Jurisdictional transfer of superficies and succession appeal to Cluj Court of Appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată la data de 11 noiembrie 2015 pe rolul Judecătoriei Baia Mare, sub nr. x/182/2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Baia Mare, prin Consiliul Local, prin primar, B., C. şi D., a se dispune următoarele:

- să se constate că antecesorul pârâţilor E. a fost proprietar al imobilului în natură casă şi anexa situate în Baia Mare, pe terenul înscris în CF193 Ferneziu, având un drept de folosinţă asupra terenului aferent în suprafaţa de 1000 m.p. nr. top. 482/2, 483/2, 482/1, 483/1, 482/3/1/1. 482/3/1/2, 483/3/1/1/1, 483/3/1/1/2, 484/30/2/2/3, 484/30/2/2/3, conform schiţei de dezmembrare anexate acţiunii;

- înscrierea dreptului de proprietate a defunctului E. asupra imobilului în natură casă situat în Baia Mare în cartea funciară pe terenul identificat anterior;

- să se constate că din masa succesorala rămasă după defunctul E. face parte imobilul casă situat în Baia Mare, iar unica moştenitoare este reclamanta, pârâţii fiind străini de moştenire prin neacceptare;

- înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilului în natură casă situat în Baia Mare, în cartea funciară, cu titlul de drept de moştenire;

- cu cheltuieli de judecată în caz de opunere.

Judecătoria Baia Mare, prin Sentinţa civilă nr. 3802 din data de 3 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/182/2015, a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Baia Mare, prin primar, B., C. şi D., şi, în consecinţă, a constatat existenţa unui drept de superficie al defunctului E., decedat la data de 16 decembrie 2000, ce se compune din:

- dreptul de proprietate asupra casei de locuit situată în Baia Mare, jud. Maramureş, edificată pe imobilul teren înscris în cartea funciară 193 Ferneziu, nr. top. 482/2, în suprafaţă de 173 m.p. şi nr. top. 483/2 în suprafaţă de 79 m.p.;

- dreptul de folosinţă asupra imobilului teren în suprafaţă de 252 m.p. înscris în cartea funciară 193 Ferneziu nr. top 482/2, în suprafaţă de 173 m.p. şi nr. top. 483/2 în suprafaţă de 79 m.p.;

A dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de superficie astfel dobândit de defunctul E. conform planului de amplasament şi delimitare întocmit în octombrie 2015 de expert inginer F., plan de amplasament şi delimitare ce face parte integrantă din hotărârea judecătorească.

A respins cererea reclamantei privind constatarea existenţei unui drept de superficie constând în; dreptul de proprietate asupra construcţiilor anexe gospodăreşti situate ia adresa din Baia Mare, judeţul Maramureş; dreptul de folosinţă asupra imobilului teren înscris în cartea funciară 193 Ferneziu nr. top. 482/1, 483/1, 482/3/1/1, 483/3/1/1/1, 484/30/2/2/3.

A constatat că masa succesorală rămasă după defunctul E. decedat la data de 16 decembrie 2000, se compune din: dreptul de proprietate asupra imobilului casă de locuit situată în Baia Mare, str. prundului, nr. 15, jud. Maramureş, edificată pe imobilul teren înscris în cartea funciară 193 Ferneziu, nr. top. 482/2, în suprafaţă de 173 m.p. şi nr. top. 483/2 în suprafaţă de 79 m.p.; dreptul de folosinţă asupra imobilului teren în suprafaţă de 252 m.p. înscris în cartea funciară 193 Ferneziu nr. top. 482/2, în suprafaţă de 173 m.p. şi nr. top. 483/2 în suprafaţă de 79 m.p.

A constatat că reclamanta A. are calitatea de unic moştenitor al defunctului E., iar pârâţii B., C. şi D. sunt străini de succesiunea defunctului E. prin neacceptare.

A dispus înscrierea în cartea funciară în favoarea reclamantei A. a dreptului de superficie mai sus constatat.

Tribunalul Maramureş, secţia I civilă, prin Decizia civilă nr. 578/A din data de 29 noiembrie 2017, a respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinţei civile nr. 3802 din data de 3 mai 2017, pronunţate de Judecătoria Baia Mare.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., care a fost înregistrat la Tribunalul Maramureş la data de 5 ianuarie 2018,

Tribunalul Maramureş a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 22 ianuarie 2018 şi trimis spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluţia din data de 25 ianuarie 2018, s-a fixat termen la data de 13 februarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către Tribunalul Maramureş într-un litigiu având ca obiect succesiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3, cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4, orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge ia o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, aceiaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, roi consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 326 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidenţă norma art. 97 pct. I C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Maramureş revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Cluj, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanta A. împotriva Deciziei civile nr. 578A din data de 29 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Maramureş, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Cluj.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV