiterea acţiunii formulate, respectiv, să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. /2008, referitor la spaţiul comercial situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top. y, şi să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2008 privind acelaşi imobil, radierea din C.F. a înscrierilor efectuate cu privire la aceste contracte şi revenirea la situaţia anterioară, cu constatarea unui drept de preempţiune în favoarea reclamantei-recurente SC A. SRL la achiziţionarea spaţiului comercial.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ., recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara a relevat, foarte pe larg, istoricul din dosar, şi a invocat, în esenţă, următoarele motive:

În ceea ce priveşte motivul principal de recurs, a solicitat admiterea recursului, casarea Deciziei civile recurate nr. 83 din 11 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, în Dosarul nr. x/59/2013*, şi trimiterea cauzei în vederea rejudecării în apel aceleiaşi instanţe - Curtea de Apel Timişoara, apreciind recurenta-reclamantă că procedura de citare cu aceasta pentru termenul de judecată din data de 11 mai 2015 nu a fost legal îndeplinită, societatea fiind citată la sediul procedural ales - Cabinet de avocat "E." din Timişoara, şi nu la sediul societăţii din Timişoara, jud. Timiş.

Susţine recurenta-reclamantă că această citare a societăţii sale trebuia realizată în condiţiile în care la data de 11 mai 2017, SC A. SRL a fost înştiinţată în legătură cu rezilierea contractului de asistenţă juridică încheiat cu dl. avocat E. având ca obiect reprezentarea în Dosarul nr. x/59/2013* al Curţii de Apel Timişoara şi alegerea sediului procedural la cabinetul de avocatură respectiv.

Totodată, recurenta-reclamantă a menţionat faptul că nu a avut cunoştinţă de termenul de judecată din data de 11 mai 2017, aflând ulterior, din conţinutului practicalei Deciziei civile nr. 83 din 11 mai 2017 de faptul că dl. avocat E. ar fi cerut ca citarea SC A. SRL să se realizeze la sediul său social din Timişoara, întrucât, citarea sa s-ar fi realizat exclusiv la sediul procedural ales, respectiv, la adresa din Timişoara.

Recurenta-reclamantă a arătat că soluţia dată de instanţa de apel cererii de amânare a cauzei este profund eronată, în condiţiile în care încetarea mandatului de reprezentare încheiat cu dl. avocat E. a intervenit în mod unilateral (prin rezilierea de către dl. avocat E. a contractului de asistenţă juridică) la data de 10 mai 2017, astfel încât: SC A. SRL nu a fost legal citată la sediul social, citarea sa pentru termenul de judecată din data de 11 mai 2017 având loc. la sediul procedural ales; şi, de asemenea s-a încălcat şi dreptul la apărare şi la un proces echitabil al SC A. SRL, în condiţiile în care nu a avut cunoştinţă despre termenul de judecată din data de 11 mai 2017, astfel fiind păgubită de dreptul său de a-şi susţine cauza, cu atât mai mult cu cât instanţa nici măcar nu a amânat pronunţarea pentru a-i da măcar posibilitatea să depună concluzii scrise, ci a pronunţat soluţia în aceeaşi zi - 11 mai 2017.

Totodată, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel avea cunoştinţă despre adresa sediului său social din Timişoara, însă, respingând solicitarea de amânare formulată de fostul său avocat E., în vederea citării SC A. SRL la sediul social, a considerat fără temei faptul că nu ar fi intervenit rezilierea contractului de asistenţă juridică.

În concluzie, în condiţiile în care SC A. SRL nu a fost legal citată la adresa sediului social din Timişoara, în vederea respectării dreptului său la apărare, respectiv, cel puţin nu a fost amânată pronunţarea cauzei în vederea depunerii de concluzii scrise, recurenta-reclamantă susţine că a fost cauzată acesteia o vătămare a drepturilor şi intereselor legitime, întrucât, dată fiind calea de atac a apelului, SC A. SRL nu a fost în măsură să susţină în apel cererea în probaţiune formulată, respectiv, toate apărările la care a făcut referire în motivele de apel, aşadar, efectele nulităţii nu pot fiind înlăturate decât prin anularea actului de procedură astfel întocmit, respectiv, a Deciziei civile recurate nr. 83 din 11 mai 2017.

Cât priveşte subsidiarul 1 din recurs, prin care a solicitat casarea în tot a Deciziei civile recurate şi a Sentinţei civile nr. 698/PI din 7 aprilie 2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, şi trimiterea cauzei în apel spre rejudecare, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor-intimaţi şi a unei probe cu expertiză în specialitatea evaluări imobiliare, recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara a relevat, din nou, istoricul cauzei şi considerentele Hotărârii nr. 4.633 din 6 decembrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, reţinute cu putere de lucru judecat, incidente şi în ceea ce priveşte motivele de apel invocate, şi a arătat că, ceea ce însă nu a analizat Curtea de Apel Timişoara, în calitate de instanţă de apel, este incidenţa în cauză a nulităţii absolute a Contractului de vânzare-cumpărare nr. 414/2008, referitor la spaţiul comercial situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top y, şi să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2008, prin prisma încălcării normelor legale imperative referitoare la: cumpărarea imobilului spaţiu comercial de către o persoană care nu avea acest drept şi calitatea cerută de lege, în realitate, cumpărătorul fiind intimata-pârâtă SC D. SRL, care a achitat integral preţul imobilului, în acest sens nefiind administrată nici un fel de probă, deşi a solicitat atât în prima instanţă, cât şi în apel, admiterea probei cu interogatoriul SC D. SRL şi a intimaţilor- pârâţi B. şi C.

În realitate, a arătat recurenta- reclamantă, în ceea ce priveşte încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008 a intervenit o interpunere de persoană, în sensul că adevăratul proprietar al imobilului este SC D. SRL, astfel, contractul de vânzare-cumpărare fiind lovit de nulitate absolută, lipsind cauza acestuia şi având, totodată, la bază o cauză ilicită, în condiţiile în care SC D. SRL, încă anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare a intrat în posesia şi folosinţa spaţiului, chiar şi în momentul încheierii contractului de închiriere cu intimatul-pârât B.

Această "interpunere de persoane", susţine recurenta, a fost realizată tocmai cu scopul de a ocoli dispoziţiile legilor speciale, respectiv, ale Legii nr. 341/2004 şi ale Legii nr. 550/2002 care impun ca şi cumpărătorii spaţiilor comerciale să aibă o anumită calitate determinată de lege (comerciant sau revoluţionar), şi, date fiind aceste limitări prevăzute şi în H.C.L.M.T. nr. x/2007, SC D. SRL nu putea să achiziţioneze în nume propriu imobilul în litigiu.

Pe de altă parte, a mai susţinut recurenta-reclamantă, în mod nelegal, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel nu au fost preocupate de cercetarea caracterului derizoriu al preţului în raport cu data relativ recentă la care a fost încheiată promisiunea de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2008, respectiv, la împrejurarea că SC A. SRL a achiziţionat un spaţiu asemănător, fiind obligată să achiziţioneze şi cota-parte de teren aferentă, în acest sens impunându-se efectuarea unei expertize de evaluare.

Recurenta-reclamantă a învederat instanţei faptul că, prin cererea în probaţiune depusă şi solicitată în termen legal, a solicitat admiterea probei cu interogatoriul intimaţilor-pârâţi, dorind dovedirea unor aspecte legate de modalitatea de folosinţă a spaţiului comercial anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi a promisiunii de vânzare-cumpărare, împrejurări de fapt legate de încheierea acestor contracte în legătură cu obiectul cererii introductive, respectiv, nulitate absolută, precum şi împrejurări de fapt înaintea, în timpul şi după încheierea contractului în legătură cu relaţia contractuală dintre SC D. SRL şi B., respectiv, C.

SC D. SRL nu avea şi nu are posibilitatea legală să participe în mod direct la achiziţionarea acestui imobil, reuşind acest lucru în mod fraudulos şi indirect, folosindu-se de persoana fizică B., în temeiul prevederilor Legii nr. 341/2004.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că a susţinut, totodată, că pentru justa soluţionare a pricinii este importantă determinarea modalităţii în care a avut loc. plata preţului de vânzare al imobilului, pentru justa stabilire a cauzei actului juridic şi a caracterului licit sau ilicit al convenţiei trebuind stabilită corect starea de fapt reală şi condiţiile în care s-a realizat plata preţului şi "negocierea" în contractul de vânzare-cumpărare, de asemenea, fiind importantă stabilirea modalităţii în care a avut loc. folosinţa efectivă a spaţiului comercial în litigiu, atât anterior încheierii convenţiei de vânzare, cât şi ulterior "dobândirii dreptului de proprietate", B. fiind doar în mod fictiv chiriaş al acestui spaţiu, în realitate folosinţa propriu-zisă a spaţiului având-o SC D. SRL.

Susţine recurenta-reclamantă că a mai arătat că se impune ca pârâţii SC D. SRL şi B. să depună copia promisiunii de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2008 integral şi necenzurat, deoarece exemplarul aflat la dosarul cauzei a fost cenzurat în ceea ce priveşte preţul convenţiei şi datele cu caracter personal, de către lucrătorii O.C.P.I. Timiş, şi că, totodată, a solicitat admiterea probei testimoniale şi audierea în calitate de martor a doamnei F. care cunoaşte în mod direct aspecte legate de condiţiile şi modalitatea de încheiere a contractelor şi de folosinţa efectivă a spaţiului, precum şi comunicarea de către pârâtul Statul Român - reprezentat prin Municipiul Timişoara a modalităţii în care a fost stabilit preţul.

Astfel, apreciază că în mod nelegal instanţa de fond a respins, iar instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei cereri în probaţiune, care se impunea a fi admisă tocmai având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi limitele învestirii instanţei de apel, în continuare, fiind evocat conţinutul prevederilor art. 966 alin. (1) şi art. 968 alin. (1) C. civ., şi, aşadar, arătând recurenta, instanţa de apel nu a analizat cererea de chemare în judecată, respectiv, nu a administrat probatoriul prin prisma acestor dispoziţii legale care atrag nulitatea absolută a actelor contestate, care se referă la absenţa cauzei şi la cauza ilicită, mărginindu-se să analizeze cererea de chemare în judecată şi apelul formulat exclusiv prin prisma H.C.L.M.T. nr. x/2007 şi a Legii nr. 341/2004; or, dispoziţiile art. 966 şi art. 968 C. civ. sunt dispoziţii generale şi completează dispoziţiile normelor speciale, nefiind excluse de la aplicarea acestora.

Totodată, a mai arătat recurenta-reclamantă, instanţa de apel nu a analizat cererea de chemare în judecată şi apelul formulat prin prisma criticilor apelantei referitoare la incidenţa şi aplicabilitatea Legii nr. 341/2004, a Legii nr. 550/2002 şi a H.C.L.M.T. nr. 258/2007, în ceea ce priveşte condiţiile de cumpărare.

În susţinerea subsidiarului 2 din recurs, prin care a solicitat modificarea în tot a sentinţei civile şi a deciziei civile recurate, iar, pe fond, admiterea acţiunii formulate, respectiv, să se constate nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/2008, referitor la spaţiul comercial situat în Timişoara, înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top. y, şi să se constate nulitatea absolută a promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare nr. x/2008 privind acelaşi imobil, radierea din C.F. a înscrierilor efectuate cu privire la aceste contracte şi revenirea la situaţia anterioară, cu constatarea unui drept de preempţiune în favoarea reclamantei-recurente SC A. SRL la achiziţionarea spaţiului comercial, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, că, atât Tribunalul, cât şi instanţa de apel, în mod nelegal au reţinut incidenţa prevederilor Legii nr. 341/2004 şi a Hotărârii Consiliului Local Timişoara din 31 iulie 2007 privind vânzarea spaţiilor comerciale sau de prestări servicii, proprietate privată a statului, care se află în administrarea C.L.M.T., închiriate beneficiarilor Legii nr. 341/2004, respectiv, Anexa 1 din Hotărâre, poziţia nr. 3, şi nu ale Legii nr. 550/2002 privind vânzarea spaţiilor comerciale, sub imperiul căreia a fost realizată vânzarea.

A arătat recurenta-reclamantă că, SC D. SRL, adevăratul proprietar fraudulos al spaţiului comercial, a dorit să ocolească prevederile Legii nr. 550/2002 şi a uzat de un artificiu juridic, încheind o promisiune de vânzare-cumpărare cu un beneficiar al Legii nr. 341/2004, beneficiar care nu a folosit niciodată spaţiul închiriat, folosinţa fiind o situaţie premisă încheierii valabile a vânzării-cumpărării.

Dispoziţiile art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, modificată, conferă beneficiarului dispoziţiilor legale o opţiune alternativă între posibilitatea de a închiria spaţiul comercial şi cumpărare, fără ca legea să prevadă în cazul în care se alege varianta închirierii, şi posibilitatea de cumpărare a spaţiului, arătând recurenta că, componenţa, modalitatea de numire a membrilor comisiei de negociere şi atribuţiile acestora rezultă din prevederile art. 6 din Legea nr. 550/2002, spre deosebire de vânzarea în temeiul prevederilor Legii nr. 341/2004, situaţie în care componenţa, numărul membrilor şi atribuţiile comisiei se stabilesc prin Hotărâre de Consiliu Local, iar referitor la dreptul prioritar al recurentei-reclamante de a cumpăra spaţiul comercial în litigiu, nu s-a motivat sub nicio formă respingerea acestui petit, motiv ce atrage nelegalitatea hotărârii pronunţate, datorită calităţii de proprietar vecin comerciant, reclamanta îndeplinind şi condiţiile legale prevăzute de Legea nr. 550/2002 în vederea achiziţionării acestui spaţiu comercial.

Totodată, recurenta-reclamantă apreciază şi că este nelegală obligarea sa la plata onorariului avocaţial în cuantum de 2.000 RON, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada prestării acestor servicii de către avocat, SC D. SRL fiind reprezentată prin consilier juridic G. în faza de judecată a apelului.

Legal citaţi, intimaţii-pârâţi Statul Român - reprezentat de Municipiul Timişoara, Prin Primar şi Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată pe rolul instanţei la data de 10 august 2017, prin care au solicitat, în principal, anularea recursului, ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia, ca nefondat, şi menţinerea ca temeinică şi legală a deciziei civile recurate.

La rândul său, intimata-pârâtă SC D. SRL Giarmata a formulat întâmpinare, transmisă instanţei prin email, la data de 12 octombrie 2017, şi în original, prin poştă, înregistrată la data de 13 octombrie 2017, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, netemeinic şi nemotivat, şi menţinerea deciziei civile recurate ca temeinică şi legală, considerându-l, de fapt, un abuz de drept procesual exercitat cu rea-credinţă.

Şi intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare, transmisă instanţei prin e-mail, la data de 13 octombrie 2017, şi în original, prin poştă, înregistrată la data de 16 octombrie 2017, prin care a solicitat respingerea recursului ca netemeinic şi nelegal.

Faţă de dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., examinând, cu prioritate, excepţia nulităţii cererii de recurs pentru nemotivare invocată de către intimaţii-pârâţi Statul Român - reprezentat de Municipiul Timişoara, Prin Primar şi Statul Român - reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin întâmpinare, Înalta Curte constată că excepţia este nefondată, apreciind că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici care pot fi încadrate în motivele prevăzute limitativ de art. 304 C. proc. civ., respectiv, în pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 ale art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu prealabil, se constată că recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara a invocat motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5, pct. 7, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ. de la 1865.

Prin raportare la criticile dezvoltate prin cererea de recurs, Înalta Curte reţine că acestea pot fi subsumate doar motivelor de recurs prevăzute la art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 din acelaşi act normativ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în sensul că instanţa interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii a schimbat natura şi înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte reţine că, în speţa de faţă, recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici care să vizeze schimbarea înseşi a naturii juridice sau înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, instanţa supremă constatând că motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 8 C. proc. civ. de la 1865 a fost invocat strict formal, şi nu se verifică incidenţa acestui motiv de nelegalitate.

Criticile ce vizează modalitatea de soluţionare a apelului, în opinia recurentei-reclamante, cu procedura de citare nelegal îndeplinită, faţă de împrejurarea că nu a fost citată la sediul social, în condiţiile rezilierii contractului de asistenţă juridică cu avocatul la al cărui sediu îşi alesese sediul procesual, şi, astfel, cu încălcarea dreptului său la apărare şi la un proces echitabil, se reţin a fi vădit nefondate, pentru următoarele considerente:

Curtea Constituţională, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că liberul acces la justiţie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte actul de justiţie, dar nu este un drept absolut, legiuitorul având competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti.

Această soluţie este consacrată constituţional, în art. 126 alin. (2) din Constituţia României, care prevede: "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", (astfel cum rezultă din Decizia nr. 1/1994 pronunţată de Curtea Constituţională). În considerentele aceleiaşi decizii, se reţine că pentru situaţii deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procedurale, astfel încât liberul acces la justiţie să nu fie afectat.

Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc. decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, între care, şi stabilirea unor termene după a căror expirare valorificarea respectivului drept să nu mai poată fi posibilă, inclusiv, în ce priveşte înştiinţarea instanţei cu privire la schimbările intervenite pe parcursul procesului- în speţă, a sediului procesual ales, urmare rezilierii mandatului acordat avocatului.

Conform art. 72 alin. (2) C. proc. civ. "(2) Mandatarul care renunţă la împuternicire este ţinut să înştiinţeze atât pe cel care i-a dat mandatul, cât şi instanţa, cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare sau de împlinirea termenelor căilor de atac".

Astfel, acest text instituie obligaţia mandatarului care renunţă la împuternicire să înştiinţeze mandantul şi instanţa cu cel puţin 15 zile înainte de termenul de înfăţişare, termen pe care, în speţă, avocatul angajat de reclamantă nu l-a respectat.

Această împrejurare nu poate avea, însă, în plan procesual, consecinţele juridice propuse de recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara, pentru că, în temeiul art. 156 C. proc. civ., "(1) Instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată. (2) Când instanţa refuză amânarea judecăţii pentru acest motiv, va amâna, la cererea părţii, pronunţarea în vederea depunerii de concluzii scrise".

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că instanţa de apel a acordat mai multe termene în cauză, tocmai în vederea pregătirii apărării de către recurenta-reclamantă, inclusiv, faţă de cererea de probaţiune depusă de aceasta, sau pentru sesizarea instanţei de control al contenciosului administrativ cu soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocate, iar la termenul din 11 mai 2017, instanţa de apel a respins motivat şi cu legala aplicare a prevederilor art. 72 alin. (2) C. proc. civ., cererea de amânare a cauzei formulată de avocatul E., apreciind-o ca neîntemeiată.

Or, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare doar atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) din acelaşi cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii, o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie".

În speţă, se constată că, reclamanta a depus declaraţia de apel sub semnătura şi ştampila apărătorului ales, Cabinet de Avocat "E." şi a indicat pentru comunicarea actelor de procedură adresa sediului social al acestuia, din Timişoara, instanţa îndeplinind procedura de citare faţă de apelanta-reclamantă la această adresă, cu atât mai mult cu cât a fost depusă şi împuternicirea avocaţială pentru faza procesuală a apelului şi s-a asigurat reprezentarea acesteia prin prezenţa la toate termenele a avocatului ales, E.

Apărarea recurentei-reclamante întemeiată pe împrejurarea rezilierii contractului de asistenţă juridică încheiat cu avocatul E. urmează a fi înlăturată, Înalta Curte apreciind norma legală evocată ca neavând relevanţă în cauză, deoarece situaţia modificării adresei domiciliului/sediului părţii în cursul procesului nu se regăseşte în speţă, pe de o parte, indicaţia sediului procesual ales la sediul societăţii de avocatură fiind făcută de reclamantă în faţa instanţei de apel, în condiţiile în care mandatul acordat a fost dat şi pentru faza judecăţii în apel, reclamanta neindicându-şi adresa sediului social pentru a fi citată, iar, pe de altă parte, nerespectarea prevederilor art. 72 alin. (2) C. proc. civ. nu-i poate fi imputată instanţei de apel.

Mai mult, reclamanta nu a comunicat instanţei o altă adresă pentru comunicarea actelor de procedură, aşa cum statuează dispoziţiile art. 95 C. proc. civ., citarea acesteia la adresa indicată prin cererea de apel, neschimbată pe parcursul judecării litigiului, realizându-se cu respectarea dispoziţiilor art. 93 C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţia României revizuită "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Art. 723 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credinţă, şi potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute".

Prin prisma acestor dispoziţii se deduce că reclamanta trebuie să exercite orice drept, atât la declanşarea procesului, cât şi ulterior, pe parcursul judecăţii, cu bună-credinţă şi potrivit scopului în vederea căruia a fost recunoscut de lege, în egală măsură, dreptul trebuie utilizat în vederea realizării finalităţii sale.

Faţă de dispoziţiile legale citate, instanţa de control judiciar reţine că, prin decizia pronunţată, instanţa de apel nu a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., neproducând reclamantei SC A. SRL Timişoara vreo vătămare, întrucât aceasta a avut posibilitatea să participe la judecată şi să-şi formuleze apărarea, conform principiilor fundamentale procesuale ale contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Prin urmare, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii care să atragă nulitatea hotărârii potrivit art. 105 alin. (2) C. proc. civ., la care face trimitere art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, stabilirea corectă a cadrului procesual şi îndeplinirea legală a procedurii de citare este de natură a asigura respectarea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi recunoscut de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ceea ce, în speţă, a fost respectat.

În raport de această situaţie, Înalta Curte reţine că decizia atacată a fost pronunţată cu aplicarea corectă şi legală a dispoziţiilor art. 87 şi art. 85 C. proc. civ., coroborat cu art. 72 alin. (2) din acelaşi Cod, deci cu respectarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind vorba, aşadar, de vreo vătămare a reclamantei, prin aceea că nu a fost în nici un fel privată de un grad de jurisdicţie, neputându-se susţine întemeiat că nu ar fi avut cunoştinţă despre derularea fazei procesuale a apelului şi fiind, astfel, în imposibilitate de a-şi susţine pretenţiile.

Instanţa de apel a pronunţat, aşadar, o hotărâre legală, care nu este lovită de nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ceea ce nu atrage incidenţa motivului reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., spre a se dispune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs formulat, prin prisma căruia a solicitat casarea în tot a deciziei civile recurate şi a sentinţei de fond pronunţate de Tribunalul Timiş, în vederea administrării probei cu interogatoriul pârâţilor şi cu expertiză în specialitatea evaluări imobiliare, recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara a reproşat instanţei de apel că nu a analizat incidenţa în cauză a nulităţii absolute a contractului de vânzare- cumpărare, cât şi a promisiunii bilaterale de vânzare- cumpărare, pe de altă parte, în mod nelegal a susţinut aceasta, nu au fost preocupate de cercetarea caracterului derizoriu al preţului, şi tot în mod nelegal instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii în probaţiune cu audierea martorei F., care se impunea a fi admisă tocmai având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată şi limitele învestirii instanţei de apel.

Critica este nefondată.

Drept mijloace de dovadă în apel, recurenta- reclamantă SC A. SRL Timişoara a cerut administrarea de probe cu interogatoriul pârâţilor B., C. şi SC D. SRL Giarmata, proba testimonială şi proba cu înscrisuri.

La dosar a fost depusă de către reclamantă şi o cerere în probaţiune scrisă, iar o încheiere de încuviinţare a probelor în sensul art. 168 C. proc. civ. există în dosar, astfel că, nu se poate susţine cu temei că această etapă procesuală lipseşte din cercetarea judecătorească a instanţei de apel.

Astfel, după un prim termen în care pricina s-a amânat pentru ca pârâţii, cărora li s-au comunicat motivele de apel, să formuleze apărări pe cale de întâmpinare, la cel de-al doilea termen de judecată, cererea în probaţiune depusă de reclamantă a fost pusă în discuţia părţilor, când în prezenţa reclamantei, reprezentată prin avocat, au avut loc. dezbaterile, iar cauza s-a amânat la 27 noiembrie 2014, instanţa pronunţându-se asupra probatoriilor solicitate.

Aşadar, cu deplina respectare a dreptului complex la un proces echitabil în sensul art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, instanţa de apel a pus în discuţie cererea de probe a reclamantei, s-a pronunţat asupra admisibilităţii lor în conformitate cu art. 167 C. proc. civ., potrivit cu care dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii (...) şi astfel, pronunţându-se asupra cererii acesteia de probatorii, instanţa de apel nu a sancţionat-o cu decăderea din dreptul de a solicita şi administra dovezi, fără să motiveze care sunt argumentele respingerii unora dintre probele solicitate.

Cum critica din recursul de faţă vizează pretinsa încălcare a dreptului recurentei-reclamante de a administra dovezi, Înalta Curte constată că, în condiţiile în care există încheierea de încuviinţare a probelor cerute de aceasta sau de respingere a celor pe care instanţa le-a considerat ca nefiind utile cauzei, nu se poate reţine că reclamanta a fost vătămată în dreptul său de a propune şi administra dovezi, ca parte componentă a dreptului la o procedură echitabilă, desfăşurată cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi a principiilor care guvernează procesul civil, ceea ce, în pricină, a fost respectat, nefiind incident, nici din această perspectivă, cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondate, şi criticile recurentei-reclamante care vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, argumentele instanţei constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată, soluţia instanţei de apel fiind legală sub aspectul prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante vizând lipsa unei expuneri complete a argumentelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat criticilor care au fost formulate de apelantă în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanţa de apel analizează probele ce au fost administrate şi face aprecieri concrete cu privire la acestea şi cât se motivează pentru care anume considerente a luat în considerare probele administrate, decizia este la adăpost de orice critică şi din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină.

Decizia pronunţată de instanţa de apel nu conţine nici considerente contradictorii în sensul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., ci argumentele reţinute în fundamentarea hotărârii converg spre concluzia reţinută, astfel încât, nu se verifică motivul de recurs prevăzut de acest text.

În fine, Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondat şi ultimul motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. potrivit cu care, modificarea hotărârii se poate cere când aceasta este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Literatura juridică a stabilit că hotărârea este lipsită de temei legal atunci când din modul în care aceasta a fost redactată nu se poate determina dacă legea a fost corect sau nu aplicată. Pronunţarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii presupune că instanţa a cărei hotărâre se atacă a recurs la aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente sau la încălcarea acestora.

În cauză nu se verifică acest motiv de recurs, hotărârea instanţei de apel fiind dată cu aplicarea corectă şi legală a actului normativ incident, Legea nr. 341/2004 a recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989.

Art. 5 alin. (1) lit. c) din Lege stipulează că, persoanele prevăzute, între care, şi intimatul-pârât B., beneficiază, pe lângă indemnizaţie, şi de dreptul la cumpărarea sau închirierea, cu prioritate, fără licitaţie, din fondul de stat, a unui spaţiu comercial sau de prestări servicii corespunzător, cu o suprafaţă utilă de până la 100 m.p. inclusiv în indiviziune.

Faţă de prevederile speciale din Legea nr. 341/2004 şi Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara din 31 iulie 2007, adoptată în aplicarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 341/2004, având ca destinatari pe beneficiarii acestei legi, titulari ai contractelor de închiriere a spaţiilor comerciale enumerate limitativ în Anexa nr. 1 la Hotărâre, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel este legală, şi la adăpost de orice critică.

Susţinerile recurentei-reclamante privind nulitatea absolută a Contractului de vânzare-cumpărare din 4 iunie 2006, întrucât acesta ar fi fost încheiat cu nerespectarea Legii nr. 550/2002 sunt total nefondate.

Normele prevăzute de Legea nr. 550/2002, privind vânzarea spaţiilor comerciale proprietate privată a statului şi a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale, precum şi a celor din patrimoniul regilor autonome de interes local, nu sunt aplicabile în cauză, dat fiind faptul că contractul de vânzare-cumpărare în litigiu a fost încheiat în baza Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara din 31 iulie 2007, adoptate în aplicarea Legii nr. 341/2004.

Cât priveşte susţinerea recurentei-reclamante, în sensul că, intimatul-pârât B. nu putea opta şi pentru închirierea, şi pentru cumpărarea spaţiului comercial, Înalta Curte reţine, de asemenea, că este nefondată, pe de o parte, Legea nr. 341/2004 necuprinzând o astfel de interdicţie, iar, pe de altă parte, Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Timişoara din 31 iulie 2007 a făcut obiect al controlului contenciosului administrativ, fiind menţinută ca legală, deci, inclusiv cele statuate prin aceasta, ca persoanele care cumpără spaţiile comerciale cuprinse în Anexă să fie destinatarii Legii nr. 341/2004 şi titulari ai contractelor de închiriere a spaţiilor respective, deci, a condiţionat încheierea contractului de vânzare-cumpărare de calitatea de chiriaş la momentul vânzării.

Înalta Curte constată că susţinerea recurentei- reclamante referitoare la caracterul derizoriu al preţului stabilit în promisiunea de vânzare-cumpărare din 18 iulie 2007, nu are un fundament legal, convenţiile legal făcute având putere de lege între părţile contractante, instanţa de apel interpretând şi aplicând corect dispoziţiile legale incidente; preţul este un element esenţial al vânzării, reprezentând obiectul prestaţiei cumpărătorului, stabilit de părţi în urma negocierii directe.

De altfel, însăşi recurenta-reclamantă, în susţinerea acestei critici, face trimitere la data relativ recentă la care a fost încheiată promisiunea, respectiv, la împrejurarea că societatea sa a mai achiziţionat un spaţiu asemănător, în continuare considerând că se impune efectuarea unei expertize de evaluare, critici ce nu pot fi valorificate prin recurs.

Faţă de acestea, nu pot fi primite nici criticile recurentei-reclamante privind încheierea actelor a căror nulitate a solicitat-o cu absenţa cauzei la încheierea lor, ori cu o cauză ilicită, pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, contractul de vânzare-cumpărare fiind încheiat în aplicarea Legii nr. 341/2004 şi a H.C.L.M.T. din 31 iulie 2007, iar, pe de altă parte, promisiunea de vânzare- cumpărare, de asemenea, nu este lovită de nulitate absolută, preţul spaţiului comercial fiind negociat în mod direct cu cumpărătorul.

În fine, Înalta Curte urmează a înlătura, ca nefondată, şi ultima critică din recurs, prin care recurenta-reclamantă susţine că în mod nelegal a fost obligată la plata onorariului avocaţial, atâta vreme cât nu s-a făcut dovada presării acestor servicii de către avocat, intimata-pârâtă SC D. SRL Giarmata fiind reprezentată prin consilier juridic G.

Potrivit dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul. Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.

Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.

În cauză, prin respingerea apelului promovat de reclamantă, acţiunea nu a fost soluţionată şi cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că prin decizia instanţei de apel s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât, recurenta- reclamantă în mod legal a fost obligată la suportarea cheltuielilor de judecată avansate de partea câştigătoare.

Susţinerea recurentei-reclamante că nu putea fi obligată la suportarea onorariului avocaţial, întrucât intimata-pârâtă SC D. SRL Giarmata, parte câştigătoare, ar fi fost reprezentată prin consilier juridic G., şi nu prin avocat, nu poate fi primită, având în vedere, pe de o parte, că avocatul intimatei-pârâte, Cabinet Individual de Avocat "H.", a îndeplinit acte de procedură în dosarul de apel, formulând întâmpinare şi concluzii scrise, iar, pe de altă parte, din conţinutul facturii fiscale depuse la dosar apel, rezultă că aceasta a prestat servicii constând în "redactare şi semnare întâmpinare apel, conform contractul nr. x/2014", aşa încât, susţinerea recurentei că intimata ar fi fost reprezentată de consilier juridic nu are relevanţă în aceste împrejurări.

Cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă SC D. SRL Giarmata în recurs, în raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune acordarea acestora în cuantumul solicitat, conform înscrisurilor doveditoare depuse la acest termen în dosar, motiv pentru care va obliga recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara să plătească intimatei-pârâte suma de 366 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Aşa fiind,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Timişoara împotriva Deciziei civile nr. 83 din 11 mai 2017, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/59/2013*.

Obligă recurenta-reclamantă SC A. SRL Timişoara să plătească intimatei-pârâte SC D. SRL Giarmata suma de 366 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N