Insurer liable for moral damages after fatal traffic accident; appeal dismissed and settlement declaration held inopposable to insurer

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 261 din 27 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, au fost admise apelurile, a fost schimbată, în parte, Sentinţa nr. 1109 din 27 octombrie 2016 a Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, şi a fost obligată pârâta să achite reclamantului A. suma de 60.000 lei, reclamanţilor B. şi A., suma de câte 30.000 lei, reclamanţilor C. şi D. suma de câte 120.000 lei, reprezentând daune morale. Au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.

În motivare, curtea a reţinut că, în esenţă, prin apelurile formulate, părţile critică aspectele legate de limitele răspunderii civile delictuale a autorului accidentului şi, pe cale de consecinţă, a asigurătorului, în raport de faptul că victima a cunoscut consumul de alcool al şoferului.

Curtea a reţinut ca întemeiate criticile potrivit cărora nu există nici un text de lege care să excludă reclamanţii de la dreptul de a primi despăgubiri nici în legea generală (codul civil), nici în normele speciale în materie de asigurare.

Instanţa de fond nu a indicat un text de lege care să prevadă excluderea sau diminuarea despăgubirilor, iar trimiterile pe care le face pârâta asigurător şi intervenientul forţat la cele statuate prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2016, vizând interpretarea dispoziţiilor art. 1.371 alin. (1) C. civ., nu au suport.

Curtea a arătat că, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, atunci întinderea despăgubirilor la a căror plata va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului. A reţinut, deci, incidenţa art. 1.371 alin. (1) C. civ. în corelare cu art. 16 din C. civ., care se refera la "vinovăţie" şi le-a interpretat în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o, în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea sa o facă.

În acelaşi sens, a reţinut şi concluziile hotărârilor penale pronunţate în cauză, în sensul că vinovat exclusiv de producerea accidentului este numitul E., care, din cauza nerespectării dispoziţiilor legale care reglementează circulaţia pe drumurile publice, a provocat un accident de circulaţie, în urma căruia a decedat F.

Referitor la reclamanţii C. şi D., curtea a reţinut că aceştia au dreptul la acordarea daunelor morale.

Astfel, contrar apărărilor societăţii de asigurare, curtea a reţinut aceştia nu sunt excluşi de la despăgubire. Instanţa de apel a avut în vedere că petenţii C. şi D., la doar 7 zile de la accident şi, conform explicaţiilor oferite, sub imperiul şocului emoţional suferit, au semnat o declaraţie de împăcare cu numitul E., anexată la dosar, însă acestui înscris nu-i pot fi conferite valenţele propuse de prima instanţă.

Instanţa a remarcat că titlul înscrisului este "Declaraţie de împăcare a părţilor în procesul penal", dar astfel de efecte juridice nu au fost produse în procesul penal şi nu constituie într-o cauză de înlăturare a răspunderii penale a inculpatului şi, pe cale de consecinţă, de înlăturare a răspunderii civile a asigurătorului.

Prin acea declaraţie, cei doi reclamanţi au arătat în mod expres că nu vor avea alte pretenţii de la inculpat, însă nu au menţionat nimic cu privire la situaţia asigurătorului, căruia nici nu îi este opozabilă.

Contractul de asigurare consfinţeşte dreptul persoanei păgubite de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii riscului asigurat, direct de la asigurător, astfel cum rezultă din interpretarea sistematică a art. 1 pct. 1 şi a art. 54 alin. (1) ale Legii nr. 136/1995.

Curtea a cuantificat daunele morale cuvenite reclamanţilor, aspecte comune ale apelurilor, reţinând că sunt de natură să aducă o compensaţie corespunzătoare a prejudiciilor morale, suma de 60.000 lei, pentru reclamantul A., tatăl victimei, de câte 30.000 lei, pentru reclamanţii B. şi A., fraţi şi de câte 120.000 lei, pentru reclamanţii C. şi D., soţie, respectiv, fiu al defunctului.

Referitor la cea din urma critică invocată de reclamanţi, privind cheltuielile de judecată efectuate de reclamanţi în procesul penal, curtea a apreciat că nu se cuvin, întrucât, pe de o parte, nu s-a dovedit o legătură de cauzalitate suficient de caracterizată între aceste sume şi prezentul proces civil, nefiind suficientă, aşa cum arată reclamanţii, nici depunerea unor copii conforme cu originalul ai documentelor justificative, care ar trebui să se regăsească, în original, anexate în acest dosar.

Pe de altă parte, a fost opţiunea reclamanţilor de a nu-şi alătura acţiunea civilă celei penale, iar preţul unei asemenea alegeri nu poate fi pus, discreţionar, în sarcina asigurătorului, care a fost obligat la plată doar ca urmare a derulării prezentului proces, în plus, societatea de asigurare a invocat, pentru a-şi sprijini apărarea, la prevederile art. 26 alin. (1) lit. d), art. 27 pct. 6 şi art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011, aceste susţineri nefiind combătute pertinent de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii, pârâta SC G. SA a formulat recurs, care face obiectul prezentului dosar.

Cererea de recurs este motivată, pârâta neinvocând expres vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pârâta a criticat cuantumul daunelor materiale acordate reclamanţilor, solicitând înlăturarea obligaţiei de plată a acestora. A solicitat şi reţinerea incidenţei art. 1.371 C. civ., cu referire la Decizia pronunţată în interesul legii nr. 12/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât este culpa victimei la producerea propriului prejudiciu, aceasta cu consecinţa diminuării daunelor morale.

A invocat declaraţia de împăcare, în formă autentică, dată de reclamanţii C. şi D., prin care aceştia au arătat că nu mai au pretenţii materiale sau de altă natură de la inculpat.

A susţinut greşita aplicare a art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cu referire la practica judecătorească în materie, respectiv Deciziile nr. 28/A/2013 a Curţii de Apel Bucureşti şi Decizia nr. 1222/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în speţe identice, în care au fost respinse în tot pretenţiile civile.

Înalta Curte constată că sunt critici de netemeinicie ale deciziei recurate cele privind dovezile tăcute de reclamanţi, iar criticile privind cuantumul daunelor morale, referindu-se la greşita aplicare a art. 49 din Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cele privind declaraţia de împăcare cât şi cele privind aplicarea art. 1371 C. civ. pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul formulat în cauză, în limitele criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine următoarele:

Critica privind culpa victimei în producerea accidentului nu este fondată.

Prin motivele de recurs, recurenta pârâtă susţine şi incidenţa prevederilor art. 1371 C. civ., cu referire la Decizia nr. 12/2016 pronunţată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii.

Art. 1.371 alin. (1) C. civ. prevede că "În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o".

Prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 12/2016 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a reţinut că "Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. se interpretează în sensul că autorul faptei va fi ţinut să răspundă numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o în cazul în care victima prejudiciului a contribuit şi ea cu vinovăţie la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă".

În motivarea acestei decizii, s-a reţinut că textul de lege invocat reglementează situaţia în care victima a contribuit la cauzarea sau la agravarea prejudiciului ori nu l-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, implicarea victimei impunându-se a fi realizată cu vinovăţie, aspect ce rezultă din folosirea expresiei "cu intenţie sau din culpă".

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia.

În ce priveşte fapta ilicită, aceasta este o condiţie a răspunderii civile reglementate în art. 1.357 alin. (1) C. civ., care trebuie analizată numai în persoana celui care cauzează altuia un prejudiciu, căci un comportament devine fapt ilicit doar dacă vatămă un drept subiectiv ori cel puţin un interes legitim şi serios al altuia.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator ai prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului.

Aşa stând lucrurile, actualul C. civ. instituie prin textul de lege examinat regula care trimite la ideea că fapta victimei, care a contribuit la cauzarea prejudiciului şi care a concurat cu cea a autorului faptei ilicite, devine o cauză străină ce afectează în mod direct raportul de cauzalitate şi, indirect, prin aceasta, celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale reţinute în sarcina autorului faptei ilicite.

Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că este legală reţinerea curţii de apel, în sensul că sunt incidente cele statuate prin Sentinţa penală nr. 1670/2014 a Judecătoriei Baia Mare şi prin Decizia penală nr. 376/2015 a Curţii de Apel Cluj, care au stabilit, cu putere de lucru judecat, că vinovat exclusiv de producerea accidentului este numitul E., care datorită nerespectării dispoziţiilor legale care reglementează circulaţia pe drumurile publice a provocat un accident de circulaţie în urma căruia a decedat F.

Chestiunea vinovăţiei victimei accidentului este una de interpretare a probelor administrate în cauză, care priveşte situaţia de fapt, respectiv a se stabili dacă există vreo dovada clară a cunoaşterii consumului de alcool al şoferului de către victimă, ceea ce excede controlului de legalitate efectuat în calea de atac a recursului.

Înalta Curte mai reţine şi că Declaraţia de împăcare a părţilor, dată în procesul penal, nu are relevanţă în cauza pendinte, critica pârâtei pe acest aspect este nefondată.

În prezenta cauză, în faza urmăririi penale, C. şi D., soţia, respectiv fiul defunctului F., au declarat pe proprie răspundere, prin declaraţia autentificată sub nr. 8 din 13 ianuarie 2014 de către BNP H., că nu se vor constitui părţi civile în Dosarul penal nr. x/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare, întrucât s-au împăcat şi au fost despăgubiţi material şi moral de către acesta, astfel că nu mai au alte pretenţii materiale sau de altă natură de la inculpatul E.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Baia Mare din 27 ianuarie 2014 emis în Dosarul penal nr. x/P/2014, inculpatul E. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă prevăzută şi pedepsită de art. 178 alin. (1)-(3) C. pen.

Prin Sentinţa penală nr. 1670 din 7 iulie 2014, pronunţată în Dosarul penal nr. x/182/2014, Judecătoria Baia Mare a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei în ucidere din culpă şi conducere a unui vehicul sub influenţa băuturilor alcoolice, infracţiuni incriminate prin art. 192 alin. (2) şi 336 alin. (1) din Noul C. pen. şi 1-a condamnat pe inculpatul E. la pedeapsa închisorii, constatând împrejurarea că C. şi D. nu s-au constituit părţi civile.

Sentinţa judecătoriei a devenit definitivă prin decizia Curţii de Apel Cluj nr. 376/A din 12 martie 2015 prin care s-a dispus respingerea apelului declarat de inculpatul E.

Înalta Curte reţine deci că Declaraţia de împăcare nu a produs efecte juridice în procesul penal şi nu s-a constituit într-o cauză de înlăturare a răspunderii penale a inculpatului şi, pe cale de consecinţă, de înlăturare a răspunderii civile a asigurătorului.

Această declaraţie a avut doar rol în circumstanţiere pentru inculpat, acesta dorind să arate în faţa instanţei de judecată care judecă cererea parchetului de arestare preventivă a sa faptul că ar fi înţeles urmările faptelor sale şi că ar fi încercat să acopere parte din prejudiciile cauzate soţiei şi fiului victimei accidentului.

Înalta Curte reţine că prezenta acţiune are ca obiect obligarea pârâtei SC G. SA la plata de daune morale şi materiale, ce îşi au izvorul în accidentul din data de 6 ianuarie 2014.

Aşadar, temeiul acţiunii părţii vătămate, împotriva asigurătorului, rezidă în răspunderea contractuală şi în temeiul legii, respectiv a Legii nr. 136/1995, iar nu al răspunderii delictuale civile.

Prin urmare, împăcarea dintre partea vătămată şi persoana vinovată de producerea accidentului, în cursul urmăriri penale, ar putea avea efecte asupra unei eventuale cereri de constituire parte civilă, în cadrul procesului penal.

În plus, Înalta Curte confirmă raţionamentul curţii de apel, conform căruia respectiva declaraţie de împăcare nu este opozabilă pârâtei, cu atât mai mult cu cât în conţinutul acesteia nu se face vreo referire la obligaţiile asigurătorului şi nici măcar la întinderea prejudiciului.

De asemenea, Înalta Curte constată că sunt incidente în cauză cele stabilite prin Decizia nr. 1/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, prin care s-a reţinut că "în cazul asigurării obligatorii de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente şi are obligaţia de a repara singură prejudiciul cauzat prin infracţiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare şi prin dispoziţiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă".

Nici critica privind cuantumul daunelor morale nu este fondată.

Înalta Curte reţine, ca şi instanţa de apel, că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care ie generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea, ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, în mod corect instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi, ca urmare a decesului numitului F. şi au fost avute în vedere circumstanţele concrete ale accidentului, situaţia victimei şi a reclamanţilor anterior producerii accidentului, vârsta defunctului şi prejudiciul de afecţiune, prin existenţa relaţiilor apropiate pe care le avea cu reclamanţii, respectiv tată, soţie, fiu, fraţi.

Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat de către instanţa de apel asupra sumelor de bani stabilite ca o compensaţie corespunzătoare a prejudiciilor morale, aceste urmând a fi păstrate ca atare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată nu este susceptibilă de criticile formulate şi că recursul declarate de pârâtă este nefondat, urmând a fi respinse ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC G. SA împotriva Deciziei nr. 261 din 27 aprilie 2017 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 08 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV