Architectural service fee validity and standing of individual signatory despite unmet funding condition

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A. - în nume propriu şi reprezentant al Biroului de Arhitectură B. a chemat în judecată pârâta C., solicitând obligarea acesteia:

a) la plata sumei de 439.110 euro (TVA inclus), reprezentând preţ servicii prestate, compusă din:

- 107.695 euro, aferentă ratei 3 conform contractului părţilor;

- 331.415 euro, aferentă ratei 4 conform contractului părţilor;

b) la plata sumei de 50.607,53 euro, reprezentând dobânda legală calculată asupra debitului principal până la data de 10 aprilie 2013, compusă din:

- 16.340,13 euro, dobânda legală aferentă sumei de 107.695 euro;

- 34.267,40 euro, dobânda legală aferentă sumei de 331.415 euro, precum şi în continuare, până la executarea efectivă şi completă a obligaţiei de plată a debitului principal.

Pârâta C. a formulat cerere de chemare în garanţie a D. solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună, în cazul admiterii acţiunii principale:

a) obligarea chematei în garanţie la plata sumei de 439.110 euro (TVA inclus) reprezentând preţ servicii prestate conform acţiunii principale formulate de arhitect A., în Dosarul nr. x/3/2013;

b) obligarea la plata sumei de 50.607,53 euro reprezentând dobânda legală calculată asupra debitului principal, precum şi în continuare până la executarea efectivă şi completă a obligaţiilor de plată a debitului principal;

c) obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 5.487 din 10 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2013, a fost admisă cererea principală a reclamantului A., iar pârâta C. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 439.110 euro reprezentând preţ servicii prestate, precum şi la plata sumei de 50.607,53 euro reprezentând dobândă legală calculată până la data de 10 septembrie 2013. Totodată, pârâta a fost obligată la plata dobânzii legale de 6%/an în continuare, până la data achitării debitului.

A fost respinsă cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. împotriva chematei în garanţie D., ca nefondată.

Pentru a pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în principal că reclamantul a probat existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, pârâta fiind obligată la plata sumei de 439.110 euro reprezentând preţ datorat pentru serviciile prestate. În raport cu art. 43 C. com. şi art. 1088 C. civ., s-a reţinut că este datorată şi dobânda legală, în conformitate cu art. 4 din O.G. nr. 9/2000, în vigoare la data scadenţei obligaţiei de plată. De asemenea, a fost respinsă cererea de chemare în garanţie ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. a declarat apel, ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin Încheierea din 3 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.

Prin Decizia civilă nr. 1.327A din 24 septembrie 2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei C. declarat împotriva Sentinţei civile nr. 5.487 din 10 noiembrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că în mod justificat a constatat prima instanţă faptul că în raport cu înscrisurile de la dosar reclamantul şi-a dovedit îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate corespunzător stadiului 1, atât în privinţa întocmirii documentaţiei aferente acestui stadiu, cât şi al predării către pârâtă.

S-a mai reţinut că sumele din cele patru facturi pretinse la plată au corespuns onorariului total convenit în favoarea reclamantului prin contractul de planificare generală din 15 iunie 2009 pentru stadiul 1, la care se adaugă TVA aferent şi cheltuielile suplimentare în procent de 2,5% calculate pauşal, ceea ce confirmă calculul sumelor în raport cu Secţiunea 5.2 din contract.

Instanţa de apel a constatat că neobţinerea fondurilor europene pentru realizarea proiectului nu se constituie într-o condiţie a cărei neîndeplinire să determine încetarea contractului părţilor la nivelul anului 2011, nedovedindu-se eventuala intervenire până-n prezent a vreuneia dintre modalităţile legale de încetare a contractului.

Referitor la criticile vizând soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie s-a reţinut de către instanţa de apel că în cauză a fost dovedit faptul că reclamantul a întocmit întreaga documentaţie aferentă stadiului 1 al contractului şi a înaintat-o pentru verificare către D., în virtutea calităţii acesteia de mandatar al pârâtei în legătură cu toate aspectele privind managementul proiectului al cărei beneficiar urma să devină acesta, inclusiv sub aspectul avizării la plată a facturilor emise de reclamant.

Instanţa de apel a constatat că nu se poate reţine în sarcina chematei în garanţie vreo culpă sub aspectul îndeplinirii atribuţiilor ce îi reveneau şi că la momentul la care în mod succesiv aceasta şi-a îndeplinit atribuţiile, întocmirea şi predarea documentaţiei, pârâta nici nu şi-a exprimat vreodată nemulţumirea în legătură cu modul de realizare a obligaţiilor de către D..

S-a mai constatat că prima instanţă în mod justificat a reţinut că pârâta nu a solicitat angajarea răspunderii contractuale a chematei în garanţie, care nu poate răspunde pentru obligaţiile de plată ale pârâtei.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate şi a sentinţei apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare în primă instanţă unei alte instanţe de acelaşi grad.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat normele de procedură cu privire la calitatea părţilor în proces atribuindu-i lui A. calitate procesuală activă, iar C. calitate procesuală pasivă. Astfel, recurentei-pârâte i-a fost cauzată o vătămare a drepturilor sale procesuale, sancţiunea aplicabilă fiind anularea hotărârii.

Recurenta-pârâtă C. a reiterat argumentele ce susţin excepţia lipsei calităţii procesuale a persoanei fizice A., respinsă de către instanţa de apel prin încheierea din 3 septembrie 2015.

Sub acest aspect s-a arătat în esenţă că persoana fizică A. nu poate sta în judecată în calitate de reclamant întrucât această calitate aparţine de fapt Biroului de Arhitectură A., entitate distinctă de persoana fizică.

Biroul de arhitectură A. este o întreprindere individuală înregistrată la administraţia fiscală Furthe - Germania, are atribuit număr de înregistrare fiscală - ... -, emite facturi, plăteşte TVA şi se identifică prin ştampilă.

Referitor la excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, recurenta-pârâtă C. a susţinut că această calitate ar trebui să aparţină societăţii D., societate care a încheiat şi semnat Contractul de planificare generală cu Biroul de Arhitectură A. şi care avea obligaţii exclusive asumate prin acest contract.

Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a C. a fost respinsă de către instanţa de fond, astfel că introducerea în cauză a societăţii D. s-a realizat printr-o cerere de chemare în garanţie formulată de recurenta-pârâtă, deşi reclamantul Biroul de Arhitectură ar fi trebuit să se îndrepte în principal împotriva societăţii D..

Recurenta-pârâtă consideră că societatea D. trebuie să stea în judecată în calitate de pârâtă şi să răspundă pentru obligaţiile asumate prin contract, iar faptul că plata trebuia efectuată de către C. nu înlătură responsabilităţile asumate de societatea D..

Prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a subsumat următoarele critici:

După prezentarea raportului juridic dintre părţile contractante - pârâtă, reclamant şi chemata în garanţie -, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea în lipsa unor probe concludente, motivând astfel decizia contrar situaţiei reale de fapt.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că pârâta C. nu şi-a manifestat niciodată nemulţumirea cu privire la activitatea societăţii D., când în realitate această nemulţumire a fost exprimată cu ocazia multor întâlniri avute între reprezentanţi, şi chiar reclamantul Biroul de Arhitectură a oferit pârâtei - C. un înlocuitor al societăţii D., dovadă fiind Protocol din 22 iulie 2010, Nota la dosar din 3 decembrie 2011 şi Scrisoarea din 5 decembrie 2011.

În opinia recurentei-pârâte nu au fost dovedite: lucrările executate aferente facturilor nr. 3 şi nr. 4, verificările realizate pentru aceste lucrări, modalitatea concretă de lucru prin care s-au realizat, contractele încheiate cu subcontractanţii, sumele justificative ale fiecărei etape şi cele auxiliare, justificarea sumelor regăsite pe facturile solicitate la plată.

Toate aceste dovezi fiind esenţiale pentru ca instanţele să se poată pronunţa în cunoştinţă perfectă de cauză şi să poată stabili, fără putere de tăgadă, obligaţia de plată a C.

O altă critică vizează greşita respingere a administrării probei cu expertiză contabilă care ar fi putut lămuri şi evidenţia neregulile sesizate de pârâtă.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a apreciat că această solicitare reprezintă o chestiune care ţine strict de o interpretare judiciară, fără a fi necesară părerea unui expert contabil, instanţa motivând că însumarea facturilor corespunde îndeplinirii integrale a atribuţiilor pentru stadiul respectiv.

În opinia recurentei-pârâte solicitarea unei expertize contabile este una pertinentă, aceasta putând lămuri dacă sumele solicitate prin acţiunea principală sunt conforme contractului şi activităţii realizate sau reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză.

Efectuarea unei expertize contabile este necesară cu atât mai mult cu cât părţile au refuzat dovedirea lucrărilor aferente facturilor nr. 3 şi nr. 4, cât şi pentru faptul că lucrările aferente facturii nr. 4 nu au fost verificate de societatea D., această ultimă factură neavând avizul de plată.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia instanţei de apel sub aspectul reţinerii susţinerilor părţii adverse şi motivarea exclusivă pe argumentele acestora.

Astfel, s-a susţinut că plata primelor două facturi nu poate atrage în mod automat şi plata altor facturi emise de Biroul de Arhitectura sub acoperirea cotelor procentuale din Contractul de planificare generală.

De altfel, instanţa de apel în mod eronat a reţinut că emiterea facturilor nr. 3 şi nr. 4 la un interval de timp îndepărtat faţă de celelalte două facturi achitate deja nu presupune că nu sunt valabile.

Or, dacă pentru plata primelor două facturi au fost prezentate câteva documente justificative nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi pentru facturile nr. 3 şi nr. 4, acestea din urmă neavând justificare contractuală şi nici legală.

Instanţa a absolvit de culpă societatea D., societate care nu a probat în niciun fel îndeplinirea atribuţiilor sale contractuale, care nu a propus probe în cadrul litigiului, dar a aprobat orice susţinere a intimatului.

Instanţa, în virtutea rolului său activ trebuia să fie preocupată în a afla care este motivaţia pentru care D. nu a mai avizat la plată factura nr. 4 sau cum îşi justifica societatea decizia Biroului de Arhitectură de a o elimina din proiect încă din anul 2011, aspecte care vizau situaţia de fapt şi care puteau contribui la aflarea adevărului.

Cea de a cincea critică vizează stabilirea caracterului juridic a unor documente contrar modalităţii în care părţile şi-au asumat obligaţiile.

Astfel, în mod eronat a reţinut instanţa că C. nu şi-a manifestat nemulţumirea faţă de neîndeplinirea activităţilor contractuale de către societatea D., că neobţinerea de fonduri europene nu a reprezentat o condiţie la realizarea contractului, aceasta fiind de fapt condiţia primordială şi obligatorie pentru realizarea proiectului.

O altă critica vizează interpretarea clauzelor contractuale de către instanţa de apel contrar dispoziţiilor expres stabilite de părţi.

Instanţa a apreciat că onorariul convenit nu a avut la bază o eventuală cronologie a obligaţiilor asumate. Or, prin contract s-au stabilit etape de execuţie cronologică şi de plată în acord cu aceste etape, context în care recurenta consideră că plata facturilor nr. 3 şi nr. 4 nu au acoperire executorială, deoarece pentru aceşti bani nu a fost realizată nicio lucrare, proiectul fiind stopat de neîndeplinirea condiţiei de finanţare europeană.

Totodată, instanţa de apel a făcut aprecieri asupra situaţiei de fapt, fără ca aceasta să fie susţinută de părţi în cadrul litigiului.

Faptul că instanţa a atribuit societăţii D. un drept pe care contractual nu îl deţinea, acela de a nu-şi justifica activităţile raportat la sumele facturate, şi a creat în favoarea intimaţilor un amestec de elemente fără acoperire legală reprezintă un grav prejudiciu adus recurentei şi o pronunţare asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Instanţa a reţinut că nu s-au făcut demersuri pentru o eventuală solicitare de încetare a contractului, deşi nu s-a cerut acest lucru, părţile fiind în imposibilitate de a solicita rezilierea contractului deoarece au cunoscut implicaţiile legale ale neîndeplinirii condiţiei, respectiv stingerea obligaţiei (art. 1156 C. civ. - 1864).

Însă, au existat două condiţii care au condus la încetarea contractului anterior finalizării proiectului şi predării la cheie a lucrării către beneficiarul final, respectiv condiţia de nefinalizare a primului stadiu al proiectului de către intimatul Biroul de Arhitectură A. şi condiţia de neobţinere a finanţării europene, ambele fiind în strânsă legătură.

Lipsa finanţării europene a fost o condiţie esenţială şi obligatorie, iar consecinţa neîndeplinirii acestei condiţii trebuie suportată de toate părţile şi nu doar de către C.

În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, instanţa a dat o altă interpretare juridică decât cea stabilită de legiuitor considerând că, întocmai ca şi Biroul de Arhitectura A., societatea D. şi-a îndeplinit atribuţiile de verificare, iar solicitarea C. ca societatea D. sa plătească în locul său atrage caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în garanţie.

S-a mai arătat că la baza cererii de chemare în garanţie a societăţii D. a stat faptul că această societate din urmă a încheiat un Contract de management cu C.. Astfel că, în numele Universităţii, societatea D. a încheiat un Contract de planificare generală cu Biroul de Arhitectură, şi tot în baza acestui contract, societatea D. avea atribuţii distincte: supravegherea, coordonarea, verificarea şi corelarea activităţilor realizate de Biroul de Arhitectură cu sumele emise la plată, pentru care emitea avizul favorabil.

Prin urmare, societatea D. ar trebui să stea în judecată în calitate de pârâtă şi să fie răspunzătoare în egală măsură de atribuţiile contractuale pe care şi le-a asumat, calitate ce trebuia stabilită de reclamant.

Or, instanţa de apel a atribuit mai mult decât s-a cerut, lăsând impresia unui apărător al intimaţilor şi nu al unei instanţe imparţiale, preocupată de aflarea adevărului şi prevenirea oricăror greşeli care au condus în final la prejudicierea iremediabilă a recurentei.

6. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant A. a solicitat anularea recursului în procedura de filtrare a recursului, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

În combaterea recursului, intimatul-reclamant a arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut întrucât nu au fost arătate regulile de procedură a căror nerespectare ar atrage sancţiunea nulităţii deciziei instanţei de apel.

Prin prisma acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă nu doar că nu a făcut trimitere la incidenţa vreunui caz de nulitate dintre cele prevăzute de art. 175 şi 176 C. proc. civ., însă a adus critici de fond asupra soluţiei date excepţiilor invocate de către pârâtă în cursul procesului privitor la calitatea procesuală a părţilor, forţând astfel limitele judecăţii recursului în casaţie.

Intimatul-reclamant apreciază cu nu poate fi reţinut nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât din lecturarea deciziei atacate se poate observa că decizia instanţei de apel este temeinic motivată, nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

De altfel, hotărârea recurată relevă o analiză completă a apelului formulat de pârâtă, o cântărire justă a situaţiei de fapt suprapusă celei legale şi contractuale în raport de probatoriul administrat la judecata în fond şi în apel.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-reclamant a arătat că nu au fost arătate în concret care sunt normele de drept material aplicate greşit, recurenta-pârâtă punând în discuţie aspecte ale judecăţii în apel privitoare la concludenţa probelor administrate, utilitatea expertizei contabile solicitate, calitatea procesuală a părţilor, interpretarea contractului şi obiectul judecăţii.

Or, niciunul dintre aspectele invocate nu se subsumează motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă încercând de fapt să provoace în casaţie o nouă judecată asupra fondului litigiului.

Totodată, deşi prin cererea de recurs s-a solicitat şi casarea sentinţei instanţei de fond recurenta nu a indicat de ce consideră ca fiind incidente prevederile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la care fac referire prevederile art. 497 din acelaşi cod.

Prin răspunsul la întâmpinare, recurenta-pârâtă C. a solicitat admiterea în principiu a recursului formulat, precum şi admiterea acestuia conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În esenţă, au fost reluate argumentele referitoare la lipsa calităţii procesuale active a reclamantului - persoana fizică A., lipsa calităţii procesuale pasive a C. şi calitatea procesuală pasivă a societăţii D., precum şi temeinicia motivelor de recurs dezvoltate pe larg în cadrul cererii de recurs.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin Încheierea din 21 martie 2017 a fost încuviinţat, în unanimitate, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, asupra căruia părţile au formulat puncte de vedere, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere la raport, recurenta-pârâtă C. a precizat faptul că recursul său vizează şi Încheierea din 3 septembrie 2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în cadrul cererii de recurs fiind invocate motive de nelegalitate cu privire la soluţia de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului - persoana fizica A.

Intimatul-reclamant A. a formulat punct de vedere la raport, prin care a solicitat instanţei să se ia act de argumentele expuse în întâmpinare şi reluate în raport.

Prin Încheierea din 6 iunie 2017 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta C., iar în raport cu dispoziţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a fost stabilit termen de judecată pe fond a recursului.

Înalta Curte analizând recursul declarat de pârâta C., prin raportare la dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., din perspectiva criticilor formulate şi temeiurilor de drept invocate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, îl va respinge pentru următoarele considerente:

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. referitoare la greşita soluţie de respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., pronunţată de către instanţa de apel prin încheierea din 3 septembrie 2015, nu pot fi reţinute având în vedere următoarele:

Reclamantul, fiind cel care porneşte acţiunea, trebuie să justifice atât calitatea sa procesuală activă, cât şi calitatea procesuală pasivă a persoanei chemate în judecată, prin indicarea obiectului cererii şi a motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază pretenţia sa.

A., prin acţiunea în pretenţii ce face obiectul prezentului litigiu, şi-a justificat calitatea procesuală activă prin prisma contractului de planificare generală încheiat la data de 15 iunie 2009 între acesta, în calitate de semnatar şi prestator de servicii de arhitectură, şi C. reprezentată prin societatea împuternicită D., în calitate de beneficiar. Analiza acestuia permite constatarea că în calitate de parte a figurat în contract dl. A., arhitect, planificator general al proiectului şi executant al serviciilor de arhitectură, persoana ţinută de îndeplinirea obligaţiilor principale şi conexe generate de contract.

Astfel, calitatea de parte litigantă a lui A. rezultă din raportul juridic de drept substanţial născut între acesta şi pârâtă, prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă pentru serviciile de arhitectură prestate aferente stadiului 1.

Argumentele recurentei-pârâte în sensul că relaţiile contractuale s-ar fi desfăşurat cu Biroul de Arhitectură B. nu sunt susţinute de înscrisurile de la dosar, fiind, sub acest aspect lipsit de relevanţă că, în executarea obligaţiilor asumate personal, reclamantul a conlucrat cu o echipă din cadrul biroului propriu de arhitectură, drept pe care l-a avut în conformitate cu dispoziţiile cap. 1 pct. 2 şi 3 din contract, fără ca aceasta să semnifice angajarea contractuală a altui subiect de drept.

De aceea, întrucât la analiza excepţiei au fost verificate şi aplicate dispoziţiile art. 36 C. proc. civ., iar recurenta nu a arătat alte dispoziţii cu caracter procesual încălcate, sub sancţiunea nulităţii actului de procedură, nu se poate reţine ca fiind fondată aceasta critică.

Totodată, subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii este C., căreia îi aparţine calitatea de pârâtă, aceasta fiind partea contractantă în numele căreia a acţionat D. în calitate de mandatar, potrivit mandatului primit la data de 19 februarie 2009 şi care nu poate răspunde pentru obligaţiile de plată asumate de mandant.

Pe fondul recursului, contractul de planificare generală încheiat la data de 15 iunie 2009 de către părţile litigante este un contract de prestări servicii complex, cu executare succesivă, în care reclamantul, în calitate de prestator, avea obligaţia planificării şi proiectării unei clinici universitare în Bucureşti, şi supervizarea construirii acesteia, precum şi predarea "la cheie" a obiectului "Clinica universitară" către C. sau societatea D., inclusiv de asigurare a asistenţei pe perioada de garanţie.

Faptul că raportul juridic este unul cu executare succesivă rezultă din art. 1, 2 şi 3 din contract, prin care s-a stabilit că activitatea reclamantului de planificare, proiectare şi supraveghere a lucrărilor construcţiei se structurează pe cinci stadii de execuţie.

În mod corespunzător, obligaţia de plată a onorariului pentru serviciile prestate de reclamant trebuia efectuată de către pârâtă pe măsura realizării acestora şi a emiterii facturilor parţiale de reclamant către mandatarul D. care valida ca bun de plată suma către beneficiara C., după prezentarea actelor doveditoare, potrivit art. 5 din contract.

Urmare a serviciilor prestate de către reclamant aferente stadiului 1 din contract au fost emise în total patru facturi, primele două fiind achitate de beneficiara pârâtă, iar ultimele două neachitate, împrejurare faţă de care reclamantul a formulat acţiunea de răspundere civilă contractuală a pârâtei pentru îndeplinirea obligaţiilor de plată, în temeiul dispoziţiilor art. 969 C. civ., normă incidentă faţă de data încheierii contractului.

Contractul de planificare generală din 15 iunie 2009 nu a ajuns la finalizare ca urmare a neobţinerii finanţării de fonduri europene pentru subvenţionarea proiectului, iar divergenţele dintre părţi au vizat modalitatea diferită de interpretare a clauzelor privind îndeplinirea obligaţiilor contractuale, reclamantul susţinând că şi-a îndeplinit toate obligaţiile referitoare la componentele stadiului 1 şi apreciind că pârâta are obligaţia achitării plăţii facturilor restante, în timp ce pârâta a reclamat neîndeplinirea obligaţiilor, atât de către reclamant, cât şi de chemata în garanţie, cu privire la obţinerea finanţării europene a proiectului şi nefinalizarea de către reclamant a primului stadiu al proiectului, consecinţă ce atrage după sine stingerea obligaţiilor de plată.

Se constată că în baza întregului probatoriu administrat instanţa de apel a interpretat termenii contractuali în raport de succesiunea executării obligaţiilor asumate convenite de părţi şi de normele legale incidente şi a apreciat în mod corect că pârâta are obligaţia de plată a facturilor nr. 3 şi 4, ca urmare a dovedirii de către reclamant a îndeplinirii obligaţiilor contractuale aferente Stadiului 1 atât în privinţa întocmirii documentaţiei corespunzătoare acestui stadiu cât şi al predării către pârâtă.

Constatarea existenţei cauzei juridice a pretenţiilor reclamantului încadrate în limita pauşală stabilită, aferentă stadiului 1 din contract, a avut la bază probele administrate la care instanţa de apel a făcut constant trimitere, stabilind şi valoare probatorie a acestora.

Sub acest aspect se reţine că în aprecierea probelor instanţa de apel este suverană în a evalua forţa probantă a acestora, iar admiterea numai a anumitor mijloace de probe nu constituie o încălcare a dreptului la apărare, ci reprezintă un mod de administrare eficientă a justiţiei, celeritatea procesului impunând menţinerea numai a mijloacelor de probă care tind la aflarea adevărului şi nu la prelungirea în mod inutil a procesului civil.

În cauză, în aprecierea neconcludenţei administrării probei cu expertiză contabilă instanţa de apel a avut în vedere faptul că pretenţiile reclamantului vizau sume pentru servicii facturate în limita onorariului pauşal agreat de părţi, servicii ce au fost dovedite prin documentaţia predată chematei în garanţie şi pârâtei, iar o eventuală îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor ce-i reveneau chematei în garanţie neputând fi opusă reclamantului.

Totodată, se observă că sub pretextul unor pretinse interpretări eronate a obligaţiilor contractuale asumate de către părţile litigante recurenta-pârâtă tinde la schimbarea situaţiei de fapt conform căreia reclamantul şi chemata în garanţie sunt cei care nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, care să conducă la inexistenţa vreunei obligaţii de plată în sarcina sa. De altfel, argumentele privind interpretarea greşită a anumitor documente şi a situaţiei de fapt constituie o chestiune de evaluare a probelor, care aparţine suveran instanţei fondului sau apelului, faţă de caracterul devolutiv al căii de atac.

Se mai observă că recurenta-pârâtă impută în mod constant celorlalte părţi neîndeplinirea obligaţiei vizând obţinerea de fonduri europene, context în care obligaţia de plată a fost stinsă.

Se reţine că o astfel de obligaţie scrisă nu a existat în sarcina reclamantului A. şi a chematei în garanţie D., atât Contractul de planificare generală din 15 iunie 2009, cât şi procurile din 19 februarie 2009 şi 22 decembrie 2009 au vizat reprezentarea pârâtei C. în faţa autorităţilor europene şi din România pentru valorificarea tuturor drepturilor şi intereselor mandantului în legătură cu accesarea fondurilor europene.

Or, o astfel de reprezentare a pârâtei nu echivalează cu o obligaţie privind obţinerea de fonduri europene care să conducă la stingerea obligaţiilor de plată, cum greşit susţine recurenta-pârâtă, cu atât mai mult cu cât, suma clauzelor contractului de planificare nu include o asemenea obligaţie a arhitectului.

Referitor la soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie, menţinută de instanţa de apel, se observă că recurenta-pârâtă nu a formulat vreun motiv de casare concret, în cuprinsul cererii de recurs fiind arătate global aspecte ce ţin de modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor ce-i reveneau mandatarului D., împotriva căruia s-a formulat chemarea în garanţie.

Astfel, se reiau criticile privitoare la îndeplinirea defectuoasă de către societatea D. a atribuţiilor de verificare a documentaţiei primite de la reclamant în vederea efectuării plăţilor, susţinându-se că acesteia îi revine obligaţia de plată. S-a mai arătat că eronat a reţinut instanţa de apel că nu şi-ar fi manifestat nemulţumirea faţă de chemata în garanţie, în contextul în care probele de la dosar dovedesc contrariul.

Obiectul cererii de chemare în garanţie a societăţii D. a vizat strict obligaţia de plată a pretenţiilor solicitate de reclamant, limitele stabilite de pârâtă fiind cu privire la nerespectarea atribuţiilor referitoare la verificarea documentaţiei predată de către reclamant corelativ cu pretenţiile derivate din contractul de planificare generală din 15 iunie 2009.

Înalta Curte constată că în mod judicios a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a societăţii D., în sarcina acestei societăţi neexistând vreo culpă în exercitarea atribuţiilor ce îi reveneau cu privire la atribuţiile referitoare la verificarea documentelor ce au stat la baza emiterii facturilor de către reclamant, astfel că nemulţumirile recurentei-pârâte cu privire la mandatarul său nu este de natură să schimbe caracterul raporturilor juridice dintre pârâtă şi reclamant asumate prin contractul de planificare generală din 15 iunie 2009.

În consecinţă, în condiţiile în care recurenta-pârâtă nu a demonstrat că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură, că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că au fost încălcate sau aplicate greşit normele de drept material, criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. vor fi respinse.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul pârâta C. împotriva Deciziei civile nr. 1.327A din 24 septembrie 2015 şi Încheierii din 3 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta C. împotriva Deciziei civile nr. 1.327A din 24 septembrie 2015 şi Încheierii din 3 septembrie 2015 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N