Scope of Supreme Court cassation jurisdiction for appeals against County Court decisions on monetary claims under 200,000 RON

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 8.685 din 29 noiembrie 2016, Judecătoria Oradea, secţia civilă, a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., şi, în consecinţă: a obligat-o pe pârâtă să îi plătească reclamantei suma de 1.236 euro sau echivalentul în lei al acestei sume, la cursul BNR de la data plăţii efective, reprezentând lipsa de folosinţă a etajului I al imobilului situat în Oradea, jud. Bihor, identificat în CF nr. x Seleuş, nr. top. x/37, aferentă perioadei 10 aprilie 2011 - 8 august 2013; a respins, ca neîntemeiate, celelalte cereri formulate de reclamantă; a obligat pârâta să îi plătească reclamantei suma de 1.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, şi a compensat celelalte cheltuieli de judecată între părţile din cauză.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă, sub nr. x/271/2014.

Prin Decizia civilă nr. 992/A din 30 octombrie 2017, Tribunalul Bihor, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta A.

În contradictoriu cu intimata B., împotriva Sentinţei civile nr. 8.685 din 29 noiembrie 2016, pronunţată de Judecătoria Oradea. A admis, ca fondat, apelul civil formulat de apelanta B., în contradictoriu cu intimata A., împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat-o pe pârâta B. să plătească reclamantei A. suma de 507 euro sau echivalentul în lei la data plăţii efective, raportat la cursul BNR, reprezentând lipsa de folosinţă a etajului 1 al imobilului situat în Oradea, jud. Bihor, înscris în CF x Seleuş, nr. top. x/37 pentru perioada 29 iunie 2012 - 4 iulie 2013. A menţinut restul dispoziţiilor privind respingerea celorlalte cereri formulate de reclamantă şi a obligat-o pe reclamanta A. să plătească apelantei B. suma de 330 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei din urma decizii, a declarat recurs, la data de 27 noiembrie 2017, reclamanta A., cerere înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia I civilă.

Prin Adresa din 5 decembrie 2017, această instanţa a înaintat cererea de recurs, împreună cu dosarul, Curţii de Apel Oradea, instanţă care, la 14 decembrie 2017, a trimis cauza spre soluţionare, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 14 decembrie 2017, sub acelaşi număr de dosar.

Cauza a fost repartizată, aleatoriu, spre soluţionare, Completului C12NCPC.

Prin rezoluţia completului din data de 18 decembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 26 ianuarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea cererii de recurs.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei materiale în soluţionarea căii de atac formulate.

Examinând competenţa materială de soluţionare a cererii de recurs, conform dispoziţiilor art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Hotărârea atacată cu recurs a fost pronunţată de către tribunal într-un litigiu înregistrat pe rolul Judecătoriei Oradea, secţia civilă, la data de 10 aprilie 2014, având ca obiect pretenţii cu o valoare mai mică de 200.000 RON (4.540 euro).

Potrivit primei teze din art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi şi până la data de 31 decembrie 2016 inclusiv nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...), precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv."

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în M. Of. la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituţională a constatat că sintagma "precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituţională.

În ceea ce priveşte efectele deciziei Curţii Constituţionale, distinct de chestiunea aplicării în timp a acesteia, trebuie stabilit dacă, din considerentele sale, se desprinde concluzia că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv (litigii soluţionate în primă instanţă de către judecătorii, în aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ.).

Obiectul controlului de constituţionalitate a fost reprezentat doar de dispoziţia legală constatată ca fiind contrară Constituţiei, motiv pentru care conformitatea cu legea fundamentală, a fost evaluată, în contextul absenţei accesului la recurs în litigiile având ca obiect cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv, altele decât litigiile după materie, prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013.

Curtea Constituţională a constatat că, prin impunerea unui prag valoric al cererii pentru accesul la calea de atac a recursului, legiuitorul nu asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în accesul la această cale extraordinară de atac, parte componentă a dreptului la un proces echitabil, norma contravenind dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie (parag. 29 din decizie).

Din considerentele deciziei menţionate nu rezultă că accesul nediscriminatoriu la calea de atac, care intră în conţinutul dreptului la un proces echitabil, include, imperativ, accesul la un recurs soluţionat de către Înalta Curte, în sensul că dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie ar fi încălcate în măsura în care Înalta Curte nu soluţionează recursurile în toate litigiile vizând cereri evaluabile în bani.

În viziunea Curţii Constituţionale, conformitatea cu Constituţia este asigurată prin simpla recunoaştere a dreptului la recurs în aceste litigii, indiferent de valoarea obiectului cererii, iar nu prin accesul la o anumită instanţă.

În absenţa unor considerente în sens contrar, nu se poate deduce, din decizia Curţii Constituţionale, o statuare asupra încălcării dreptului la un proces echitabil prin absenţa accesului la recurs la instanţa supremă, cu atât mai mult cu cât, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut, în mod constant, că accesul liber la justiţie nu are semnificaţia accesului la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac prevăzute de lege (a se vedea, de exemplu, o decizie recentă, publicată ulterior Deciziei nr. 369/2017, respectiv Decizia nr. 292 din 4 mai 2017, publicată în M. Of. nr. 635 din 3 august 2017).

Chiar atunci când a constatat încălcarea dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie, referitoare la rolul Înaltei Curţi în unificarea jurisprudenţei (parag. 30 şi 31 din decizie), Curtea Constituţională a avut în vedere aceeaşi perspectivă, a absenţei accesului la calea de atac a recursului, iar nu a accesului la Înalta Curte, ca instanţă de recurs. De altfel, considerentele asupra acestui aspect vizează exclusiv "cazul recursurilor ce intră în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", ceea ce înseamnă că s-a acceptat premisa că nu toate recursurile intră de plano în competenţa de soluţionare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, în stabilirea competenţei ratione materiae de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel, în litigiile vizând cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, nu se poate deduce concluzia că această competenţă revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca efect al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, publicate în M. Of. la data de 20 iulie 2017.

Competenţa de soluţionare a acestor recursuri urmează a fi determinată de către instanţa de judecată, care are atribuţii exclusive în interpretarea şi aplicarea normelor procesuale incidente.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege", ceea ce înseamnă că instanţa supremă are competenţă de drept comun în materia recursurilor doar cu privire la deciziile curţilor de apel, pentru hotărârile altor instanţe fiind necesară o prevedere expresă a legii, aptă să atragă judecata în recurs de către instanţa supremă.

Totodată, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, se constată că nu este stabilită, în mod expres, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

De asemenea, o asemenea competenţă nu este prevăzută, de principiu, nici în favoarea curţilor de apel, ţinând cont de faptul că, în conformitate cu art. 96 pct. 3 C. proc. civ., curţile de apel judecă recursuri doar "în cazurile anume prevăzute de lege".

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevăd că "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", norma în cauză are în vedere reglementarea obiectului şi scopului recursului.

Această verificare a legalităţii se realizează, însă, în cazurile în care instanţa supremă este competentă potrivit legii, adică conform art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Potrivit art. 483 alin. (4) C. proc. civ., aceeaşi verificare a conformităţii cu legea a hotărârii atacate o realizează şi celelalte instanţe (tribunalele, curţile de apel), atunci când judecă în materia recursului (art. 95 pct. 3, art. 96 pct. 3 C. proc. civ.).

Cum, în speţă, reclamanta a învestit, în primă instanţă judecătoria, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aceasta întrucât nu este supusă cenzurii o decizie pronunţată de Curtea de Apel şi nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi.

O altfel de interpretare, care să atribuie competenţa de drept comun instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea care face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea, pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod").

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată ca nu este legal învestită, astfel ca, văzând dispoziţiile ari 132 alin. (3) C. proc. civ., va declina competenţa de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Oradea, ca instanţă ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea în apel, respectiv Tribunalul Bihor, secţia a I-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva Deciziei civile nr. 992/A din 10 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 ianuarie 2018.

Procesat de GGC - N