Supreme Court lacks jurisdiction over appeal against tribunal decision in civil dispute under 200,000 RON

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 11.683 din 27 octombrie 2015, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a respins acţiunea civilă formulată de reclamanta A.D.S., în contradictoriu cu pârâtul A., ca fiind prescrisă, şi a respins cererea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.D.S. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 14 decembrie 2015, sub nr. x/325/2015.

Prin Decizia civilă nr. 503/A din 15 aprilie 2016, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A.D.S. împotriva Sentinţei civile nr. 11.683 din 27 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Timişoara, a anulat sentinţa apelată şi a trimis pricina spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 11.985 din 20 octombrie 2015, Judecătoria Timişoara a respins excepţia de litispendenţă, invocată de pârâtul A.; a respins acţiunea formulată de reclamanta A.D.S., în contradictoriu cu pârâtul A. şi a obligat-o pe reclamantă să plătească pârâtului suma de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia civilă nr. 894 din 29 iunie 2016, Tribunalul Timiş a admis apelul formulat de A.D.S. împotriva Sentinţei civile nr. 11.985 din 20 octombrie 2015, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în contradictoriu cu intimatul A., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin Sentinţa civilă nr. 1.042 din 1 februarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/325/2015*, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.D.S., fiind obligată această reclamantă la plata cheltuielilor de judecată către pârât în cuantum de 450 RON.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A.D.S. Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 4 mai 2017, sub nr. x/325/2015*.

Prin Decizia civilă nr. 1.166/A din 13 octombrie 2017, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A.D.S. împotriva Sentinţei civile nr. 1.042 din 1 februarie 2017, pronunţată de Judecătoria Timişoara, în Dosarul nr. x/325/2015*, a schimbat, în parte, hotărârea apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.D.S. împotriva pârâtului A., a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 32.491,45 RON, reprezentând contravaloarea folosinţei suprafeţei de 76,55 ha teren aferentă perioadei 24 februarie 2012 - 31 decembrie 2012, a respins cererea de actualizare a sumei şi a menţinut dispoziţiile sentinţei apelate privind constatarea ca prescrise a pretenţiilor aferente perioadei 24 iunie 2009 - 23 februarie 2012.

Împotriva acestei din urmă decizii, au declarat recurs atât reclamanta A.D.S., cât şi pârâtul A., cereri înregistrate pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Prin Adresa din 12 decembrie 2017, această instanţă a înaintat cererile de recurs, împreună cu dosarul, spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14 decembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului C12NCPC.

Prin rezoluţia completului din data de 18 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 26 ianuarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererilor de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căii de atac formulate.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, la data de 26 februarie 2015, având ca obiect pretenţii cu o valoare mai mică de 200.000 RON, respectiv 130.997,41 RON.

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele deciziei Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apei, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală a fost evaluată, în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, care intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include, imperativ, accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul ca dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce, din decizia Curţii Constituţionale, o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (parag. 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă, a absenţei accesului la calea de atac a recursului, iar nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele asupra acestui aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, care are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, se constată că nu este stabilită, în mod expres, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competenţă nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauza are în vedere reglementarea obiectului şi scopului recursului.

Această verificare a legalităţii se realizează, însă, în cazurile în care instanţa supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeaşi verificare a conformităţii cu legea a hotărârii atacate o realizează şi celelalte instanţe (tribunalele, curţile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speţă, reclamanta a învestit, în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie pronunţată de Curtea de Apel şi nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi.

O altfel de interpretare, care să atribuie competenţa de drept comun instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu este legal învestită, astfel că, văzând dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Timişoara, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursurilor formulate de recurenta-reclamantă A.D.S. şi de recurentul-pârât A. împotriva Deciziei civile nr. 1.166/A din 13 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Timişoara.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - N