Jurisdictional competence for appellate review of civil procedure decisions in land restitution litigation

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov sub nr. x/93/2015 din data de 06 martie 2015, reclamanţii A., B., C. au solicitat instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Ilfov prin prefectul judeţului Ilfov, D., E., F., G., H., I., J., SC K. SRL, să se constate nulitatea absolută a titlului de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000 al numitei D. ce cuprinde terenul aflat la adresa din Localitatea Voluntari, Pipera, proprietatea autorilor L. şi M.; să se constate nulitatea absolută a tuturor actelor subsecvente de înstrăinare întemeiate pe Titlul de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000 al numitei D., aşa cum acestea sunt cuprinse în prezenta cerere, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 194 C. proc. civ. coroborat cu prevederile art. III alin. (1) lit. a) subpunctul (i) şi art. 2 din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 18/1991 a fondului funciar, în varianta actualizată, modificată prin Legea nr. 247/2005, art. 1254 alin. (2) noul C. civ., art. 1325 noul C. civ., art. 1648 noul C. civ.

La data de 23 martie 2015, reclamanţii au depus o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000 doar în ceea ce priveşte suprafaţa de 6600 mp din tarlaua 7, parcela x/177/183.

La data de 02 aprilie 2015, reclamanţii au depus o cerere precizatoare a cererii de chemare în judecată în sensul că solicită constatarea nulităţii absolute a actelor subsecvente de înstrăinare întemeiate pe Titlul de proprietate nr. 46595 din 14 iulie 2000, respectiv Contractele de vânzare-cumpărare numerele 194/2000, 280/2000, 1882/2000, 1497/2002, 1142/2000 şi 1885/2000.

Prin Sentinţa civilă nr. 2723 din 21 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov a respins cererea de chemare în judecată modificată şi precizată, ca neîntemeiată, a obligat reclamanţii la plata către pârâtul G., a sumei de 33.135,53 lei, reprezentând cheltuieli de judecată şi către pârât SC K. SRL a sumei de 36.181,28 lei reprezentând cheltuieli de judecată şi a respins cererea pârâţilor I. şi J. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel, reclamantul C., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

La termenul de judecată din data de 07 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti a calificat drept recurs, calea de atac declarată în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 551 din 7 noiembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe în soluţionarea recursului şi a declinat în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a recursului formulat de reclamantul reclamantul C. în nume propriu şi în calitate de succesor de drepturi litigioase al reclamantei A. împotriva Sentinţei nr. 2723 din data de 21 octombrie 2016 a Tribunalului ilfov, secţia civilă, reţinând, în esenţă, incidenţa Deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale coroborate cu prevederile art. 5 al Titlului XIII - Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare, din Legea nr. 247/2005 şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe roiul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 18 decembrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 7.

Prin rezoluţia completului din data de 8 ianuarie 2018, s-a fixat termen de judecată la 2 februarie 2018 în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. (1) coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ., excepţie pe care o va admite, pentru următoarele considerente:

Hotărârea supusă recursului, a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu de fond funciar, materie în care art. 7 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede că hotărârea judecătoriei este supusă numai apelului.

Din perspectiva dispoziţiilor ce reglementează obiectul recursului, este incidenţă teza finală a normei din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, potrivit căreia "De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Această prevedere din art. XVIII alin. (2) al Legii nr. 2/2013 nu a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, prin care excepţia a fost admisă exclusiv în privinţa sintagmei "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv", cuprinse în prima teză a normei.

Drept urmare, efectele deciziei menţionate nu sunt aplicabile în cauză, chiar dacă hotărârea de apel recurată a fost pronunţată după data publicării acesteia în M. Of. , motiv pentru care nu se impune, pe aspectul competenţei Înaltei Curţi, vreo referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017.

În ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursului declarat în prezenta cauză împotriva unei hotărâri pronunţate primă instanţă de către tribunal într-un litigiu de fond funciar, trebuie precizat că este lipsită de relevanţă împrejurarea că, potrivit legii în vigoare, respectiv dispoziţiilor art. XVIII alin. (2) teza finală din Legea nr. 2/2013 şi de cele ale art. 7 din Legea nr. 76/2012, hotărârile date de instanţele de fond în materia fondului funciar nu sunt supuse recursului, ci numai apelului.

Determinarea competenţei pe baza normelor incidente este prioritară faţă de chestiunea calificarea căii de atac împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele de fond în materia fondului funciar, aceasta din urmă fiind cercetată chiar de către instanţa competentă.

Urmează a se stabili, aşadar, instanţa competentă a soluţiona recursul declarat împotriva unei hotărâri pronunţate primă instanţă de către tribunal.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă: "7. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege: 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme ele drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa ce a pronunţat hotărârea supusă recursului, în sensul ca Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 91 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din Cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă -, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi.

Reformularea art. 97 pct. 1 din Cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora "Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, cu toate că aceasta s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îi urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Pe de altă parte, o asemenea competenţă nu este prevăzută de principiu nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege."

Cu toate acestea, se impune a fi identificată o instanţă competentă pentru soluţionarea recursului de faţă, dat fiind că "Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum statuează art. 5 alin. (2) C. proc. civ.

În acest caz, devin aplicabile prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora "în cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urma, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii".

După cum s-a arătat în doctrină, norma citată enumera izvoarele dreptului procesual civil şi stabileşte, totodată, ordinea de aplicare a acestora.

În absenţa unei norme privind competenţa de atribuţiune pentru soluţionarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale şi neputând fi identificată vreo uzanţă în acest sens, se impune recurgerea la analogie şi identificarea instanţei competente în cauză "în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare."

Situaţiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă, dar fără a individualiza instanţa competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, dacă aceste instanţe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză C. proc. civ., conform cărora "în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată".

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluţionează recursul împotriva hotărârii pronunţate de un tribunal în primă instanţă, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluţia legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune şi în alte situaţii decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de raţiune, fiind vorba despre "situaţii asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, faţă de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare în cauză, a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă de către Tribunalul Ilfov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte va declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantul B. în nume propriu şi în calitate de succesor de drepturi litigioase ai reclamantei A. împotriva Sentinţei nr. 2723 din data de 21 octombrie 2016 a Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2018.

Procesat de GGC - NN