Territorial competence for divorce: application of last common residence rule over unknown defendant domicile where one spouse still resides in the district

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Galaţi sub nr. x/233 din 05 august 2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, revenirea sa la numele purtat anterior căsătoriei, respectiv "C." şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 4565 din data de 8 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/233/2016, Judecătoria Galaţi, secţia civilă, a admis excepţia lipsei competenţei teritoriale a acestei instanţe invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Galaţi a reţinut, în esenţă, că, potrivit art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul,

În cauza de faţă, instanţa a constatat că niciuna dintre părţi nu mai locuieşte efectiv în circumscripţia Judecătoriei Galaţi.

Astfel, reclamanta locuieşte în străinătate (acesta fiind şi motivul înfăţişării în procesul de divorţ prin mandatar), iar pârâtul are domiciliu necunoscut, acesta fiind şi motivul citării sale prin publicitate.

Prin urmare, Judecătoria Galaţi a constatat că în cauză, nu mai este aplicabilă prima teză a art. 915 C. proc. civ., care stabileşte competenţa teritorială în favoarea judecătoriei de la ultimul domiciliu comun al soţilor, câtă vreme aceasta competenţă este subordonată îndeplinirii a doua condiţii; soţii să fi avut un domiciliu comun şi cei puţin unul dintre aceştia să mai locuiască în circumscripţia instanţei de la ultimul domiciliu comun.

Câtă vreme acest text foloseşte noţiunea de "locuieşte", iar nu pe aceea de domiciliu, este evident că pentru cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 915 C. proc. civ., s-a avut în vedere locul unde părţile locuiesc efectiv, iar nu domiciliile înscrise în actele de identitate.

Or, întrucât niciuna dintre părţi nu locuieşte efectiv în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Galaţi, instanţa a constatat că, în cauză, devine aplicabilă cea de-a doua teză stabilită de art. 915 C. proc. civ., care stabileşte competenţa teritorială în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.

În lipsa oricăror dovezi privind domiciliul efectiv şi actual pârâtului, instanţa nu a putut reţine că acesta ar mai locui în circumscripţia Judecătoriei Galaţi, astfel cum a susţinut reclamanta.

De altfel, instanţa a avut în vedere faptul că pentru situaţia pârâtului cu domiciliu necunoscut, există dispoziţii separate în materie de competenţă în Codul de procedură civilă.

Astfel, în măsura în care pârâtul are domiciliul necunoscut, Judecătoria Galaţi a apreciat că devin aplicabile dispoziţiile dreptului comun, respectiv art. 108 C. proc. civ., conform cărora dacă domiciliul pârâtului este necunoscut, cererea se introduce ia instanţa în a cărei circumscripţie se află reşedinţa sau reprezentanţa acestuia, iar dacă nu are nici reşedinţa ori reprezentanţa cunoscută, la instanţa în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, sediul, reşedinţa ori reprezentanţa, după caz.

Având în vedere că reclamanta locuieşte în străinătate, Judecătoria Galaţi a reţinut că acesta este domiciliul real şi efectiv al părţii indiferent de menţiunile din actul de identitate.

În acest sens, potrivit art. 87 din noul C. civ., domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală.

În plus, alin. (2) al aceluiaşi text de lege arată că stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc. a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală. Dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt.

În cauza de faţă, având în vedere faptul că reclamanta locuieşte şi lucrează în străinătate de 4 ani conform susţinerilor sale, instanţa a apreciat că aceste împrejurări de fapt exclud ipoteza unei reşedinţe temporare şi sunt suficiente pentru a demonstra o adevărată schimbare de domiciliu a acesteia în străinătate, dincolo de menţiunile din actul de identitate.

De asemenea, instanţa a avut în vedere făptui că în cauză, nu s-a probat nici măcar împrejurarea că reclamanta ar mai avea cel puţin o reşedinţă pe teritoriul României, în sensul dispoziţiilor art. 88 C. civ.

În concret, instanţa a reţinut că reşedinţa, ca locuinţă secundară a unei persoane, presupune o prezenţă efectivă, a acesteia, pentru perioade de timp mai reduse, astfel încât să nu se transforme într-un domiciliu de fapt. Totuşi, pentru a deveni efectiv o locuinţă secundară, şederea ar trebui să se întindă pe o perioadă de timp suficientă pentru a excede unui caracter ocazional (precum o simplă vizită), împrejurare care nu a fost probată în cauză.

Prin urmare, întrucât părţile nu se regăsesc în nici una dintre situaţiile enumerate în art. 915 şi 107 - 108 C. proc. civ., devin aplicabile dispoziţiile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ. ce reglementează raporturi de drept internaţional privat, în sensul că este atrasă competenţa absolută a Judecătoriei Sector i Bucureşti.

Faţă de aspectele reţinute anterior, judecătoria Galaţi a admis excepţia invocată şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sector 1 Bucureşti,

Cauza a fost înregistrată la data de 12 iulie 2017 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/299/2017.

Prin Sentinţa civilă nr. 6617 din data de 19 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/299/2017, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocate din oficiu, a decimat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea acestuia.

În esenţă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a dat eficienţă dispoziţiilor art. 915 C. proc. civ. şi a reţinut că, potrivit acestui text de lege, cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă a soţilor, cu condiţia ca, la data introducerii acţiunii, cel puţin unui dintre soţi să mai locuiască în raza teritorială a instanţei în circumscripţia căreia se artă cea din urmă locuinţă comună.

Instanţa a apreciat că nu se poate concluziona că locuinţa pârâtului nu este în circumscripţia Judecătoriei Galaţi (de natură să atragă aplicabilitatea art. 108 C. proc. civ.), câtă vreme nu au fost efectuate demersuri suplimentare pentru aflarea locuinţei efective unde poate fi citat pârâtul (astfel cum prevede de altfel şi art. 923 C. proc. civ.).

În acest sens, în lipsa unor dovezi (obţinute pe baza demersurilor efectuate), s-a apreciat că nu se poate se naşte prezumţia că reşedinţa/domiciliul pârâtului sunt necunoscute, cu atât mai mult cu cât din verificările efectuate de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin mijlocirea Poliţiei Locale Galaţi, reiese cu claritate că pârâtul locuieşte în municipiul Galaţi, împreună cu mama sa, la o altă adresă decât cea indicată de reclamantă, fiind văzut la data de 11 august 2017.

În aceste condiţii, s-a considerat că, competenţa de soluţionare a acestei cauze trebuie să se raporteze la regula generală în materie de divorţ, respectiv la faptul că pârâtul încă locuieşte în circumscripţia ultimei locuinţe comune a soţilor, respectiv în municipiul Galaţi.

În al doilea rând, chiar dacă în cauză s-ar considera ca domiciliul/reşedinţa pârâtului sunt necunoscute, tot nu s-ar putea extrage concluzia că acesta nu mai locuieşte în ţară (parag. 7, pag. 2 din Sentinţa civilă nr. 4565 pronunţată de Judecătoria Galaţi la data de 08 iunie 2017).

În al treilea rând, chiar presupunând că pârâtul nu mai locuieşte în România, în condiţiile speţei, în care nici reclamanta nu are domiciliul în România, sunt aplicabile prevederile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., respectiv părţile pot alege de comun acord să se judece la orice judecătorie din România, iar în lipsa unui asemenea acord, competentă este Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti. Deci, nici în această ipoteză, în care ambele părţi din prezenta cauză nu locuiesc în România, nu este atrasă competenţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, în lipsa unui acord expres ai părţilor (care în cauză nu există).

Mai mult, instanţa a observat că în temeiul art. 3 alin. (1) din Regulamentul nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, reclamantul are posibilitatea de a alege instanţa competentă, în funcţie de anumite criterii, şi aplicându-le în prezenta speţa, se constată că niciunui dintre acestea, nu indică cu necesitate Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti ca instanţă competentă să judece cauza.

"(1) Sunt competente să hotărască în problemele privind divorţul, separarea de drept şi anularea căsătoriei instanţele judecătoreşti din statul membru:

(a) pe teritoriul căruia se află:

- reşedinţa obişnuită a soţilor sau ultima reşedinţă obişnuită a soţilor în condiţiile în care unul dintre ei încă locuieşte acolo sau

- reşedinţa obişnuită a pârâtului sau

- în caz de cerere comună, reşedinţa obişnuită a unuia dintre soţi sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

- reşedinţa obişnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puţin şase luni imediat înaintea introducerii cererii şi în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, are "domiciliul" în acel loc;

(b) de cetăţenie a celor doi soţi sau, în cazul Regatului Unit şi al Irlandei, statul "domiciliului" comun.".

În acest sens, în condiţiile în care la stabilirea instanţei competente se are în vedere reşedinţa reclamantei, nu se poate concluziona că Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti este competentă din punct de vedere teritorial să judece cauza, deoarece, nu sunt aplicabile prevederile art. 1072 C. proc. civ. ["(1) Când instanţele române sunt competente potrivit dispoziţiilor cărţii de faţă, competenţa se determină potrivit regulilor din prezentul cod şi, după caz, a celor prevăzute în legi speciale. (2) Dacă în aplicarea prevederilor art. 1, nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, la Judecătoria Sectorului 1 al Municipiul Bucureşti, respectiv la Tribunalul Bucureşti."], prin raportare la prevederile art. 1079 pct. 5 C. proc. civ. ["Instanţele române sunt exclusiv competente să judece litigii cu elemente de extraneitate din sfera statutului personal referitoare la: (...) 5. desfacerea (...) căsătoriei, (...) dacă la data introducerii cererii ambii soţi domiciliază în România şi unul dintre ei este cetăţean român sau apatrid."].

Or, aşa cum s-a arătat deja, chiar acceptând raţionamentul Judecătoriei Galaţi, potrivit căruia pârâtul are domiciliul/reşedinţa necunoscute în mod absolut, fapt ce atrage potrivit regulilor generale în materie, competenţa de la domiciliul/reşedinţa reclamantei, care momentan se află în Italia, tot nu se justifică sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, deoarece nu ne aflăm în ipoteza în care potrivit regulilor de drept internaţional privat, instanţa română este competentă absolut să judece cauza (deoarece lipseşte ipoteza premisă prevăzut de art. 1079 pct. 5 C. proc. civ., suscitat) şi în plus, aceasta nu poate fi identificată (art. 1072 C. proc. civ., suscitat).

În aceste condiţii, competenţa s-ar determina potrivit art. 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, reclamanta având dreptul de a alege dintre mai multe instanţe deopotrivă competente, sub rezerva dovedirii unor elemente de fapt, referitoare la ultimul domiciliu comun, domiciliu/reşedinţa pârâtului şi domiciliul/reşedinţa sa. Astfel, în ultimă instanţă, va fi competentă instanţa de la ultima reşedinţa/domiciliu al reclamantei, care se află în Italia, cel puţin din luna februarie 2012, aşa cum reiese din copia actului de identitate al reclamantei aflat la Dosarul nr. x/233/2016 (document la care face referire şi Judecătoria Galaţi, în considerentele Sentinţei civile nr. 4565 din data de 08 iunie 2017).

Pentru toate aceste motive, instanţa a apreciat că în prezenta speţă, Judecătoria Sectorului 1 nu este instanţa competentă din punct de vedere teritorial să soluţioneze cauza.

Învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă în condiţiile art. 135 C. proc. civ., Înalta Curte constata următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, Judecătoria Galaţi şi Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., având ca obiect "divorţ".

Se constată că ambele instanţe în stabilirea competenţei de soluţionare a litigiului s-au raport la dispoziţiile art. 915 C. proc. civ. în esenţă, aspectul care a generat ivirea conflictului negativ de competenţă îl reprezintă aprecierile diferite ale celor două instanţe cu privire la locuinţa pârâtului, judecătoria Galaţi a reţinut că acesta nu mai are domiciliul în Galaţi, având domiciliul necunoscut, fiind incidente prevederile art. 1072 alin. (2) C. proc. civ., în timp ce Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a constatat, pe de o parte, că soţul pârât încă locuieşte în circumscripţia ultimei locuinţe comune a soţilor, respectiv în municipiul Galaţi, iar, pe de altă parte, chiar dacă s-ar reţine că pârâtul are domiciliul necunoscut, nu se aplică prevederile art. 1072 C. proc. civ., întrucât nu este îndeplinită condiţia premisă prevăzută de art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 915 alin. (1) C. proc. civ., cererea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor. Dacă soţii nu au avut locuinţă comună sau dacă niciunul dintre soţi nu mai locuieşte în circumscripţia judecătoriei în care se află cea din urmă locuinţă comună, judecătoria competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi are locuinţa pârâtul, iar când pârâtul nu are locuinţa în ţară şi instanţele române sunt competente internaţional, este competentă judecătoria în circumscripţia căreia îşi are locuinţa reclamantul.

Competenţa prevăzută de art. 915 C. proc. civ. nu are un caracter facultativ, ci absolut, reclamantul neavând un drept de opţiune între instanţele menţionate în cadrul acestui articol, ci fiind obligat să aleagă instanţa competentă în funcţie de ordinea prevăzută de text.

Aşadar, în materie de divorţ, competenţa teritorială aparţine instanţei în circumscripţia căreia se află cea din urmă locuinţă comună a soţilor, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ două condiţii, respectiv cei doi soţi să fi avut o locuinţă comună şi cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia respectivei instanţe.

Se reţine că noţiunea de "locuinţă" trebuie înţeleasă ca element de identificare al persoanei fizice, interesând adresa unde persoana locuieşte efectiv şi nu locuinţa statornică şi principală. Altfel spus, ceea ce are relevanţă în stabilirea competenţei teritoriale în această materie este locuinţa faptică, iar nu domiciliul înscris în cartea de identitate.

În plus, având în vedere regula cu valoare de principiu înscrisă în art. 107 alin. (2) C. proc. civ., instanţa competentă se determină raportat la data sesizării instanţei.

Din susţinerile părţilor şi din probele administrate în cauză, astfel cum au reţinut ambele instanţe aflate în conflict, a rezultat că ultima locuinţă a soţilor a fost în oraşul Galaţi, în circumscripţia teritorială a Judecătoriei Galaţi.

Însă pentru a se reţine că această judecătorie este competentă a soluţiona prezentul litigiu trebuie îndeplinită şi condiţia ca locuinţa cel puţin a unuia dintre soţi să fie în circumscripţia judecătoriei în care se află ultima locuinţă comună a soţilor, condiţie care în cauză este îndeplinită.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a precizat că până la momentul despărţirii dintre soţi, care a avut loc la o dată neprecizată, aceştia au locuit în municipiul Galaţi.

Reclamanta a mai arătat că în prezent lucrează şi locuieşte cu forme legale în străinătate, în Italia.

Despre soţul său a precizat că după câte cunoaşte acesta locuieşte în continuare la Galaţi, indicând adresa exactă a acestuia.

Din verificările efectuate în baza de date a evidenţei persoanelor (DEPABD) a reieşit că pârâtul B. are domiciliul activ din anul 2007 în municipiul Galaţi (ultimul domiciliu comun al soţilor), astfel cum rezultă din fişa DEPABD aflată la dosar Judecătoria Galaţi.

De asemenea, din relaţiile comunicate de către Inspectoratul Teritorial de Muncă Galaţi, în urma interogării bazei naţionale de date REVISAL, a rezultat faptul că pârâtul B. a lucrat în Galaţi până în 2015.

Totodată, din verificările efectuate de Poliţia Locală Galaţi a rezultat că pârâtul B. domiciliat la adresa sus-menţionată, locuieşte efectiv împreună cu mama sa, în municipiul Galaţi, adresă unde locuia şi în august 2017, astfel cum rezultă din adresa nr. 11220 din 17 august 2017 a Poliţiei locale Galaţi.

Prin urmare, chiar dacă nu rezultă în mod direct unde locuia pârâtul la momentul introducerii prezentei cererii de chemare în judecată, 5 august 2016, se poate prezuma, din toate datele anterior prezentate, că acesta domicilia în Galaţi la acea dată.

Astfel, Înalta Curte constată că la data demarării litigiului, 5 august 2016, una dintre părţi, respectiv pârâtul, locuia în circumscripţia judecătoriei în care s-a aflat cea din urmă locuinţă comună a soţilor, respectiv în municipiul Galaţi.

În această situaţie, incidenţă în cauza este ipoteza reglementată de art. 915 alin. (1) prima teză C. proc. civ., care are în vedere împrejurarea ca, la data sesizării instanţei, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia instanţei în care se află cea din urmă locuinţă a soţilor.

Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii pendinte revine instanţei în circumscripţia căreia s-a aflat cea din urmă locuinţă comună a soţilor, respectiv Judecătoria Galaţi.

Faţă de cele anterior arătate, în aplicarea dispoziţiilor art. 915 alin. (1) prima teza C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi, în circumscripţia căreia s-a aflat cea din urmă locuinţă comună a soţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Galaţi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2018.

Procesat de GGC - GV