Supreme Court appellate jurisdiction limited to appellate court decisions; appeal against county court judgment referred to court of appeal

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 18 februarie 2014, pe rolul Judecătoriei Cornetu, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să oblige pârâtul să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 2 ha, situat în Popeşti Leordeni, t înscris în C.F nr. X cu număr cadastral A Popeşti Leordeni, să se dispună rectificarea înscrierilor în C.F. nr. X în funcţie de situaţia juridică reală, respectiv titular al dreptului de proprietate să fie înscrisă reclamanta.

Cauza a fost conexată la Dosarul nr. x/93/2014, unde reclamant este numitul B. care a chemat în judecată pe pârâta A. pentru revendicarea imobilului extravilan situat în Popeşti Leordeni, solicitând să fie soluţionată situaţia de drept a imobilului, întrucât îi este afectat dreptul de proprietate, reclamantul neputând dispune de acest bun.

Prin sentinţa civilă nr. 2496/2015 din 1 iulie 2015, Judecătoria Cornetu a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A., ca inadmisibilă; a respins cererea de chemare în judecată formulată de pârâtul-reclamant B., ca neîntemeiată.

Tribunalul Ilfov, secţia civilă, prin decizia nr. 2483/A din 23 noiembrie 2016, a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâtul B. împotriva sentinţei pronunţate de Judecătoria Cornetu.

Împotriva deciziei tribunalului, a declarat recurs pârâtul B., înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 10 aprilie 2017.

Prin decizia nr. 526 din 27 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a declinat competenţa de soluţionare a recursului formulat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 2483/A din 23 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 97 şi art. 483 C. proc. civ., texte legale ce conferă competenţa de soluţionare a recursului fie instanţei de recurs de drept comun, desemnată a fi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, fie instanţelor de recurs speciale, desemnate ca fiind instanţele ierarhic superioare instanţei a cărei hotărâre se recurează.

Astfel, prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a recursurilor este atribuită instanţei supreme, aceasta urmând să dezlege toate cererile de recurs, în privinţa oricăror aspecte ale acestora, de admisibilitate sau de fond, care nu sunt date prin dispoziţii speciale în competenţa instanţei speciale de recurs care este cea ierarhic superioară instanţei a cărei hotărâre se recurează.

Aşadar, Curtea de apel este instanţă specială în privinţa căii de atac a recursului, numai în cazurile în care C. proc. civ. sau alte legi îi stabilesc competenţa specială de soluţionare, cum este cazul, spre exemplu, al cererilor de recurs împotriva hotărârilor de perimare pronunţate de tribunal, conform art. 421 C. proc. civ., încheierilor de suspendare ale judecăţii tribunalului conform art. 414 C. proc. civ., hotărârilor date în procesele având ca obiect răpire internaţională de minori pronunţate în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti conform art. 15 din Legea nr. 369/2004.

În acest sens a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 369/2017, în cuprinsul acesteia fiind consacrată explicit regula conform căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este principala instanţă de recurs. Curtea reţine "competenţa de soluţionare a recursului aparţine, cu excepţiile prevăzute de lege, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece rolul acesteia, ca instanţă de casaţie, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, rol consacrat prin art. 126 alin. (3) din Constituţie" (paragraf 26).

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, la data de 27 noiembrie 2017 şi trimis, spre soluţionare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr. 10.

Prin rezoluţia completului din data de 29 noiembrie 2017, s-a fixat termen de judecată la 10 ianuarie 2018, în vederea discutării competenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în judecarea cererii de recurs.

La acest, termen, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra excepţiei necompetenţei sale materiale în soluţionarea recursului de faţă, în raport de dispoziţiile art. 97 pct. 1 coroborate cu art. 5 alin. (3) şi art. 483 alin. (4) C. proc. civ.

Analizând excepţia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că este întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 97 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:

"

1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel, precum şi a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competenţa sa".

Din norma de competenţă citată rezultă în mod neechivoc faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curţilor de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competenţa ratione materiae a Înaltei Curţi.

Prin urmare, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuţie nu consacră plenitudinea de competenţă a Înaltei Curţi în soluţionarea recursurilor, indiferent de instanţa care a pronunţat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menţionată nu statuează în sensul că Înalta Curte soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe.

O asemenea formulare de principiu nu se regăseşte în conţinutul art. 97 pct. 1 - precum s-a procedat, de exemplu, prin art. 95 pct. 1 din Cod, în cazul competenţei de atribuţiune a tribunalelor pentru judecata în primă instanţă, ceea ce relevă că legiuitorul a optat pentru o soluţie legislativă diferită, prin indicarea expresă şi limitativă a cazurilor de atribuire a competenţei în favoarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Reformularea art. 97 pct. 1 din Cod, în sensul că Înalta Curte este instanţă de drept comun pentru soluţionarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competenţa altei instanţe, ar echivala cu nesocotirea intenţiei legiuitorului la edictarea normei şi cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condiţiile în care legiuitorul a limitat competenţa Înaltei Curţi la cazurile de atribuire expresă a competenţei. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competenţă, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora Reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod".

Constatări similare se impun şi în privinţa art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care prevede că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Nici această normă nu conţine o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competenţa altor instanţe, formulare ce s-ar fi impus dacă legiuitorul ar fi intenţionat consacrarea Înaltei Curţi ca instanţă de drept comun pentru soluţionarea recursurilor.

Raţiunea normei rezidă în explicitarea scopului recursului, după cum indică titlul prevederii legale, în cazurile în care Înaltei Curţi îi revine prin lege competenţa de soluţionare a recursului. De altfel, acelaşi scop îl urmăreşte şi recursul soluţionat de alte instanţe de recurs decât Înalta Curte, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală, potrivit căruia "Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Este incontestabil că Înalta Curte are rolul de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, rol consacrat de art. 126 alin. (3) din Constituţie, însă acesta nu conduce eo ipso la plenitudine de competenţă în soluţionarea recursurilor, în absenţa unei norme exprese de competenţă în acest sens. Astfel, art. 126 alin. (3) din Constituţie prevede că acest rol se exercită de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie "potrivit competenţei sale".

Din considerentele expuse anterior, rezultă că art. 483 alin. (3) C. proc. civ. nu permite o concluzie diferită de cea desprinsă din art. 97 pct. 1 C. proc. civ., anume că Înalta Curte are, ca regulă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărâriilor curţilor de apel şi numai prin excepţie competenţa de soluţionare a recursurilor împotriva altor hotărâri, atunci când aceasta a fost prevăzută în mod expres.

Pornind de la această premisă, demonstrată prin cele ce preced, se constată că nu este prevăzută în mod expres competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel.

Noul C. proc. civ. păstrează principiul ierarhiei instanţelor, astfel încât, coroborând acest principiu cu dispoziţiile art. 483 alin. (4) C. proc. civ., curţile de apel sunt competente să soluţioneze recursurile împotriva hotărâriilor pronunţate de tribunale, procedând la examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Cum în speţă, judecătoria a fost instanţa "învestită cu soluţionarea fondului, iar soluţionarea în apel a cauzei a realizat-o tribunalul, rezultă că nu este incidentă norma art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care reglementează competenţa în materia recursului a instanţei supreme.

Aceasta întrucât, pe de o parte, nu este supusă cenzurii o decizie a curţii de apel şi, pe de altă parte, nu este vorba despre un caz prevăzut de lege (cu privire la alte hotărâri ale instanţelor), care să atragă competenţa de judecată în recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,

O altfel de interpretare care să atribuie competenţa de drept comun a instanţei supreme în materia recursului, indiferent de hotărârea ce face obiectul acesteia, ar însemna, în realitate, crearea pe cale jurisprudenţială, a unei norme noi de competenţă, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale (conform art. 126 alin. (2) din Constituţie "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege") şi cu cele ale art. 122 C. proc. civ. ("reguli noi de competenţă pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului Cod").

În aplicarea acestor norme, competenţa de soluţionare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunţate în apel de către Tribunalul Ilfov revine instanţei ierarhic superioare, respectiv Curţii de Apel Bucureşti, instanţă în favoarea căreia Înalta Curte urmează a declina competenţa de soluţionare a recursului, văzând şi dispoziţiile art. 132 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia necompetenţei materiale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Declină competenţa de soluţionare a recursului declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 2483/A din 23 noiembrie 2016 pronunţată de Tribunalului Ilfov, secţia civilă, în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 ianuarie 2018.