Vindication of nationalized building barred by Law No. 10/2001 special restitution regime and lack of res judicata due to object identity mismatch

Asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

Prin decizia nr. 1284 din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

În motivare, Înalta Curte a reţinut că reclamanta a criticat decizia recurată pentru motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Prin motivul de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta A. a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susținând că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii în sensul că reclamanta este considerată fie titularul unui bun în accepțiunea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, fie i se neagă această calitate, prin trimiterea la procedura prevăzută de Legea nr. 165/2013.

Înalta Curte a reţinut că hotărârea instanţei de apel fundamentează, prin argumentele menţionate în cuprinsul său, soluţia de respingere a apelului, critica nefiind sub incidenţa ipotezei de modificare prevăzută de art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care vizează contradictorialitatea motivării.

Astfel, instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de reclamantă și a arătat în cuprinsul raționamentului judiciar realizat, din perspectiva reținerii legalității soluţiei dată acţiunii în revendicare, că susținerile reclamantei din apel formulate în considerarea recunoașterii calității sale de titular al unui "bun" în accepțiunea legislației europene sunt lipsite de relevanţă, justificat de împrejurarea că aceasta nu este titulara unui drept de proprietate actual care să poată fi valorificat pe calea acțiunii în revendicare de drept comun.

În cuprinsul considerentelor hotărârii pronunțate, instanța de apel a arătat că reclamanta apelanta nu a epuizat căile prevăzute de legea specială de despăgubire, nesesizând instanţa cu o acţiune prin care să solicite obligarea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite să răspundă la notificarea formulată și că nu este titulara unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării.

S-a avut în vedere că reclamanta nu deţine "o hotărâre definitivă şi executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar şi care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului", de vreme ce sentința judecătorească evocată de apelantă, respectiv sentința civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Brașov în Dosarul nr. x/197/2011 a vizat imobilul-teren și nu imobilul-construcție.

Prin criticile subsumate motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta a invocat nelegalitatea hotărârii atacate deoarece ar încalca autoritatea de lucru judecat a efectelor sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Braşov.

Instanţa de recurs a reţinut că, prin cererea ce a constituit obiectul Dosarului nr. x/197/2011 al Judecătoriei Braşov, reclamantul B. a solicitat să se constate nevalabilitatea titlului Statului Român asupra imobilului înscris în CF X. Braşov, nr. top. A, reprezentând grădina în suprafaţa de 658,80 m.p.

Prin sentinţa civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011, pronunțată de Judecătoria Braşov, a fost admisă acţiunea formulată de reclamantul B. (autorul reclamantei din acțiunea de față), în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Brașov, prin Primar şi Statul român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Braşov şi s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului grădină în suprafaţă de 658,80 m.p. înscris în C.F. nr. X Braşov nr. top. A și a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Braşov, sub nr. top. A. situat în mun. Braşov, str. A. (fostă R., fostă G.).

Reclamantul B. a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Braşov, în sensul de a se menţiona că obligaţia judiciară stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Braşov de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Braşov, nr. top. A., situat pe str. A. din Mun. Braşov vizează atât terenul, cât şi construcţia amplasată pe acesta.

Respectiva cerere de lămurire a dispozitivului, referitoare la întinderea obligaţiei judiciare stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Braşov, a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din data de 26 martie 2014, instanța reținând că sentinţa în cauză a vizat doar grădină în suprafaţă de 658,80 m.p.

Instanţa a arătat că aceste hotărâri judecătorești se bucură de putere de lucru judecat, cu valoare absolută în ceea ce îl priveşte atât pe reclamant (autorul recurentei), cât și pe pârâți care au fost părți în litigiul respectiv.

Prin urmare, din sentinţa civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Braşov, coroborată cu încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentinţe, a rezultat că soluţia de admitere a acțiunii în revendicare din primul proces a vizat doar imobilul-teren și nu cel construcție.

În acest context, instanţa de recurs a arătat că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită condiţia triplei identităţi (obiect, cauza, părţi) între cele două acţiuni, atât timp cât obiectul acţiunii de față vizează revendicarea unui imobil-construcție și nu imobil-teren care a constituit obiectul acţiunii din Dosarul civil nr. x/197/2011 al Judecătoriei Braşov.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, s-a invocat nelegalitatea deciziei recurate, întrucât hotărârea atacată ar fi dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în sensul că ignoră practica Curţii Europene a Drepturilor Omului și deciziile pronunțate în interesul legii.

Înalta Curte a constată netemeinicia criticilor subsumate motivului de recurs evocat, în raport de situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond.

Aşadar, a reţinut că defunctul reclamant B. a întemeiat prezenta acţiune în revendicare privind imobilul-construcție pe dispoziţiile dreptului comun, arătând că imobilul revendicat este proprietatea autorului său, C., construcția revendicată fiind preluată, împreună cu terenul aferent, de Statul Român prin Decretul nr. 92/1950, acţiunea reclamantului fiind justificată de desființarea titlului statului și a constatării dreptului de proprietate în favoarea sa, conform sentinței civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Braşov.

Respectivul imobil a trecut în patrimoniul statului în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, aşa încât, în mod corect, instanţele de fond şi de apel au apreciat că imobilul-construcție revendicat în prezenta acțiune intră sub domeniul de aplicare a Legii nr. 10/2001, lege specială de reparaţie a căror dispoziţii se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, invocate de reclamant în acţiunea de față.

Împrejurarea că anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 acţiunile similare erau soluţionate potrivit dreptului comun a fost apreciată ca irelevantă, câtă vreme litigiului pendinte îi sunt aplicabile norme speciale de drept substanţial şi o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanţei.

Astfel, ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie în privinţa imobilelor preluate de stat, în măsura în care persoanele interesate au urmat procedura instituită de legea specială, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială.

Bunul imobil în litigiu face parte din categoria celor a căror situaţie juridică este reglementată de Legea nr. 10/2001, iar cu privire la acesta, reclamantul defunct B. a demarat procedura specială instituită de această lege, sens în care a formulat notificare în scopul valorificării drepturilor sale în baza legii speciale de restituire.

Instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a Deciziei de îndrumare nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secţiile unite, şi a procedat la verificarea existenţei în patrimoniul reclamantei-apelante a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană în raport de titlul exhibat, concluzionând corect, în contextul actual al jurisprudenţei europene, că reclamanta nu are un "bun actual" în sensul Convenţiei, care să îi permită restituirea în natură a imobilului-construcție.

Înalta Curte a constatat, contrar susținerilor recurentei, că instanța de apel a realizat o corectă aplicare a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului, Maria Atanasiu s.a. contra României în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană și a reținut judicios împrejurarea că instanţa de contencios european a arătat că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).

În speță, în absența unei hotărâri judecătorești prin care să se fi dispus expres restituirea imobilului-construcție ce face obiectul prezentei acțiuni în revendicare de drept comun, nu se poate recunoaște recurentei decât beneficiul unui drept de despăgubire, ce poate fi valorificat în temeiul legilor speciale, respectiv al Legii nr. 10/2001 şi a actelor normative ulterioare edictate ca efect al îndeplinirii obligaţiei Statului român de amendare a mecanismului de restituire.

Faptul că procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001 reglementează o serie de termene şi etape administrative obligatorii nu este de natură a aduce atingere substanţei dreptului de proprietate, întrucât toate măsurile luate în faza prealabilă a procedurii speciale instituită de lege pot fi atacate în justiţie de persoanele interesate pe calea contestaţiei la instanţă (art. 26 din lege), căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, edificatoare în susţinerea acestui argument fiind şi statuările date prin Decizia XX din 19 martie 2007 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite.

Prin urmare, în litigiul de faţă, întrucât recurenta nu are o hotărâre judecătorească irevocabilă prin care să se fi dispus restituirea în natură a imobilului litigios sau o decizie administrativă în acelaşi sens, aceasta nu este titulara unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, context în care aceasta nu se poate plânge de o atingere a dreptului de proprietate, în condiţiile documentului european, atât timp cât nu demonstrează existenţa lui actuală, criticile pe acest aspect fiind, astfel, neîntemeiate.

Instanţa de recurs a subliniat şi că nu se poate aprecia că recurenta ar avea o "speranţă legitimă" de a câştiga în cadrul acţiunii în revendicare, care se bucură, de asemenea, de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie în aceleași condiții ca şi "un bun actual", întrucât nicio dispoziție din legea națională nu permite părţii, în circumstanţele date ale litigiului de faţă, să obțină imobilul în cadrul acţiunii în revendicare şi, în aceste condiții, nu există nicio jurisprudenţa care să permită o soluţie favorabilă reclamantei în acţiunea în revendicare.

În acelaşi sens, în hotărârea Curţii Europene sus-menţionată se arată că "(...) de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.

Prin urmare, instanţa a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi, context în care recurenta are la dispoziție calea legii speciale, procedură demarată de către autorul acesteia, care îi va permite, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obțină recunoaşterea drepturilor sale, context normativ care îi asigură plenar dreptul de acces la justiţie.

Împotriva acestei decizii contestatoarea A. a formulat, în termenul legal, contestaţie în anulare.

În cuprinsul acesteia, constatatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să cerceteze un motiv de casare, care a fost invocat în termenul legal.

Astfel, contestatoarea a arătat că Înalta Curte a ignorat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Braşov, rămasă definitivă.

Ca urmare a ignorării acestei hotărâri judecătoreşti, instanţa a omis să observe că naționalizarea ce a operat a fost ilegală, prin raportare la persoana autorului şi să constate că procedurile reglementate de Legea nr. 10/2001 sunt ineficiente, întrucât notificarea contestatoarei a rămas nesoluționată, motiv pentru care contestatoarea este îndreptăţită să recurgă la dreptul comun pentru realizarea drepturilor ce fac obiectul notificării, fiind titulara unui bun, în sensul Convenţiei, prin raportare la obiectul notificării.

Deşi contestatoarea a învederat respectivele apărări instanţei de recurs, aceasta a reţinut că nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu este întrunită condiţia triplei identități între cele două acţiuni.

Prin hotărârea judecătorească invocată, respectiv sentinţa civilă nr. 16136 din data de 22 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Braşov în Dosarul nr. x/197/2011, a fost consacrat dreptul contestatoarei de a recurge la dispoziţiile dreptului comun şi asupra construcţiei aflată pe terenul în cauză.

În drept, contestaţia în anulare a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Analizând contestaţia în anulare, instanţa reţine următoarele:

Ca o chestiune prealabilă, Înalta Curte reţine că intimaţii Municipiul Braşov prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.R.F.P. Braşov au depus întâmpinări, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, cu motivarea că nu sunt întrunite condiţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit art. 503 alin. (2) C. proc. civ. "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (…) pct. 3 instanţa de recurs, respingând recursul sau admițând-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen".

În cauză, prin motivele contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs a omis să se pronunțe asupra unuia din motivele de recurs, invocat în termenul legal.

Contestatoarea a arătat că a invocat în faţa instanţei de recurs autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Braşov şi rămasă definitivă, dar instanţa de recurs a ignorat această susținere.

Aşadar, Înalta Curte urmează să respingă excepţia invocată, întrucât criticile formulate de contestatoare pot fi circumscrise motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active în apel a apelantei A., invocată de intimat și s-a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 219/S din 8 decembrie 2015, pronunţată de Tribunalul Braşov în Dosarul nr. x/62/2015.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a formulat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta a arătat, în esenţă, că instanța de apel nu a avut în vedere faptul că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că autorul reclamantei este moștenitorul proprietarului bunului ce formează obiectul litigiului, că naționalizarea bunului în persoana autorului său a fost ilegală, precum şi faptul că primăria refuză să îi soluţioneze notificarea, deşi instanţa a stabilit că reclamantul a urmat procedura prevăzută de legea specială, în sensul că a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului compus din casă şi grădină, situat în Braşov, Str. A.

A susţinut şi că în mod greșit a reţinut instanţa de apel că reclamanta nu a epuizat procedura prevăzută de legea specială, astfel că putea să solicite instanţei obligarea unităţii deţinătoare sau a entităţii învestite cu soluţionarea notificării să răspundă la notificare.

A invocat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Braşov, irevocabilă, prin care s-a constatat nevalabilitatea titlului statului, respectiv greşita naţionalizare a bunului ce a aparţinut autorului reclamantului.

Prin decizia nr. 1284 din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1286/Ap din 6 octombrie 2016 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

În motivare, Înalta Curte a combătut criticile reclamantei din cererea de recurs, referitoare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., prin care a invocat nelegalitatea hotărârii atacate deoarece ar încalca autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Braşov.

Instanţa de recurs a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunțată de Judecătoria Braşov a fost admisă acţiunea civilă a reclamantului B., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Brașov, prin primar şi Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi D.G.F.P. Braşov, s-a constatat nevalabilitatea titlului Statului Român de preluare a imobilului grădină în suprafaţă de 658,80 m.p. înscris în CF nr. X Braşov nr. top. A și a obligat pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Braşov, sub nr. top. A. situat în mun. Braşov, str. A. (fostă R., fostă G.).

Reclamantul B. a formulat o cerere de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011, pronunţată de Judecătoria Braşov, în sensul de a se menţiona că obligaţia judiciară stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Braşov de a lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul înscris în C.F. nr. X Braşov, nr. top. A., situat pe str. A. din Mun. Braşov vizează atât terenul, cât şi construcţia amplasată pe acesta.

Cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei civile nr. 16136 din 22 decembrie 2011 pronunţată de Judecătoria Braşov formulată de reclamantul defunct A. referitoare la întinderea obligaţiei judiciare stabilită în sarcina pârâtului Municipiul Braşov a fost respinsă, instanța reținând că sentinţa civilă nr. 16136 pronunţată la data de 22 decembrie 2011 de Judecătoria Braşov în Dosarul civil nr. x/197/2011 a vizat doar grădină în suprafaţă de 658,80 m.p.

Prin urmare, instanţa de recurs a reţinut, din sentinţa civilă nr. 16136 din 22 decembrie 2011 a Judecătoriei Braşov coroborată cu încheierea de lămurire a dispozitivului acestei sentinţe, pronunţată la data de 26 martie 2014, că soluţia de admitere a acțiunii în revendicare din primul proces a vizat doar imobilul-teren și nu cel construcție.

În acest context, a arătat că, în mod corect, instanţa de apel a constatat că nu există autoritate de lucru judecat, nefiind întrunită condiţia triplei identităţi (obiect, cauza, părţi) între cele două acţiuni, atât timp cât obiectul acţiunii de față vizează revendicarea unui imobil-construcție și nu imobil-teren care a constituit obiectul acţiunii din Dosarul civil nr. x/197/2011.

În prezenta cale extraordinară de atac, Înalta Curte constată că motivul de recurs referitor la autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 16136/2011 pronunţată de Judecătoria Braşov a fost pe larg analizat, instanţa de recurs confirmând soluţia dată de curtea de apel pe acest aspect, în sensul că nu este întrunită condiţia triplei identităţi de obiect, cauza şi părţi.

Faţă de cele ce preced, Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii invocată de intimaţi.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei nr. 1284 din data de 21 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 18 ianuarie 2018.