Exclusive appellate jurisdiction over tribunal decisions: lack of statutory basis for Supreme Court review in absence of express legislative provision
Legislator summary
AI generatedThe Supreme Court of Romania (High Court of Cassation and Justice) declined jurisdiction, ordering the appeal to be transferred to the Ploiești Court of Appeal, thereby denying the plaintiffs' request to review the lower court's decision in favor of the defendants. The dispute involved a property action (usucapiion/adverse possession) where the plaintiffs claimed ownership of land and buildings; the first instance court granted the claim, but the Bucharest Barbu Tribunal reversed this in the appeal instance, dismissing the action. The Supreme Court ruled that under Article 97(1) of the Code of Civil Procedure, it has jurisdiction only over appeals against decisions of the courts of appeal, not against decisions rendered by tribunals in the appellate instance, as there is no express statutory provision granting it competence in this scenario. Applying Article 483(4) and Article 5(3) of the Code of Civil Procedure via analogy to similar situations, the Court determined that the competent body to handle the further appeal is the hierarchically superior instance to the tribunal, which is the court of appeal.
Legislator headnote
AI generatedart. 483 alin. (4) C. proc. civ, art. 97 C. proc. civ, art. 97 pct. 1 C. proc. civ, art. 122 C. proc. civ, art. 483 alin. (3) C. proc. civ, art. 96 pct. 3 C. proc. civ; Exclusive appellate jurisdiction over tribunal decisions: lack of statutory basis for Supreme Court review in absence of express legislative provision: La acest termen, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pătârlagele sub nr. 160/277/2017 reclamanţii A. şi B. au solicitat în contradictoriu cu pârâta U.A.T. Oraşul Pătârlagele, pe baza probelor ce vor fi administrate, să se constate că sunt proprietarii următoarelor imobile:
- teren în suprafaţă totală de 2159 m.p. (861 rn.p. categorie curţi -construcţii, 155 m.p. categorie arabil şi 1143 m.p. categorie arabil), situat în intravilanul oraşului Pătârlagele, satul Crâng, judeţul Buzău, identificat în Planul de amplasament şi delimitare a imobilului întocmit de către specialist topograf C. la data de 14 noiembrie 2016 şi aflat la dosar;
- imobil casă de locuit în suprafaţă de 174 m.p., S + P, construit în anul 1983 din cărămidă, acoperită cu ţiglă;
- anexă parter din cărămidă şi înlocuitori din cărămidă, acoperită cu ţiglă, în suprafaţă de 90 m.p.;
- garaj în suprafaţă de 65 m.p., toate aceste construcţii amplasate pe terenul menţionat mai sus de categorie curţi - construcţii,
Prin sentinţa nr. 509 din data de 12 mai 2017, instanţa a admis acţiunea şi a constatat dreptul de proprietate comună al reclamanţilor (soţi) asupra următoarelor imobile:
- teren în suprafaţă totală de 2159 m.p. (861 m.p. categorie curţi - construcţii, 155 m.p. categorie arabil şi 1143 m.p. categorie arabil), situat în intravilanul oraşului Pătârlagele, satul Crâng, judeţul Buzău, identificat în Planul de Amplasament şi Delimitare a imobilului întocmit de către specialist topograf C. la data de 14 noiembrie 2016 şi aflat la dosar;
- imobil casă de locuit în suprafaţă de 174 m.p., S + P, construit în anul 1983 din cărămidă, acoperită cu ţiglă;
- anexă parter din cărămidă şi înlocuitori din cărămidă, acoperită cu ţiglă, în suprafaţă de 90 m.p.;
- garaj în suprafaţă de 65 m.p., toate aceste construcţii amplasate pe terenul menţionat mai sus de categorie curţi - construcţii.
Prin decizia nr. 905 din 19 octombrie 2017 Tribunalul Buzău, secţia I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Oraşul Pătârlagele prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 509 din 12 mai 2017, pronunţată de Judecătoria Pătârlagele în Dosarul nr. x/277/2017 - având ca obiect uzucapiune, în contradictoriu cu reclamanţii A. şi B. A schimbat, în tot, sentinţa apelată şi pe fond a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Împotriva acestei decizii, reclamanţii au declarat recurs, înregistrat la data de 23 noiembrie 2017 la Tribunalul Buzău, dosarul fiind înaintat spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
La data de 11 decembrie 2017 dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei supreme şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 4.
Prin rezoluţia completului din data de 13 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 18 ianuarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.
La acest termen, instanţa a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 alin. (1) coroborat cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.
Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:
Decizia supusă recursului a fost pronunţată de către tribunal, în apel, într-un litigiu având ca obiect uzucapiune.
În conformitate cu art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
"
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".
Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.
Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.
Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.
O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din Cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.
Reformularea art. 97 pct. 1 din Cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod".
Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".
Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.
Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".
Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă. În acest sens, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".
Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.
Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.
Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."
Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.
În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".
După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.
În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."
Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.
În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".
Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.
Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât, cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".
În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Buzău revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Ploieşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 905 din 19 octombrie 2017 a Tribunalului Buzău, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.
Fără cale de atac.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2018.