Supreme Court decline of jurisdiction over labor appeal due to unconstitutionality of emergency ordinance assigning first-instance competence to appellate courts.

Asupra cauzei de faţă constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 49 din 20 octombrie 2008, Curtea de Apel Oradea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi a respins acţiunea faţă de acest pârât, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice şi a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor, Curtea de Apel Oradea şi Tribunalul Bihor, în sensul că a obligat pe pârâţi la plata către reclamanţi a drepturilor salariale reprezentând diferenţele calculate pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică raportate la coeficienţii de multiplicare prevăzuţi de lege pentru următoarele perioadele:

- 2 aprilie 2005 - 30 septembrie 2005 la valoarea de referinţă de 264,7 RON,

- 31 ianuarie 2006 la valoarea de referinţă sectorială de 297,4 RON,

- 31 august 2006 la valoarea de referinţă sectorială de 312,3 RON,

- 31 decembrie 2006 la valoarea de referinţă sectorială de 331 RON,

- 31 martie 2007 la valoarea de referinţă sectorială de 358 RON,

- 01 aprilie 2007 - 30 septembrie 2007 la valoarea de referinţă sectorială de 365 RON,

- 01 octombrie 2007 - 31 decembrie 2007 la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON.

Prin aceeaşi sentinţă, a constatat că sunt prescrise pretenţiile reclamanţilor pentru perioada 01 octombrie 2004 - 01 aprilie 2005, a dispus ca sumele calculate să fie actualizate cu indicele de inflaţie de la data efectuării plăţii efective şi a obligat pe pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor Publice să asigure fondurile necesare pentru plata drepturilor sus-menţionate.

Recursurile declarate de pârâţi Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti şi Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor, împotriva sentinţei sus-menţionate, au fost respinse, ca nefondate, de Curtea de Apel Oradea, secţia civilă, prin decizia nr. 682/R din 15 aprilie 2010.

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Oradea la data de 4 septembrie 2017, petentul Tribunalul Bihor a solicitat lămurirea dispozitivului sentinţei civile nr. 49 din data de 20 octombrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Prin încheierea din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 49 din 20 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.

Împotriva acestei din urmă încheieri, reclamantele L. şi I. au declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 29 august 2017.

La termenul din 6 octombrie 2017, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei de necompetenţă materială a acestei instanţe pe care o va admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. I alin. (1) din O.U.G. nr. 75/2008 privind stabilirea de măsuri pentru soluţionarea unor aspecte financiare în sistemul justiţiei, cererile menţionate în cuprinsul acestui text de lege, din categoria cărora fac parte şi cele având ca obiect acordarea sporului de risc şi suprasolicitare neuropsihică, erau soluţionate, în primă instanţă, de curţile de apel.

Conform alin. (2) din textul de lege sus-menţionat, recursul împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă, de curţile de apel se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 104 din 20 ianuarie 2009 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată, din oficiu, de instanţa supremă, în mai multe dosare, şi s-a constatat că dispoziţiile art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008 sunt neconstituţionale.

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, s-a invocat încălcarea prevederilor art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Curtea Constituţională a constatat că elementele cuprinse în nota de fundamentare care însoţeşte O.U.G. nr. 75/2008, referitoare la necesitatea ca justiţia să reprezinte un factor esenţial de echilibru în statul de drept, care implică unificarea practicii judiciare, inclusiv în domeniul stabilirii drepturilor salariale, la necesitatea asigurării unui cadru unitar privind administrarea fondurilor în domeniul justiţiei, Ia dificultăţile întâmpinate în executarea hotărârilor judecătoreşti pronunţate în materie, printre altele, nu sunt de natură să justifice adoptarea ordonanţei de urgenţă în condiţiile stabilite de art. 115 alin. (4) teza 3 - a din Constituţia României.

De asemenea, aspectele ce ţin de oportunitatea adoptării reglementării nu îşi pot găsi, însă, soluţionarea în modificarea unor norme ce reglementează competenţa în primă instanţă şi în recurs.

Mai mult, Curtea Constituţională a constatat că niciunul dintre obiectivele O.U.G. nr. 75/2008 nu este susceptibil de a fi atins prin măsura schimbării de competenţă, adică prin derogare de la dreptul comun în materia litigiilor de muncă, în domeniul acţiunilor privind valorificarea drepturilor saiariale ale personalului din justiţie.

S-a reţinut şi înfrângerea prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituţia României, prin dispoziţiile art. I şi II din Ordonanţă, deoarece se afectează regimul unei instituţii fundamentale a statului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, al cărei statut constituţional este prevăzut de art. 126 alin. (4) din Legea fundamentală.

În continuare, Curtea a mai constatat că stabilirea în competenţa instanţei supreme a soluţionării recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel, în primă instanţă, are ca efect extinderea sferei sale de competenţă şi supradimensionarea activităţii acesteia, în condiţiile în care, potrivit Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu funcţionează o secţie specializată în soluţionarea conflictelor şi litigiilor de muncă.

A mai reţinut că dispoziţiile ordonanţei de urgenţă respective nu satisfac nici exigenţele art. 21 alin. (3) din Constituţie, în ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, întrucât supradimensionarea activităţii instanţei supreme are repercusiuni asupra judecării cu celeritate a cauzelor, afectând grav calitatea actului de justiţie.

În esenţă, Curtea a constatat că nerespectarea normelor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) şi art. 21 alin. (3), prin art. I şi II din O.U.G. nr. 75/2008, atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), conform cărora:

"

În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie".

Ulterior deciziei Curţii Constituţionale s-a adoptat Legea nr. 76 din 1 aprilie 2009 pentru aprobarea O.U.G. nr. 75/2008, cu mai multe modificări şi completări, printre care şi abrogarea art. I din ordonanţă, text de lege care stabilea competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Ca atare, având în vedere declararea neconstituţionalităţii art. I din Ordonanţă, precum şi abrogarea ulterioară a acestui text de lege, Înalta Curte nu mai are în competenţă, în prezent, soluţionarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, în materia litigiilor de muncă în care este implicat personalul din justiţie, ca, de altfel, în nicio altă categorie de litigii de muncă.

Chiar dacă, prin Legea nr. 76/2009, în urma abrogării art. I, nu s-au prevăzut şi norme tranzitorii, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel, având în vedere şi considerentele Curţii Constituţionale în exercitarea controlului de constituţionalitate al acestui text de lege, este fără dubiu că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili, în continuare, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate în materia supusă discuţiei, în favoarea Înaltei Curţi.

O asemenea interpretare ar conduce la concluzia că legea de aprobare a O.U.G. nr. 75/2008, ulterioară deciziei Curţii Constituţionale, în loc. să transpună concepţia în materie a instanţei constituante, în legătură cu degrevarea instanţei supreme de această categorie de litigii, faţă de volumul semnificativ de activitate al acesteia, dar şi de inexistenţa unei secţii specializate în materia conflictelor de muncă în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ar perpetua tocmai acele considerente avute în vedere în nota de fundamentare a ordonanţei de urgenţă, apreciate ca fiind elaborate cu înfrângerea dispoziţiilor art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi art. 21 alin. (3) din Constituţia României.

Aşadar, instanţa de drept comun în materia soluţionării recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă în domeniul litigiilor de muncă este reprezentată de curţile de apel, care au secţii specializate în judecarea acestui tip de litigii, indiferent cărei instanţe aparţine sentinţa recurată.

Cât priveşte cauza de faţa, se constată că acţiunea reclamanţilor a fost soluţionată în primă instanţă de către Curtea de Apel Oradea, în baza prevederilor O.U.G. nr. 75/2008, având în vedere calitatea acestora.

Recursul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond a fost soluţionat tot de Curtea de Apel Oradea, în baza competenţelor legal stabilite la acea dată.

Încheierea de lămurire a dispozitivului sentinţei pronunţată de instanţa de fond este supusă recursului iar competenţa de soluţionare aparţine instanţei care a soluţionat recursul pe fond.

Cum curtea de apel a fost instanţa care a soluţionat calea extraordinară de atac a recursului, aceleiaşi instanţe îi revine şi competenţa soluţionării recursului declarat împotriva încheierii de lămurire a dispozitivului.

Pentru aceste argumente, în baza art. 158 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să decline competenţa de soluţionare a recursurilor în favoarea Curţii de Apel Braşov.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamantele L. şi I. împotriva încheierii din 17 octombrie 2017 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în Dosarul nr. x/35/2008, în favoarea Curţii de Apel Oradea.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 ianuarie 2018.