Provenance of debt acknowledgment: probative value of private drafts in commercial disputes and distinction between substantive debt and enforcement requirements

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 9 ianuarie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. SA şi D., au solicitat să se dispună obligarea, în solidar, a pârâţilor la plata sumei totale de 710.160 euro reprezentând debitul recunoscut şi nerestituit de pârâţi, conform angajamentului asumat, precum şi dobânda convenţională.

Prin Sentinţa civilă nr. 2.004 din 7 martie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului D. ca neîntemeiată, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B. şi a fost respinsă cererea acestui reclamant, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă; a fost admisă cererea formulată de reclamanta A. şi au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamantei 603.083 euro debit nerestituit, 107.077 euro reprezentând dobândă convenţională calculată până la data de 23 decembrie 2011 şi dobânda convenţională de 6,5% pe an aferentă debitului principal calculată de la 24 decembrie 2011 până la achitarea integrală a debitului; au mai fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 35.026 RON, cheltuieli de judecată către reclamanta A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că din actul juridic intitulat "procesul-verbal al întâlnirii pentru recunoaşterea datoriei din 15 ianuarie 2009", pârâtul D. şi-a asumat obligaţii faţă de reclamanta A. Mai mult, printr-o Adresă din 24 martie 2009, pârâtul D. a recunoscut obligaţia sa de plată a sumei de 603.083 euro, comunicând reprezentantului reclamantei faptul că din cauza mediului de afaceri extrem de nefavorabil şi din cauza evoluţiei negative a pieţei imobiliare se află în imposibilitate de restituire a acestei sume şi propune soluţii de stingere a obligaţiei de plată. Astfel, tribunalul a apreciat că în cauză a fost dovedită identitatea pârâtului D. cu persoana obligată în raportul de drept dedus judecăţii, respingând excepţia lisei calităţii procesuale pasive. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului B., cu motivarea că prin actul juridic invocat de reclamantă, ca temei al pretenţiilor sale, nu s-au stabilit drepturi în favoarea reclamantului B., ci doar în favoarea reclamantei A.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că, prin actul juridic intitulat "Procesul-verbal al întâlnirii pentru recunoaştere a datoriei" din 15 ianuarie 2009, pârâţii C. şi D. s-au obligat să restituie suma de 603.083 euro, care include contravaloarea dreptului de proprietate a lui D. pentru suprafaţa de 190,81 mp de apartamente în cadrul Complexului E., care în prezent se află înscrise pe numele A.

În drept, tribunalul a reţinut, înlăturând apărările pârâţilor, că părţile pot realiza, de comun acord, potrivit art. 1069 C. civ., o evaluare anticipată a cuantumului prejudiciului pe care o parte contractantă l-ar putea suferi ca urmare a îndeplinirii cu întârziere a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă, sub forma clauzei penale. De asemenea, a reţinut forţa obligatorie a contractului încheiat de părţi, conform art. 969 C. civ., precum şi faptul că, atunci când a fost stabilit un termen pentru executarea obligaţiei, debitorul este ţinut să-şi execute obligaţia în acest termen, potrivit art. 1023 - 1024 C. civ., în caz contrar fiind prezumat ca aflându-se în culpă. A concluzionat că pârâţii nu şi-au executat obligaţiile asumate prin acest act juridic, astfel încât datorează reclamantei A., în temeiul art. 969 şi art. 1066 din vechiul C. civ., respectiv în temeiul art. 43 C. com., sumele de bani la care au fost obligaţi.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii C. SA şi D., solicitând schimbarea hotărârii primei instanţe şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Apelantul D. a declarat apel şi împotriva Încheierii de dezbateri din 7 februarie 2013, solicitând anularea acesteia.

Apelul a fost soluţionat prin Decizia nr. 480/A/2016 din 15 martie 2016, în sensul admiteri apelurilor şi schimbării în parte a sentinţei atacate, cu consecinţa admiterii parţiale a cererii de chemare în judecată. Astfel, a fost obligat pârâtul D. să plătească reclamantei A. suma de 488.661 euro, plus dobânda legală de 6,5% pe an, începând 1 aprilie 2009, inclusiv, precum şi în continuare până la plata efectivă a debitului şi suma de 29.190,83 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâta C. SA, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele argumente:

Încheierea din 7 februarie 2013 face parte integrantă din sentinţa atacată, fiind încheierea de dezbateri a procesului şi amânare a pronunţării, astfel că, apelul împotriva sentinţei este socotit ca fiind făcut şi împotriva încheierii, apel declarat în termen. Din examenul încheierii nu s-a putut reţine că apărătorul pârâtului a contestat exactitatea copiei în raport cu originalul înfăţişat în şedinţă, pentru a fi aplicabile prevederile art. 139 alin. (2) C. proc. civ. 1865. Mai mult decât atât, s-a subliniat că anterior acestui moment, la 28 ianuarie 2014, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (1) C. proc. civ. 1865, în apel s-a dispus prezentarea originalului înscrisului denumit "Verbaale di incontro per riconoscimento di debito" a cărui copie se află la dosarul tribunalului, iar cu această ocazie, avocatul apelantei C. SA a declarat, în urma comparării înscrisului original cu copia, nu are nicio obiecţie legată de conformitatea celor consemnate, rămânând lipsite de suport criticile din apel.

A fost înlăturat motivul de apel invocat de pârâtul D. privind excepţia lipsei calităţii de reprezentant al A. a semnatarului cererii introductive, B., întrucât prin înscrisurile aflate la dosar apel, s-a dovedit că B. era asociatul unic şi administratorul societăţii A., înregistrată în Insulele Virgine Britanice. Şi criticile referitoare la modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive ale pârâtului D. au fost respinse, dat fiind că din Procesul-verbal de recunoaştere a datoriei din 15 ianuarie 2009, rezultă că pârâţii şi-au asumat obligaţii. Identitatea dintre pârât şi persoana care ar putea fi obligată rezultă din menţiunile din înscris, în sensul că dl. D., în nume propriu şi în numele societăţii C. asuma sub semnătură obligaţiile angajate.

Analizând natura juridică şi calificarea Procesului-verbal de recunoaştere a datoriei din 15 ianuarie 2009, s-a stabilit că acesta materializează o convenţie, prin care s-au născut/modificat drepturi şi obligaţii, doar sub aspectul stabilirii modalităţii de plată şi a termenelor, precum şi al instituirii unor dobânzi sub forma clauzei penale pentru daune moratorii, însă acesta nu constituie izvorul obligaţiilor principale ale pârâţilor, evaluate la suma de 603.083 euro; sumele de restituit de către pârâţi au la bază raporturi juridice preexistente, născute din alte acte juridice anterioare încheiate între părţi - "tranzacţiile efectuate pentru acţiunile BETA şi compensările financiare efectuate pe E."- astfel cum se inserează în chiar cuprinsul actului.

Sub aspect procesual, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 constituie un înscris preconstituit, sub semnătură privată (art. 1176 C. civ. 1864), dar care în privinţa obligaţiei asumate, nu este un înscris originar sau primordial. Acesta nu prezintă, însă, pe deplin nici caracteristicile unui înscris recognitiv, în înţelesul şi cu efectele prevăzute de art. 1189 C. civ. 1864.

Mai departe, instanţa de apel a arătat că raporturile juridice dintre reclamanţi şi pârâtul D. în legătură cu investiţii imobiliare şi compensările financiare efectuate pe E. nu au la bază un instrumentum probationis, ci au îmbrăcat forma consensuală. În schimb, raporturile juridice dintre A. şi C. SA legate de tranzacţiile efectuate pentru acţiunile BETA s-au născut din Contractul de intermediere cu instrumente financiare din 24 septembrie 2007, ce constituie un înscris probator originar. Cu toate acestea, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 nu a fost întocmit în scopul înlocuirii unui înscris originar pierdut, pentru a fi considerat un înscris recognitiv propriu-zis, ci conţine o mărturisire extrajudiciară a debitorului, o recunoaştere de datorie.

S-a concluzionat că Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 nu poate servi în mod autonom la dovedirea obligaţiilor principale, ci trebuie coroborat cu alte probe, permise de lege, după natura specifică a cauzei.

Prin reevaluarea probelor administrate atât la prima instanţă, cât şi în apel, instanţa de apel a stabilit, printr-o interpretare a probelor cauzei în ansamblu că există două raporturi juridice originare, primul având ca părţi pe A. şi pe C. SA priveşte investiţii cu instrumente financiare, născut din Contractul de intermediere cu instrumente financiare din 24 septembrie 2007 şi al doilea, având ca părţi pe A./B. şi pe D. priveşte investiţii imobiliare prin societatea E. SA, născut din înţelegerea consensuală a părţilor privind contribuţia acţionarilor, împrumuturile dintre aceştia şi modalitatea de împărţire a beneficiilor obţinute din activitatea acestei societăţi. Această distincţie a permis instanţei de apel, înlăturarea solidarităţii pasive.

Analizând executarea primului raport juridic, instanţa de apel a reţinut că nu au fost dovedite pretenţiile reclamantei A. în raportul juridic cu C. SA.

Cu referire la al doilea raport juridic, s-a reţinut că între A. şi D. au existat înţelegeri verbale de afaceri privind investiţii imobiliare prin societatea E. SA, societate ai cărei acţionari erau aceste părţi.

Din Procesul-verbal de recunoaştere a datoriei din 15 ianuarie 2009 a rezultat că părţile au discutat despre "compensările financiare efectuate pe E.", stabilind că pârâtul D. trebuie să restituie o sumă de bani, indicată global suma de 603.083 euro, ce includea şi contravaloarea dreptului de proprietate al domnului D. pentru suprafaţa de 190,81 mp de apartamente în cadrul Complexului E. Pe baza ciornei întocmite cu ocazia întâlnirii din 15 ianuarie 2009, coroborată cu susţinerile intimaţilor-reclamanţi din concluziile scrise, a rezultat că din totalul de 603.083 euro, suma de 488.661 euro este aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate în legătură cu acţiunile deţinute de A. şi D. la societatea E. SA. Această datorie a fost reconfirmată de pârâtul D. în cuprinsul Adresei emise în data de 24 martie 2009.

Prin urmare, în temeiul art. 969 alin. (1) C. civ. 1864, pârâtului D. îi revine obligaţia de a plăti societăţii reclamante A. suma de 488.661 euro, la care se adaugă dobânda convenţională de 6,5% pe an, începând cu data de 1 aprilie 2009, în temeiul clauzei penale convenite în Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, în temeiul art. 1066 şi urm. C. civ. 1864.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată efectuate la prima instanţă, a fost aplicate dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. 1865, fiind redimensionate cheltuielile de judecată de la prima instanţă, corespunzător pretenţiilor admise.

Împotriva deciziei pronunţate în apel a declarat recurs pârâtul D., solicitând modificarea în tot a deciziei, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu aceste pârât şi plata cheltuielilor de judecată, recursul fiind întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 - 9 C. proc. civ.

După un larg expozeu teoretic al semnificaţiei juridice a motivelor de recurs pe care baza cărora s-a fundamentat calea extraordinară de atac, recurentul a criticat, prin referire la decizia pronunţată, modul în care instanţa de apel a calificat din punct de vedere procesual Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009 şi prin distincţia operată cu privire la existenţa a două raporturi juridice distincte, modul în care a dezlegat conţinutul raportului juridic în care i-a stabilit calitatea de parte.

În critici, recurentul a arătat că sunt corecte concluziile instanţei de apel potrivit cărora s-a stabilit că C. SA nu datorează A. nicio sumă de bani din derularea contractului de investiţii financiare, dar este greşită, printr-o greşită aplicarea a legii, modului de fundamentare a raportului juridic dintre D. şi reclamantă.

Mai exact, calificând semnificaţia procesuală a Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009 şi faptul că este cu act cu valenţe probatorii limitate, instanţa de apel a stabilit că nu există un act probator preconstituit originar pentru dovedirea raportului juridic pentru realizarea unor investiţii pe piaţa imobiliară, ci doar înţelegeri verbale de afaceri. Cu toate acestea, demonstraţia cuprinsului raportului primordial este făcută prin trimitere la acte de procedură, concluzii scrise ale A. şi la o ciornă căreia nu-i stabileşte concret valoarea probatorie.

Or, nu se poate fundamenta o hotărâre judecătorească pe baza susţinerilor uneia dintre părţile litigiului care nu au suport într-un material probator, cu atât mai mult cu cât aceste concluzii s-au depus după închiderea dezbaterilor, fiind astfel încălcat principiul contradictorialităţii.

De asemenea, ciorna la care instanţa de apel s-a referit nu reprezintă altceva decât o notiţă depusă exclusiv în faza procedurală a apelului, neavută în vedere de către instanţa de fond, şi este o notiţă în limba italiană, dactilografiată şi completată olograf de către martora F., la dictarea d-lui B., act care nu poate reprezenta probă judiciară, potrivit legilor aplicabile şi nu poate constitui izvorul obligaţiilor pârâtului, nici chiar dovada întinderii datoriilor sale.

Nici faxul transmis la 24 martie 2009 nu are calitatea de a fi considerat un act sub semnătură privată, în măsura în care nu poartă semnătura originală a emitentului, ci poate avea cel mult funcţia de început de dovadă scrisă, sau de prezumţie procesuală. Mai mult, analiza atentă a conţinutului acestui fax ar fi dovedit faptul contrar celui reţinut de către instanţa de apel, anume că emitentul actului era C. SA, prin D. şi îi era adresat lui B., dar şi că C. SA acordase un împrumut A., chiar şi în prezent nerestituit. Acelaşi document mai demonstrează însă şi că A. deţine în proprietate 190,31 mp apartamente realizate în proiectul E.

Recurentul arată că instanţa de apel era obligată a se limita la probele relevante şi legale, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, interogatoriul propus a fi luat reclamantei A. şi depoziţia martorei F.

Din aceste probe se putea stabili că suma de 603.083 euro includea valoarea dreptului de proprietate a d-lui. D. asupra a 190.81 mp apartamente din cadrul Complexului E. care se află în prezent înscrise pe numele A., iar configuraţia schemei de plată permitea înţelegerea că pârâtul avea acest drept; că singurul raport juridic al A. era cel cu C. SA, iar la 15 ianuarie 2009 nu s-a pus problema transferului de proprietate asupra a 190,81 mp apartamente către D., ci doar a unei compensări a datoriilor dacă apartamentele erau vândute şi A. încasa contravaloarea acestora până la 31 martie 2009; că menţiunile din ciorna valorificată de instanţa de apel au fost scrise de martoră la dictarea d-lui. B, şi există un indiciu important, "BETA" care face clar că întreaga sumă era generată de tranzacţiile BETA făcute în baza contractului de investiţii financiare; că, în esenţă, dl. D. era doar un garant pentru obligaţiile C. SA.

Prin prisma acestor concluzii şi în măsura în care s-a stabilit că C. SA nu datorează sume de bani A., compensarea care face obiectul Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009 nu mai subzistă, iar actul nu îşi mai poate produce efectele.

Or, procedând la interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, instanţa de apel a schimbat natura ori înţelesul lămurit al acestuia, prin nesocotirea sau aplicarea greşită a regulilor de interpretare convenţiilor.

Recurentul arată că A. nu are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, cerinţe impuse de art. 379 C. proc. civ., spre a putea constitui un temei al admiterii pretenţiilor sale.

Împotriva acestui recurs a formulat întâmpinare A. solicitând, în principal, anularea sa a netimbrat sau respingerea ca tardiv, iar subsidiar a solicitat respingerea sa ca nefondat. Au fost dezvoltare apărări prin care se contestă invocarea în bloc a motivelor de recurs, care, în realitate, nu corespund ipotezelor reglementate de lege, sau împrejurarea că recurentul nu detaliază critici specifice acestora, dar s-a solicitat şi respingerea criticilor, în fond. Intimata a arătat că recurentul propune în recurs fapte noi care nu sunt susţinute pe probe utile, dar şi că dă o nouă interpretare probelor corect administrate şi interpretate de către instanţa de apel.

Analizând recursul prim prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, îl va respinge pentru considerentele care urmează să fie redate.

O primă observaţie este aceea că, deşi recurentul încadrează recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., simpla dezvoltare teoretică a acestora nu poate fi avută în vedere, în măsura în care aceasta nu realizează, prin prisma celor arătate, o referire directă la decizia atacată, într-o manieră în care să reflecte nerespectarea legii de către instanţa de apel.

Revine astfel Înaltei Curţi sarcina de a analiza motivele recursului şi de a încadra aceste motive în ipotezele art. 304 C. proc. civ.

În aceste sens, o primă critică formulată de recurent pleacă de la premisa că în instanţa de apel s-a realizat calificarea procesuală a Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009, stabilindu-se că acesta nu poate fi considerat un act primordial, dar şi că nu are deplinele valenţe ale unui act recognitiv, fiind necesară proba actului juridic primordial, a operaţiunii juridice, negotium iuris.

Fără a contesta această calificare, dar şi modalitatea în care instanţa de apel a identificat existenţa a două raporturi juridice distincte, primul, între A. şi C. SA, iar al doilea între A. şi D., recurentul critică împrejurarea că al doilea raport juridic nu a fost dovedit în cauză prin probe utile, ci s-a bazat pe concluziile scrise depuse de A. după închiderea dezbaterilor, dar şi pe o ciornă, în privinţa căreia nu s-a stabilit o valoare probatorie concretă.

Astfel, au fost încălcate două reguli procesuale esenţiale, principiul contradictorialităţii şi al legalităţii probelor, critici care pot fi încadrate în conţinutul art. 304 pct. 5 C. proc. civ. .

Susţinerile recurentului nu sunt, însă, fondate. În pct. 7 al deciziei atacate - alocat dovedirii existenţei şi conţinutului raportului juridic dintre A. şi D., înţelegeri de afaceri privind investiţii pe piaţa imobiliară - considerentele instanţei de apel nu au acordat semnificaţie probatorie concluziilor scrise depuse în cauză de părţi. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea principiului contradictorialităţii de natură a leza drepturile legitime ale părţii, apte să imprime nulitatea deciziei criticate.

În al doilea rând, analiza instanţei de apel, cu referire la proba acestui raport juridic are la bază acte procedurale cu valenţă probatorie admisă de lege, înscrisuri şi depoziţia unui martor. Plecând de la dispoziţiile art. 46, aplicabil în cauză potrivit art. 223 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., obligaţiile comerciale pot fi probate între acestea prin orice mijloace de probă admise de lege. Sunt, astfel, admise de lege ca probe înscrisurile, iar în plan comercial se acordă această valoare şi celor domestice, simplelor ciorne, care coroborate cu alte probe procesuale, pot demonstra raportul juridic. Se poate observa totodată că instanţa de apel nu a dat ciornei din 15 ianuarie 2009 valoare probatorie autonomă, ci, plecând de la Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, act prin care părţile au discutat despre "compensările financiare efectuate pe E." şi că dl. D. trebuie să restituie o sumă de bani care includea şi contravaloarea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 190,81 mp apartamente, a stabilit prin coroborarea tuturor probelor, existenţa raportului juridic dintre părţi, obiectul acestuia şi întinderea obligaţiilor specifice.

În acest context, instanţa nu are datoria de a explica valoarea probatorie particulară a fiecărei probe, iar câtă vreme probele sunt admise şi administrate în cauză, părţile au pârghii legale spre combaterea lor, fie sub aspectul legalităţii, pentru înlăturarea lor din dosar, fie pentru infirmarea conţinutului lor probator, apărare pe care recurentul nu a realizat-o în apel.

De aceea, împrejurarea că nota (ciorna) în discuţie a fost depusă direct în faţa instanţei de apel în limba italiană, erau aspecte care trebuiau dezbătute în faţa instanţei de fond care a administrat proba; în lipsa acestei contestaţii actul a fost valorificat, iar instanţa a delimitat semnificaţia sa, pentru a explicita adevărata voinţă a părţilor la încheierea Procesului-verbal din 15 ianuarie 2009, raportându-se la adnotările în limba română referitoare la determinarea sumelor tranzacţionate.

În plus, Înalta Curte arată că în faţa instanţei de apel, unde se realizează o rejudecare pe fond a litigiului, în acord cu dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ. pot fi administrate probe noi.

Pentru aceste considerente, motivul de recurs analizat va fi înlăturat.

Următoarea critică dezvoltată de recurent va fi încadrată tot în dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ. şi deduce instanţei de recurs, de asemenea, greşita stabilire a puterii probatorii a fax-ului din 24 martie 2009, act care, din punct de vedere probator, în opinia recurentului, putea fi valorificat doar ca început de probă scrisă sau prezumţie, în lipsa unei semnături originale a emitentului.

Revocând dispoziţiile art. 46 din C. com., corespondenţa părţilor poate fi valorificată în plan procesual în litigiile cu profesionişti. Nici acest act nu a fost valorificat autonom, ci prin coroborare cu alte probe, martori şi înscrisuri, fiind, din acest punct de vedere, lipsit de importanţă că instanţa de apel nu i-a stabilit în particular valoarea probatorie, atâta vreme cât soluţia propusă de recurent, de a fi fost considerat doar început de dovadă scrisă sau prezumţie simplă, implica o condiţie de valorificare probatorie în contextul altor probe, respectată de instanţa de apel.

Prin urmare, Înalta Curte va înlătura şi acest motiv de recurs. Cât priveşte însă faptul dovedit prin acest înscris, instanţa de recurs urmează să sublinieze că în această fază procesuală nu se poate propune o reinterpretare a probelor şi reconsiderarea stării de fapt stabilite în apel, de aceea, nu va analiza acele alegaţii referitoare la împrejurarea că, în realitate, faxul transmis la 24 martie 2009 viza modalitatea de lichidare a altor datorii.

O altă critică din recurs a fost dezvoltată de recurent pe temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ. şi vizează interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii, Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009.

În analiza acestui motiv distinct de recurs, Înalta Curte arată că, în esenţă, recurentul tinde la reevaluarea probei, la restabilirea sensului şi semnificaţiei faptelor pe baza acesteia, aspect care, cum s-a arătat deja, nu poate face obiectul controlului de legalitate în recurs şi de aceea, această parte a criticilor nu va fi analizată.

Şi tot din această perspectivă, nici incidenţa art. 304 pct. 8 C. proc. civ. nu mai poate fi stabilită, în măsura în care se tinde, prin evocarea actului juridic, nu la stabilirea sensului în care acestuia i s-a deturnat înţelesul într-o manieră în care instanţa a schimbat substanţa raportului juridic dintre părţi, judecând cauza pe baza unor raporturi juridice nereale, ci la reevaluarea actului şi a semnificaţiei sale în planul faptelor.

De aceea, observând că nu se contestă, în realitate existenţa sau conţinutul raportului juridic judecat, ci doar a modului în care instanţa a valorificat în plan probator Procesul-verbal din 15 ianuarie 2009, reţinând fapte a căror reconsiderare o propune recurentul, acest motiv de recurs, va fi înlăturat.

În fine, un ultim motiv al recursului vizează greşita aplicare a legii, disp. art. 379 C. proc. civ., şi susţine teza potrivit căreia, în lipsa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, temeiul admiterii acţiunii nu era îndeplinit.

Nici acest motiv de recurs nu poate fi primit. Dispoziţiile legale evocate de recurent au incidentă în planul executării silite care impune subiectelor de drept execuţional o exigenţă legată de calităţile creanţei stabilite printr-un titlu executoriu.

Or, în faza judecăţii unui litigiu pe fond, care are ca scop preconstituirea chiar a titlului executoriu, revine instanţei de judecată stabilirea elementelor creanţei, în procesul de cercetare a temeiniciei pretenţiilor, stabilind astfel existenţa sau nu a creanţei solicitate prin acţiune, delimitarea şi întinderea acesteia şi stabilirea obligaţiei de plată ori a condiţiilor plăţii.

De aceea, încălcarea acestor dispoziţiilor art. 379 C. proc. civ. nu poate fi opusă în prima fază a litigiului, care, cum s-a subliniat are ca scop verificarea creanţei înseşi, ca esenţă a cercetării judecătoreşti.

Prin urmare, pe baza acestor considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, subliniind cu acest prilej că invocarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 6 şi 7 s-a făcut fără fundament şi fără dezvoltarea efectivă a unor elemente care să poată permite instanţei de recurs analiza acestora.

Având în vedere decizia pronunţată asupra recursului, respingerea cererii accesorii privind plata cheltuielilor de judecată efectuate de recurent reprezintă o soluţionare implicită, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul D. împotriva Deciziei civile nr. 480/A/2016 din 15 martie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2017.

Procesat de GGC - N