Appeal admitted, appellate award quashed and remanded for retrial over unverified factual basis for equitable remuneration calculation.

Asupra recursului de faţa, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 559 din 15 iunie 2017 pronunţata de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelanta-pârâtă SC A. SRL împotriva Sentinţei civile nr. 208 din 16 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă B., dispunându-se după cum urmează:

A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive pentru sumele reprezentând remuneraţie corespunzătoare perioadei 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2006 şi a fost respinsă cererea, ca prescrisă, pentru acest interval de timp.

A fost obligată pârâta la plata sumei de 78.713,20 lei reprezentând remuneraţii actualizate cu indicele de inflaţie şi TVA pentru perioada 01 ianuarie 2007 - 15 mai 2014 şi la plata dobânzii legale de la 01 ianuarie 2007 până la data plătii efective.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 19 ianuarie 2012 reclamanta B. a chemat în judecată pe pârâta SC A. SRL, solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea la plata remuneraţiei echitabile datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică neautorizată a fonograme lor publicate în scop comercial, în cadrul mijloacelor de transport rutier de persoane dotate cu instalaţii de sonorizare, de la data punerii acestora în circulaţie până în prezent, actualizată cu indicele de inflaţie, la plata penalităţilor de întârziere constând în dobânda legală, calculată pentru fiecare zi de întârziere, de la data scadenţei până în prezent, precum şi la obţinerea autorizaţiei pentru comunicarea publică a fonogramelor în scop ambiental, sub sancţiunea amenzii civile.

Prin Sentinţa civilă nr. 208 din 16 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile deduse judecăţii, anterioare anului 2008.

S-a admis acţiunea precizată şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 86.226,51 lei remuneraţie aferentă perioadei ianuarie 2003 - 15 mai 2014, actualizată cu indicele de inflaţie şi cu TVA inclus şi 12.374,14 lei penalităţi de întârziere în cuantumul dobânzii legale.

S-a dispus majorarea onorariului de expertiză stabilit în sarcina reclamantei de la 1.000 lei la 2.000 lei, punându-i-se în vedere reclamantei să achite diferenţa de 1000 lei, şi a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 9.539 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expertiză, onorariu expert parte şi onorariu avocat.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că reclamanta este organismul de gestiune al producătorilor de fonograme, fiind abilitată prin art. 3 al Deciziei nr. 399/2006 să colecteze remuneraţia echitabili (în ceea ce priveşte drepturile producătorilor de fonograme) datorată de utilizatori pentru comunicarea publică a fonogramelor publicate în scop comercial sau a reproducerilor acestora.

Pârâta, în calitate de utilizator - transportator, prin reprezentantul său legal, a declarat la data de 07 mai 2008 că difuzează muzică în scop ambiental în cele 8 autocare pe care le deţine, destinate transportului de persoane intern şi internaţional, începând cu data de 01 ianuarie 2007, şi şi-a asumat obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile corespunzătoare utilizării muzicii, conform metodologiilor în vigoare, precum şi obligaţia de a comunica B., în termen de 10 zile, orice modificare intervenită ulterior în legătură cu datele indicate prin declaraţie.

Între părţi a fost încheiată autorizaţia licenţă neexclusivă privind utilizarea muzicii în scop ambiental nr. 6348 din 27 iunie 2008 (valabilă până la 31 decembrie 2008).

Deşi în decursul anilor 2008 - 2009 pârâta a efectuat o serie de plăţi parţiale, s-a constatat din probele administrate că aceasta şi-a desfăşurat activitatea utilizând un număr mai mare de mijloace de transport destinat transportului de persoane la nivel intern şi internaţional decât cel declarat, neachitând integral remuneraţia datorată.

Obligaţia de plată a remuneraţiei echitabile este instituită prin dispoziţiile art. 1065 din Legea nr. 8/1996, care prevăd că pentru comunicarea publică a fonogramelor producătorii de fonograme au dreptul la o remuneraţie unică şi echitabilă, stabilită conform metodologiilor, remuneraţia fiind stabilită prin Decizia ORDA nr. 399/2006, care prevede o remuneraţie fixă lunară corespunzătoare categoriei din care face parte mijlocul de transport.

Potrivit înscrisurilor administrate în cauză, respectiv licenţele de transport deţinute, relaţiile comunicate de Direcţia Generală de Impozite şi taxe, precum şi concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză de expert C., astfel cum acesta a fost refăcut ca urmare a încuviinţării obiecţiunilor, tribunalul a constatat că remuneraţia datorată de pârâtă, actualizată şi cu TVA inclus, este în sumă de 86226,51 lei pentru perioada ianuarie 2003 - 15 mai 2014, remuneraţie la care pârâta a fost obligată, urmând ca aceasta să plătească şi penalităţile de întârziere, în cuantumul dobânzii legale, determinate prin expertiză în sumă de 12374,14 lei.

În analiza apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei primei instanţe, s-au reţinut următoarele considerente:

În lipsa autorizaţiei de licenţă neexclusivă, răspunderea pentru comunicarea publică a fonogramelor în cadrul mijloacelor de transport auto este de natură delictuală, astfel că termenul de prescripţie se calculează în raport de dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, acesta începând să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

În cauză, reclamanta a cunoscut fapta ilicită la data de 07 mai 2008, dată la care reprezentantul pârâtei a declarat comunicarea publică a muzicii în scop ambiental începând cu o dată anterioară încheierii autorizaţiei (01 ianuarie 2007), dată de la care avea obligaţia, prevăzută de art. 130 lit. h) din Legea nr. 8/1996, de a cere utilizatorului comunicarea de informaţii şi transmiterea documentelor necesare pentru a determina cu precizie momentul de la care au fost puse în circulaţie mijloacele de transport dotate cu instalaţii de sonorizare în vederea acoperirii prejudiciului cauzal producătorilor de fonograme.

Întrucât acţiunea a fost introdusă la data de 19 ianuarie 2012, dreptul de a solicita sumele constând în remuneraţii pentru utilizarea neautorizată a fonogramelor, aferente perioadei 01 ianuarie 2003 - 31 decembrie 2016, s-a prescris.

Sunt nefondate criticile vizând modul de determinare a parcului auto şi a tipului autovehiculelor, expertul desemnat de tribunal utilizând adresele emise de Autoritatea Rutieră Română 29658 din 13 noiembrie 2013 privind licenţele de traseu pentru transport în trafic internaţional, adresa Direcţiei generale de impozite şi taxe locale sector 4 Bucureşti nr. x din 12 noiembrie 2013 cu privire la patrimoniul SC A. SRL declarat la organul fiscal teritorial, adresa emisa de Registrul Auto Român şi adresa emisă de Direcţia Regim Permise de Conducere şi Înmatriculare a vehiculelor, cu nr. 2328676 din 29 mai 2011.

În baza acestor evidenţe a fost determinat de către expert numărul de autovehicule utilizate de pârâtă în perioada în litigiu, categoria mijloacelor de transport utilizate, precum şi mijloacele de transport utilizate cel puţin 10 zile pe lună, evidenţe care oglindesc în mod oficial activitatea societăţii de transport.

În lipsa dovezilor, nu pot fi valorificate susţinerile din apel, potrivit cărora o parte din mijloacele de transport figurează a defecte, au fost înstrăinate sau autorizaţiile de transport nu au fost prelungite. în anexele la raportul de expertiză s-a făcut distincţie între autocare şi microbuze, fiind expusă detaliat situaţia mijloacelor de transport utilizate de pârâtă în intervalul de timp vizat.

Din moment ce foile de parcurs au fost depuse selectiv, inclusiv în apel, susţinerea apelantei privind împrejurarea că mai multe autocare nu au circulat o perioada mai mare de 20 de zile într-o lună şi că astfel erau exceptate de la plata remuneraţiei nu poate fi verificată, critica din apel pe acest aspect având caracter formal.

Atât în faţa primei instanţe, cât şi în calea de atac, pârâtei i s-a pus în vedere să depună documentele cu privire la numărul şi tipul mijloacelor de transport care au efectuat curse, aceasta refuzând să ofere în integralitate evidenţele care conţin informaţiile necesare calculului remuneraţiilor.

În aceste condiţii, instanţa de apel a avut în vedere raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, întocmit pe baza datelor extrase din evidenţe oficiale ale instituţiilor de care s-a tăcut vorbire.

Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâta SC A. SRL, în susţinerea căruia a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:

În ceea ce priveşte modul de determinare parcului auto şi tipului autovehiculelor, a arătat atât în faţa primei instanţe cât şi în faţa instanţei de control judiciar faptul că înscrisurile la care se face raportare nu reprezintă o realitate a situaţiei de fapt, în condiţiile în care din aceste documente reiese o situaţie globală, care relevă o altă stare de fapt. Parcul auto nu reflectă realitatea reţinută în considerentele instanţei de apel,

Existenţa licenţelor de transport nu relevă în mod real faptul că aceste autocare şi circulă pe ruta România - Grecia şi mai mult decât atât, că ele se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 8/1996,

Întrucât obţinerea licenţelor este o procedură dificilă, le-a obţinut pentru toate categoriile de autovehicule pe care le deţinea în parcul auto, având în vedere şi faptul că aceste licenţe au valabilitate de 2 ani maxim. Mai mult, această licenţă poate fi luată indiferent de faptul că autovehiculul respectiv circulă sau nu, este defect sau este avariat.

Pe de altă parte, licenţele sunt obţinute pe numărul de înmatriculare şi nu neapărat pe marca sau categoria autovehiculului. Acest lucru înseamnă că sub numărul de înmatriculare pot figura mai multe autovehicule, indiferent de marcă, în ipoteza transmiterii în timp a numărului pentru autovehicule de mărci diferite.

Totodată, nici numărul de licenţe deţinute nu determină un calcul exact în raport de Legea nr. 8/1996, în condiţiile în care un autocar defectat nu poate fi întotdeauna înlocuit de un altul nou.

Nici criteriul existenţei acestor autovehicule în evidenţele Impozite şi taxe locale sector 4 Bucureşti nu constituie argumente temeinice pentru a face aplicabile dispoziţiile Legii nr. 8/1996, iar aceasta deoarece o serie de autocare nu sunt radiate de la organul fiscal din diferite motive, deşi societatea nu le mai foloseşte în nicio cursă datorită gradului de uzură sau faptului că sunt vechi şi oarecum neconfortabile, neridicându-se la standardele actuale.

Nici afirmaţiile potrivit cu care s-a ţinut cont de faptul că o serie de autocare sunt defecte, unele accidentate, altele ţinute pentru piese nu sunt corecte şi nu corespund probelor administrate în cauză, în condiţiile în care există dovezi în dosar că unele autovehicule au fost înstrăinate, fiind anexat contractul de vânzare-cumpărare, iar altele sunt defecte, aşa cum rezultă din documentele aferente etc. Toate aceste documente se regăsesc la dosarul cauzei însă expertul şi ambele instanţe anterioare nu le-au observat.

În ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel în care s-a arătat că în baza evidenţelor a fost determinat de către expert numărul de autovehicule utilizate de pârâtă în perioada în litigiu, categoria mijloacelor de transport utilizate, precum şi mijloacele de transport utilizate cel puţin 10 zile pe lună, evidenţe care oglindesc în mod oficial activitatea societăţii de transport, s-a susţinut de către recurenta pârâtă că expertul a avut în vedere numărul de autocare pe care le deţinea, iar acesta nu a fost întotdeauna bine determinat.

Nu există nicio dovadă, niciun indiciu care să-l fi condus pe expert să aprecieze dacă autocarele au circulat mai mult sau mai puţin de 10 zile din lună, pentru a intra sub incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 8/1996.

Se contestă şi considerentul prin care s-a arătat ca din moment ce foile de parcurs au fost depuse selectiv, inclusiv în apel, susţinerea apelantei privind împrejurarea că mai multe autocare nu au circulat o perioadă mai mare de 20 de zile într-o lună şi că astfel erau exceptate de la plata remuneraţiei nu poate fi verificată, critica din apel pe acest aspect având caracter formal.

A arătat în faţa ambelor instanţe că un autocar nu poate funcţiona tot timpul, aşa cum arată în mod nelegal expertul desemnat şi cum s-a reţinut de către prima instanţă, şi că, de principiu, în raport de foile de parcurs, un autocar nu poate efectua curse non-stop şi nici nu poate circula în mod frecvent mai mult de 20 - 25 de zile pe lună, în unele cazuri nici atât.

A susţinut în faţa instanţei de apel că există un algoritm al curselor autocarelor care poate determina frecvenţa deplasării acestora, însă volumul documentelor este absolut imens, pe de-o parte, iar pe de altă parte, conform acestui algoritm, instanţa îşi poate forma o convingere care să o determine să încuviinţeze efectuarea unei noi expertize. Niciun moment nu s-a pus problema unei rele-credinţe sau a refuzului de a depune aceste documente.

Ceea ce a vrut sa arate instanţei de apel a fost faptul că, în mod aleatoriu, depunând o serie de documente reprezentând foi de parcurs într-o lună pentru diferite autocare, se poate observa cu uşurinţă că distanţa în zile de la o cursă la alta era în unele cazuri de aproximativ 4 zile. Nu a negat faptul că dintr-o serie de foi de parcurs rezultă şi situaţii când autocarele au plecat la distanţă de 2 zile între curse. Acest lucru ar fi trebuit să determine instanţa de apel să încuviinţeze efectuarea unei expertize care să poată stabili în mod corect şi real care este numărul de curse pe care autocarele le-au efectuat într-o lună şi dacă aceste curse însumează mai mult de 20 de zile pentru a se reţine plata remuneraţiei.

De asemenea, a arătat instanţei de apel că în situaţia în care, faţă de foile de parcurs depuse, există un dubiu rezonabil cu privire la concluziile expertizei întocmite în cauză, expertul care va întocmi o nouă expertiză se va putea deplasa la faţa locului şi va putea să cerceteze toate foile de parcurs existente şi arhivate de-a lungul anilor, stabilind incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 în funcţie de singurul criteriu valabil şi anume cursele efectuate.

Instanţa de apel a respins însă proba cu efectuarea unei noi expertize şi a reţinut nejustificat neîndeplinirea cu rea credinţă a obligaţiilor care i-au fost stabilite de dispoziţiile legale şi de instanţă.

Totodată, deşi reţine că expertul face diferenţe între autocarele turistice şi microbuze,această diferenţiere nu se regăseşte în expertiza întocmita în cauză, o serie de autocare regăsindu-se în acelaşi loc. cu microbuze, pentru care nu se datorează remuneraţie.

Instanţa de apel nu remarcă faptul că hotărârea pronunţată de prima instanţă are la bază o expertiză care nu a stabilit precis câte autocare au circulat.

Ritmicitatea deplasărilor în cursă nu se poate realiza decât prin consultarea documentaţiei de transport, respectiv foi de parcurs, înmatriculări în circulaţie şi evidenţa Direcţiei impozite şi taxe locale coroborată cu situaţia de fapt existentă, licenţe, incidenţa în cauză a altor dispoziţii legale care reglementează efectuarea curselor externe, referitoare la timpi de odihnă, formalităţi vamale etc.

Înalta Curte urmează să dispună admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, în considerarea dispoziţiilor art. 304 pct. 5, art. 312 alin. (3) şi art. 314 C. proc. civ., în considerarea argumentelor ce succed;

În cauză nu a fost deplin stabilită situaţia de fapt, pentru ca prezenta instanţă să facă aplicarea art. 314 C. proc. civ., care prevede că Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

Instanţa de apel a confirmat situaţia de fapt stabilită de prima instanţă, contestată prin cererea de apel, cu referire la înscrisurile administrate în faţa sa, reţinute a fi depuse în mod selectiv şi care nu au fost în măsură să demonstreze o altă situaţie de fapt decât cea constatată de tribunal.

În acest context, s-a reţinut că i s-a pus în vedere pârâtei să depună documentele cu privire la numărul şi tipul mijloacelor de transport care au efectuat curse, aceasta refuzând să ofere în integralitate evidenţele care conţin informaţiile necesare calculului remuneraţiilor, şi s-a constatat o lipsă a dovezilor, care nu permite valorificarea susţinerile din apel - elemente care au determinat instanţa de apel să aibă în vedere raportul de expertiză efectuat în primă instanţă, relativ la care s-a reţinut a fi întocmit pe baza datelor extrase din evidenţe oficiale ale instituţiilor de care s-a făcut vorbire în susţinerea deciziei.

Apelanta pârâtă a susţinut însă existenţa unui volum considerabil al actelor, pentru care ar fi fost nevoie de un spaţiu în care să fie depozitate - apărare relevantă în cauză în condiţiile în care prin cererea de apel s-a contestat, sub mai multe aspecte, situaţia de fapt reţinută de prima instanţă.

Având în vedere că stabilirea şi verificarea situaţiei de fapt (inclusiv din perspectiva probelor ce pot fi administrate de prezenta instanţă) nu sunt permise instanţei de recurs de dispoziţiile art. 304 şi art. 305 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea art. 312 alin. (3) din C. proc. civ. şi să dispună casarea deciziei, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Instanţa de apel urmează sa dispună o cercetare a tuturor actelor relevante existente la sediul recurentei pârâte (sau în locul în care acestea sunt depozitate), aşa cum permite art. 201 C. proc. civ., acte aferente perioadei în litigiu - date fiind limitele în care aceasta a fost confirmată prin decizia de apel şi în care a fost formulat recursul.

Totodată, se vor dispune măsurile procedurale considerate necesare pentru o stabilire completă a situaţiei de fapt, care să permită verificarea tuturor cerinţelor legale, având în vedere şi dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., care prevăd ca judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 559 din data de 15 iunie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV