Tort appeal against tribunal ruling transferred to Court of Appeal for lack of High Court jurisdiction

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 8 august 2014 pe rolul Judecătoriei Craiova reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ Craiova, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei în valoare totală de 12.317 lei, compusă din suma de 9.317 lei, reprezentând prejudiciu cauzat de pârâtă prin fapta prepuşilor săi şi din suma de 3.000 lei reprezentând daune morale.

Pârâta a chemat în garanţie pe numiţii B. şi C.

Prin încheierea de şedinţă din data de 11 februarie 2015 instanţa a admis în principiu cererea de chemare în garanţie a lui B. şi C., în temeiul art. 74 alin. (2) raportat la art. 64 alin. (2) C. proc. civ.

Judecătoria Craiova, prin Sentinţa civilă nr. 13187 din data de 9 noiembrie 2016 pronunţată în Dosarul nr. x/215/2014, a admis, în parte, acţiunea în pretenţii precizată a reclamantului A. în contradictoriu cu pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ Craiova.

A obligat pârâtă să plătească reclamantului suma de 712,26 lei, reprezentând reprezentând despăgubiri materiale, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data formulării acţiunii - 8 august 2014 - până la data plăţii debitului.

A respins cererea reclamantului pentru acordarea daunelor morale,

A obligat pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată în cuantum de 700 lei.

A admis cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chemaţilor în garanţie B. şi C. şi a obligat pe aceştia să plătească fiecare pârâtei, câte 356 lei, cu titlu de despăgubiri, ia care se adaugă dobânda legală, calculată de la data formulării acţiunii - 8 august 2014 - până la data plăţii debitului, precum şi suma de 350 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Apelul declarat de pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ Craiova împotriva acestei sentinţe a fost respins de Tribunalul Dolj prin Decizia nr. 1856 din data de 29 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/215/2014.

Prin aceeaşi decizie au fost respinsă cererea apelantei de acordare a cheltuielilor de judecată avansate în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ Craiova, care a fost înregistrat la Tribunalul Dolj la data de 15 noiembrie 2017.

Tribunalul Dolj, prin intermediul Curţii de Apei Craiova, a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 19 ianuarie 2018 şi trimis spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului nr. 9.

Prin rezoluţia din data de 22 ianuarie 20 i 8, s-a fixat termen la data de 13 februarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către Tribunalul Dolj într-un litigiu având ca obiect acţiune în răspundere civilă delictuală.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citata rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacra plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., care prevăd că "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod" şi art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile ".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.

Cum în speţă, judecătoria a fost învestită în primă instanţă cu judecarea acţiunii, iar apelul a fost soluţionat de tribunal, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Dolj revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Craiova, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâta Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ Craiova împotriva Deciziei civile nr. 1856 din data de 29 septembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Dolj, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Craiova.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV