Prescription of accessory claims arising from shareholder withdrawal: interruption and calculation of prescription period

Asupra recursului constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 1.773 din 21 martie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/3/2012* al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea formulată de reclamantul A. pentru sumele solicitate cu titlu de actualizarea cu rata inflaţiei aferente perioadei 13 ianuarie 2003 - 1 martie 2009 şi pentru sumele solicitate cu titlu de dobândă pentru perioada ianuarie 2003 - septembrie 2011. S-a admis în parte acţiunea modificată şi precizată formulată de reclamant împotriva pârâtei B. cu consecinţa obligării acesteia la plata sumei de 36.892,05 RON reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 800.000 RON pentru perioada 21 decembrie 2010 - 21 octombrie 2011, s-a respins acţiunea pentru celelalte sume solicitate de reclamant, care a fost obligat şi la plata sumei de 2.853,32 RON cheltuieli de judecată, după compensare.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut în esenţă, că reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 640.000 RON reprezentând actualizarea drepturilor cuvenite ca urmare a retragerii din societate, calculate la suma de 800.000 RON la data de 13 ianuarie 2003 şi până la data plăţii efective.

În motivarea acţiunii, reclamantul invocând dispoziţiile art. 1073 şi urm. C. civ. şi O.G. nr. 13/2011 a arătat că prin Sentinţa civilă nr. 11.977 din 4 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, s-a luat act de retragerea reclamantului din societatea pârâtă la data de 13 ianuarie 2003, motiv pentru care a promovat acţiunea pentru obligarea societăţii la plata drepturilor ce i se cuvin.

Prin Sentinţa comercială nr. 13.155 din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a comercială, pârâta a fost obligată la plata sumei de 13.095.551.561 lei (ROL) reprezentând drepturile cuvenite reclamantului ca urmare a retragerii acesteia din societate. Cuantumul acestor sume a fost redus la 800.000 RON ca urmare a admiterii apelului formulat de pârâta B. prin Decizia comercială nr. 644 din 21 decembrie 2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a comercială, decizie prin care s-a respins ca nefondat apelul formulat de reclamant împotriva aceleiaşi hotărâri. La data de 21 octombrie 2011, pârâta a achitat suma datorată reclamantului.

Arată prima instanţă că, prin Sentinţa civilă nr. 5.653 din 12 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, cu motivarea că actualizarea debitului poate fi solicitată conform art. 3712 alin. (3) C. proc. civ.

Apelul formulat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 358 din 22 mai 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 3.724 din 25 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa anulării hotărârii şi trimiterii cauzei spre rejudecare.

În rejudecare după casare, la termenul din 27 aprilie 2015 reclamantul a precizat cererea de chemare în judecată în sensul că a solicitat suma de 645.538,95 RON cu titlu de dobândă aferentă sumei de 800.000 RON pentru perioada 2003 - 2011 şi suma de 652.000 RON cu titlu de actualizare cu rata inflaţiei pentru perioada februarie 2003 - septembrie 2011.

Ulterior, reclamantul şi-a precizat din nou cererea, la data de 23 decembrie 2015, arătând că solicită, actualizarea cu indicele de inflaţie pentru perioada 13 ianuarie 2003 - decembrie 2010.

Excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtă a fost respinsă de prima instanţă în conformitate cu art. 3, 7 şi 8 din Decretul nr. 167/1958, raportat la art. 43 C. com. şi art. 3741, art. 376 alin. (1), art. 377 alin. (1) pct. 3 coroborat cu art. 7208 şi art. 7209 C. proc. civ., cu motivarea că debitul principal, respectiv suma de 800.000 RON a devenit scadent, exigibil la data pronunţării Deciziei comerciale nr. 644 din 21 decembrie 2010. Dreptul reclamantului de a solicita plata sumelor reprezentând dobândă şi actualizarea cu rata inflaţiei s-a născut la aceeaşi dată, astfel încât acţiunea înregistrată la data de 1 martie 2012 a fost formulată în termenul general de prescripţie de 3 ani.

În plus, arată tribunalul, reclamantul a solicitat dobânda legală aferentă debitului principal, prin cererea de chemare în judecată şi nu doar prin precizarea acţiunii formulată la data de 27 aprilie 2015, astfel cum eronat a susţinut pârâta.

În consecinţă, în privinţa fondului litigiului, s-a reţinut că debitul principal de 800.000 RON a devenit scadent la data de 21 decembrie 2010 şi a fost achitat la data de 21 octombrie 2011, iar pentru această perioadă pârâta datorează dobânda de 36.892,05 RON calculată conform expertizei efectuate în cauză.

Suma solicitată de reclamant cu titlu de rata inflaţiei pentru perioada 13 ianuarie 2003 - decembrie 2010, a fost respinsă de tribunal cu motivarea că raportat la data scadenţei debitului principal, actualizarea cu rata inflaţiei se poate solicita doar începând cu luna ianuarie 2011.

Perioada ulterioară lunii ianuarie 2011 nu face însă obiectul litigiului ci al dosarului de executare silită prin care reclamantul a solicitat actualizarea sumei de 800.000 RON cu indicele de inflaţie pentru perioada ianuarie - octombrie 2011.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia nr. 838 din 8 mai 2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu consecinţa schimbării hotărârii şi obligării pârâtei la plata sumei de 607.920,22 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal în cuantum de 800.000 RON pentru perioada 13 ianuarie 2003 - 21 octombrie 2011 şi la plata sumei de 653.431,92 RON reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei la data de 1 ianuarie 2011, cu obligarea pârâtei şi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 24.076 RON.

Apelul declarat de pârâta B. a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a arătat în privinţa apelului declarat de reclamant că drepturile cuvenite asociatului retras se stabilesc în raport de patrimoniul societar existent la data retragerii şi nu a celui existent la data pronunţării hotărârii judecătoreşti prin care se stabilesc aceste drepturi. De la data retragerii obligaţia principală devine exigibilă, la aceeaşi dată se naşte şi dreptul la plata accesoriilor pentru achitarea cu întârziere a drepturilor cuvenite în urma retragerii, fiind irelevantă data rămânerii definitive a hotărârii prin care se stabilesc aceste drepturi.

Întinderea drepturilor de creanţă al asociatului retras se stabilesc conform art. 226 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti în cazul retragerii în această modalitate, iar neprecizarea cuantumului acestora nu exclude existenţa dreptului la accesorii.

Instanţa de apel justifică concluzia prin compararea existenţei dreptului la plata accesoriilor cuvenite cu situaţia neplăţii la scadenţă a unei facturi fiscale.

Prin urmare, arată instanţa, în mod greşit tribunalul a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata accesoriilor aferente perioadei 13 ianuarie 2003 - 21 decembrie 2010, cu motivarea că dreptul la acţiune al reclamantului nu s-a născut anterior stabilirii prin hotărâre judecătorească a sumei cuvenite ca urmare a retragerii. Prima instanţă "a preferat să adopte o dată la începerii cursului prescripţiei care să îi permită respingerea excepţiei apreciind în mod corect că prescripţia nu este împlinită, însă fără a uza de instituţiile suspendării şi întreruperii cursului prescripţiei".

Invocând dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958, instanţa de apel reţine că reclamantul şi-a valorificat dreptul de a obţine echivalentul bănesc al părţilor sociale în litigiul soluţionat irevocabil în anul 2011.

Accesoriile născute zi cu zi începând cu data retragerii, respectiv 13 ianuarie 2003, datorate până la data pronunţării Sentinţei civile nr. 13.155 din 12 noiembrie 2007, nu sunt prescrise deoarece debitul principal a fost recunoscut prin hotărâre judecătorească, iar prescripţia a fost întreruptă prin cererea de chemare în judecată admisă.

Existenţa litigiului privind debitul principal derulat în perioada 2003 - 2011 nu determină modificarea scadenţei obligaţiei şi nu stinge drepturile accesorii ci are drept efect, potrivit art. 17 din Decret, întreruperea prescripţiei şi respectiv începerea unui nou termen de prescripţie care a început să curgă la data rămânerii definitive a Deciziei nr. 644 din 21 decembrie 2010, dată în raport cu care noua prescripţie nu era îndeplinită la data sesizării primei instanţe.

Instanţa de apel arată că doar aparent, pentru a putea pretinde integral accesoriile, acţiunea reclamantului ar fi trebuit introdusă cel mai târziu la data de 13 ianuarie 2006, respectiv în termen de 3 ani de la data la care s-a născut primul drept pentru daune de întârziere, reluând, prin comparaţie, modalitatea de calcul a dobânzilor datorate în ipoteza neachitării la scadenţă a unei facturi şi dispoziţiile art. 12 din Decret privind prestaţiile succesive.

Prescripţia sancţionează atitudinea pasivă a creditorului, care nu urmăreşte realizarea creanţei, iar ieşirea din pasivitate şi formularea acţiunii ca obiect plata despăgubirilor pentru întârziere, în timp ce debitul principal continuă să fie litigios, nu modifică derularea noului litigiu pentru că instanţa învestită cu soluţionarea despăgubirilor nu poate soluţiona această cerere anterior stabilirii cuantumului debitului principal. În consecinţă, în speţă nu se poate reţine pasivitatea culpabilă a creditorului, motiv pentru care apelul acestuia a fost admis cu consecinţa modificării sentinţei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B., criticând-o pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 6, 7 şi 9 C. proc. civ.

Prin primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că prin hotărârea pronunţată, instanţa a acordat reclamantului mai mult decât a solicitat acesta prin cererea de chemare precizată la data de 27 aprilie 2015. Conform acestei precizări reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 645.538,95 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului principal pentru perioada 13 ianuarie 2003 - 21 octombrie 2010 şi suma de 652.000 RON reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei pentru aceeaşi perioadă, însă prin hotărârea recurată instanţa de apel a obligat-o la plata sumei de 653.431,92 RON reprezentând actualizarea sumei pentru perioada 13 ianuarie 2003 - decembrie 2010.

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenta arată că argumentele instanţei de apel sunt incomplete, contradictorii şi străine de natura cauzei.

Astfel, prin hotărârea pronunţată se confundă data retragerii din societate cu data naşterii obligaţiei de plată în patrimoniul societăţii şi deşi reţine că drepturile au fost stabilite la data de 21 decembrie 2010 prin Decizia comercială nr. 644 a Curţii de Apel Bucureşti, consideră că obligaţia a devenit scadentă anterior, la data retragerii din societate, respectiv 13 ianuarie 2003, dată de la care sunt datorate şi accesoriile.

În consecinţă, dispoziţiile art. 43 C. com., art. 379 C. proc. civ. şi art. 1088 C. civ. sunt interpretate greşit, instanţa de apel apreciind că o creanţă care nu este lichidă este totuşi exigibilă, fără a se argumenta concluzia potrivit căreia data scadenţei obligaţiei este identică cu data retragerii din societate.

De asemenea, arată recurenta, sunt străine de natura cauzei, motivele referitoare la daunele moratorii în cazul neplăţii la scadenţă a unei facturi fiscale.

În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, drepturile asociatului retras au fost stabilite prin hotărâre judecătorească, astfel încât doar de la data pronunţării hotărârii definitive prin care s-a stabilit creanţa, aceasta a devenit exigibilă.

Dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 au fost greşit aplicate, instanţa de apel reţinând că termenul de prescripţie pentru plata obligaţiilor accesorii s-a întrerupt prin cererea de chemare în judecată înregistrată în anul 2003 prin care s-a solicitat plata drepturilor cuvenite ca urmare a retragerii din societate.

Prin această acţiune, arată recurenta, reclamantul nu a solicitat dobânzi şi actualizări, astfel încât exercitarea dreptului la acţiune având ca obiect principalul nu are efect întreruptiv de prescripţie asupra accesoriilor, în privinţa cărora termenul de prescripţie se calculează conform art. 12 din Decret.

Pe de altă parte, contrar celor reţinute prin decizia recurată, prima cerere prin care reclamantul a solicitat dobânda aferentă debitului principal a fost formulată la data de 27 aprilie 2015, pretenţiile fiind prescrise, iar pentru actualizarea cu indicele de inflaţie cererea a fost introdusă la data de 1 martie 2012.

În privinţa motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că prin hotărârea pronunţată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 43 C. com. şi art. 379 C. proc. civ. raportat la art. 226 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, acordându-se dobânzi şi actualizări începând cu data retragerii din societate, deşi obligaţia de plată a debitului principal a devenit scadentă şi exigibilă la data pronunţării hotărârii de stabilire a drepturilor cuvenite asociatului retras - respectiv 21 decembrie 2010.

Până la aceea dată, obligaţia principală era afectată de o condiţie suspensivă, motiv pentru care, potrivit art. 1017 alin. (2) şi art. 1885 C. civ., raportat la art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958 nu se poate imputa societăţii faptul că nu a achitat drepturile cuvenite în urma retragerii, anterior stabilirii cuantumului acestora.

Astfel, arată recurenta, deoarece reclamantul nu a solicitat accesoriile odată cu debitul principal, rezultă că pretenţiile deduse judecăţii, solicitate pe o durată mai mare de 3 ani anterior înregistrării cererii de chemare în judecată la data de 1 martie 2012, sunt prescrise.

Cererea pentru actualizarea sumei înregistrată la data de 18 noiembrie 2010, în apel din primul ciclu procesual, a fost respinsă ca inadmisibilă, astfel încât nu a avut efect întreruptiv al prescripţiei.

Dobânzile nu au fost solicitate prin cererea de chemare în judecată, ci doar la data de 27 aprilie 2015, cerere care reprezintă o modificare a celei iniţiale şi nu o precizare a câtimii pretenţiilor, astfel cum greşit a apreciat instanţa de apel. Raportat la această dată rezultă că termenul de prescripţie pentru aceste pretenţii era împlinit.

Reluând istoricul litigiului şi motivele de recurs, prin înscrisul depus la data de 25 septembrie 2017, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii reclamantului, iar în subsidiar, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantului A. pentru pretenţiile aferente perioadei 13 ianuarie 2003 - 1 martie 2009, respingerea solicitării de obligare la plata dobânzilor legale şi a actualizării pentru perioada 1 martie 2009 - decembrie 2010.

Arată în esenţă recurenta, că deşi conform expertizei efectuate în Dosarul nr. x/3/2003 al Tribunalului Bucureşti, s-a stabilit că reclamantului i se cuvenea suma de 378.386 RON, a fost de acord să-i achite suma de 800.000 RON, pentru a stinge orice litigiu ca urmare a retragerii acestuia din societate, înţelegere care are valoarea unei tranzacţii, suma fiind achitată la data de 21 octombrie 2011.

Prin întâmpinarea formulată, reclamantul A. a invocat excepţia tardivităţii motivelor de recurs înregistrate la data de 25 septembrie 2017 şi a solicitat respingerea ca nefondate a celor înregistrate iniţial.

Analizând recursul formulat prin prisma motivelor şi dispoziţiilor legale invocate Înalta Curte constată că este fondat pentru considerentele ce urmează a fi în continuare expuse.

În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., în privinţa excepţiei tardivităţii motivelor de recurs înregistrate la data de 25 septembrie 2015, Înalta Curte observă că prin acest înscris, recurenta-pârâtă nu a formulat noi motive de recurs, ci a reluat şi dezvoltat - fără a invoca noi critici - argumentele iniţiale, motiv pentru care excepţia fiind nefondată, va fi respinsă.

Referitor la primul motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., constând în faptul că instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut prin precizarea formulată de reclamant la data de 27 aprilie 2015, verificarea considerentelor deciziei nu face posibilă analiza concretă a criticii, în condiţiile în care instanţa de apel arată că obligă pârâta la plata sumei de 653.431,92 RON cu titlu de actualizare la data de 1 ianuarie 2011, în limitele învestirii instanţei, însă fără a le preciza.

Procedând astfel, instanţa de apel încalcă şi dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru că în absenţa dezvoltării raţionamentului judiciar care a determinat adoptarea soluţiei, exercitarea controlului judiciar nu este posibilă.

Din această perspectivă rezultă că sunt fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În această privinţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel cu o motivare contradictorie şi străină de natura cauzei a arătat că dreptul reclamantului de a solicita la data de 1 martie 2012 dobânda şi actualizarea cu rata inflaţiei pentru suma datorată ca urmare a retragerii din societate la data de 13 ianuarie 2003 nu s-a prescris pentru că atât debitul principal cât şi accesoriile s-au născut şi au devenit exigibile la data retragerii din societate.

Deşi dezlegarea este în principiu corectă, aceasta trebuia aplicată la datele concrete ale speţei şi nu prin comparaţie cu modalitatea în care se calculează accesoriile în ipoteza neplăţii la scadenţă a unei facturi fiscale sau a unei plăţi parţiale.

Distinct de faptul că aceste argumente nu au legătură cu litigiul fiind prin urmare străine de natura cauzei, nici nu rezolvă problema dedusă judecăţii în absenţa argumentelor din care să rezulte explicit în ce modalitate pretenţiile formulate prin acţiunea având ca obiect dobânda şi actualizarea cu rata inflaţiei, înregistrată la data de 1 martie 2012, a întrerupt prescripţia care a început să curgă la data de 13 ianuarie 2003.

De altfel, în această privinţă deşi instanţa de apel reţine că acţiunea reclamantului trebuia introdusă cel mai târziu la data de 13 ianuarie 2006, ulterior comparând calculul termenului de prescripţie pentru accesoriile datorate în cazul facturilor fiscale, apreciază totuşi că în speţă termenul general de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

În egală măsură, deşi instanţa de apel reţine corect că prescripţia sancţionează atitudinea pasivă a creditorului care nu îşi valorifică dreptul de creanţă în temeiul prevăzut de lege, nu analizează şi nu înlătură argumentat susţinerea pârâtei potrivit căreia acţiunea având ca obiect plata debitului principal nu a întrerupt cursul prescripţiei pentru accesoriile solicitate ulterior.

Pe de altă parte, recurenta a susţinut constant că prin acceptarea achitării unei sume într-un cuantum considerabil mai mare celui stabilit prin expertiză ca fiind datorat reclamantului, s-a convenit stingerea oricărui litigiu. Acest aspect relevant pentru cauză nu a format obiectul analizei instanţei de apel, şi având în vedere că reprezintă o problemă legată de starea de fapt, conform art. 314 C. proc. civ., este exclus analizei instanţei de recurs, deoarece starea de fapt nu a fost pe deplin stabilită.

În consecinţă, constatând că, în aceste condiţii fondul cauzei, apărările pârâtei nu au fost analizate în mod concret, ceea ce atrage incidenţa dispoziţiilor art. 312 alin. (1), 3 şi 5 C. proc. civ., soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, constatând că motivarea contradictorie şi străină cauzei împiedică exercitarea controlului judiciar şi în privinţa modului de calcul al temeiului de prescripţie prevăzut de art. 1, 7 şi 12 din Decretul nr. 167/1958, se impune ca efect al admiterii recursului, examinarea efectivă a acestor dispoziţii legale prin raportare la datele concrete ale speţei.

În concluzie, faţă de soluţia preconizată, analizarea motivelor privind fondul cauzei nu se mai impune cu precizarea că nu este fondat motivul de recurs potrivit căruia, reclamantul a solicitat plata dobânzii doar prin cererea precizată la 27 aprilie 2015. În această privinţă s-a reţinut corect că prin acţiunea introductivă, reclamantul a solicitat şi plata dobânzilor.

În rejudecare, instanţa de apel, în conformitate cu art. 315 alin. (3) C. proc. civ., va analiza cererile şi apărările părţilor şi va administra toate probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. SRL prin administrator judiciar provizoriu C. SPRL împotriva Deciziei civile nr. 838/A din 8 mai 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 17 octombrie 2017.

Procesat de GGC - N