Incidental recognition of foreign suspended sentence and competence to revoke probation in tax evasion proceeding

Deliberând asupra recursului în casaţie de faţă;

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constantă următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 71 din 23 martie 2016 a Tribunalului Sălaj, pronunţată în Dosarul nr. x/84/2015, în baza art. 17018 alin. (2) rap. la art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (versiune consolidată la data de 01 februarie 2014), s-a recunoscut, pe cale incidentală, sentinţa penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry, Franţa, definitivă la data de 15 noiembrie 2012, prin care A. a fost condamnat, pentru furtul săvârşit după încălcarea proprietăţii, la pedeapsa de 10 luni închisoare cu suspendarea condiţionată pe timp de 5 ani şi interzicerea pe timp de 3 ani a dreptului de a se afla în localitatea Essone, Franţa.

Văzând prevederile art. 5 Noul C. pen. şi considerentele Deciziei nr. 265 din 06 mai 2014 a Curţii Constituţionale a României, în prezenta cauză s-a constatat legea veche (cu referire la C. pen. din 1969, dar şi la Legea nr. 241/2005) ca fiind lege penală mai favorabilă inculpatului.

S-a dispus schimbarea încadrării juridice reţinute în sarcina inculpatului A. din art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 rep. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen. în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a) şi art. 13 C. pen. din 1969.

În baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2), art. 37 lit. a), art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. din 1969 şi art. 13 C. pen. din 1969, cu aplic. art. 396 alin. (10) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de:

- 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prin omisiunea evidenţierii în contabilitate a operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor realizate.

S-a constatat că infracţiunea care face obiectul prezentului dosar a fost comisă în termenul de încercare de 5 ani al suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry, Franţa, definitivă la data de 15 noiembrie 2012.

În baza art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată inculpatului prin prezenta, de 1 an închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute o pedeapsă de 1 (un) an şi 10 (zece) luni închisoare, cu privare de libertate.

În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive (de către autorităţile franceze) de la data de 13 octombrie 2012 la data de 15 octombrie 2012.

În baza art. 71 C. pen. din 1969, s-a interzis inculpatului, pe durata executării pedepsei principale, drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a C. pen. din 1969 (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice, dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat şi să desfăşoare o activitate de natura aceleia de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală).

S-a constatat că inculpatul a recuperat 2500 RON din totalul prejudiciului reţinut în actul de sesizare a instanţei.

În baza art. 397 şi 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 998 C. civ. din 1864, s-a admis în parte acţiunea formulată de Ministerul Economiei şi Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 153.835 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă (reprezentând impozit pe profit şi TVA de plată), precum şi la majorările şi penalităţile de întârziere aferente, calculate în continuare până la achitarea efectivă a prejudiciului.

S-a constatat că în cauză nu au fost luate măsuri asiguratorii.

În baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5), şi (6) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului statului, până la concurenţa valorii de 153.835 RON, s-a dispus luarea măsurilor asiguratorii ale sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparţinând inculpatului şi popririi (în limitele prevăzute de lege) sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului de către o a treia persoană.

În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005, s-a dispus comunicarea prezentei hotărâri, la data rămânerii definitive, către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.

În baza art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata a 2.000 RON cheltuieli judiciare către stat.

S-a constatat că inculpatul a fost asistat în cursul judecăţii de apărător ales.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 193/P/2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj, a fost trimis în judecată, în stare de libertate, inculpatul A., pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 alin. (1) C. pen.

În actul de sesizare s-a reţinut, în fapt, că în perioada 01 iulie 2011- 21 martie 2013, în calitate de reprezentant al întreprinderii individuale A., inculpatul A. a efectuat prestări de servicii în domeniul construcţiilor, atât la persoane fizice, cât şi la persoane juridice.

Inculpatul a încheiat contracte de subantrepriză cu SC B. SRL, SC C. SRL şi SC D. SRL, în baza cărora a efectuat lucrări în construcţii.

În perioada de referinţă, inculpatul A. a efectuat lucrări în construcţii şi la persoanele fizice E., F., G. şi H.

Urmare a lucrărilor efectuate atât la persoanele juridice, cât şi la persoanele fizice, inculpatul A. a emis un număr de 31 de facturi fiscale neînseriate, cod 14-4-1 (fără o numerotare cronologică) pe care însă nu le-a înregistrat, iar veniturile obţinute în baza acestora nu le-a declarat organelor fiscale, la termenele scadente, săvârşind în acest mod acte de evaziune fiscală.

După sesizarea instanţei, pe rolul Tribunalului Sălaj s-a înregistrat, la data de 13 iulie 2015, Dosarul nr. x/84/2015.

În perioada 13 iulie 2015-21 octombrie 2015 s-a desfăşurat procedura de cameră preliminară, prin încheierea din data de 21 octombrie 2015 constatându-se legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. 193/P/2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Sălaj a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală în cauza privind pe inculpatul A. şi dispunându-se începerea judecăţii cauzei.

În cursul procedurii de cameră preliminară nu a fost contestată de către inculpat legalitatea administrării probelor şi efectuarea actelor de către organele de urmărire penală.

În data de 14 septembrie 2015, A.N.A.F., prin D.R.G.F.P. Cluj-Napoca - A.J.F.P. Sălaj a depus la dosar un înscris în care a menţionat că se constituie parte civilă cu suma de 156.335 RON, la care a solicitat dobânzi şi penalităţi de întârziere până la data plăţii efective, precum şi luarea/menţinerea măsurilor asiguratorii. Cererea a fost reiterată la data de 02 octombrie 2015.

La termenul din data de 21 octombrie 2015, s-a făcut o prezentare succintă a actului de sesizare a instanţei, inculpatul a fost înştiinţat cu privire la învinuirea ce i s-a adus prin actul de sesizare, la drepturile şi obligaţiile ce îi revin, precum şi cu privire la posibilitatea de a solicita ca judecata să aibă loc. numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa în rechizitoriu. Întrebat fiind, inculpatul a solicitat judecarea prezentei cauze potrivit procedurii simplificate, arătând că recunoaşte fapta reţinută în sarcina sa şi pretenţiile părţii civile.

La acelaşi termen de judecată, întrucât potrivit cazierului judiciar, inculpatul A. a fost condamnat la 10 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei pe o perioadă de 5 ani, pentru furtul săvârşit după încălcarea proprietăţii, prin sentinţa penală din data de 15 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x a Tribunalului Correctionnel D, Evry-10CH din Franţa, sentinţă definitivă la data 05 noiembrie 2012, procurorul, apreciind că s-ar impune recunoaşterea sentinţei penale a autorităţilor franceze, a solicitat a se efectua demersuri pentru a se cunoaşte dacă sentinţa penală din data de 15 decembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. x a Tribunalului Correctionnel D, Evry a fost sau nu recunoscută în România, astfel că în cauză s-au efectuat demersuri în vederea obţinerii unei copii a sentinţei penale din data de 15 octombrie 2012, Dosar nr. x al Tribunalului Corecţional Evry (Tribunal Correctionnel d’Evry - 10 CH) Franţa.

În data de 25 ianuarie 2016, s-a înaintat la dosar sentinţa penală din data de 15 decembrie 2012 a Tribunalului Correctionnel D, Evry, ce a fost tradusă în limba română.

Analizând probele administrate în faza de urmărire penală şi a cercetării judecătoreşti, instanţa a reţinut aceeaşi situaţie de fapt ca în actul de sesizare, respectiv că în perioada 26 iulie 2011- 21 martie 2013, în mod repetat, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale unice, în calitate de reprezentant al I.I. A., inculpatul A. nu a înregistrat şi nu a declarat organelor fiscale veniturile obţinute ca urmare a executării de lucrări în construcţii pentru persoanele juridice SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL şi SC I. SR şi persoanele fizice E., F., G. şi H., lucrări pentru care a emis un număr de 31 facturi, în valoare totală de 482.410 RON, modalitate prin care a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 156.335 RON, din care 62.110 RON reprezintă impozitul pe venit datorat şi neachitat şi 94.225 RON reprezintă TVA datorat şi neachitat.

Situaţia de fapt, aşa cum a fost prezentată, a fost confirmată de probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către inculpat, respectiv de declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor J., K., L., E., F., G. şi H., de facturile fiscale neînseriate emise de inculpat, de raportul de constatare financiar contabilă, de contracte de subantrepriză existente la dosarul cauzei.

Având în vedere că fapta reţinută în sarcina inculpatului a fost săvârşită anterior intrării în vigoare a noului C. pen., văzând prevederile art. 5 Noul C. pen. şi considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României, modalitatea de determinare a legii penale mai favorabile va fi efectuată având în vedere legea în ansamblu, şi nu instituţiile de drept penal autonome. Făcând o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în prezenta cauză, instanţa a apreciat că legea penală mai favorabilă inculpatului este C. pen. din 1969.

S-a constatat astfel existenţa caracterului mai favorabil al mai multor instituţii din vechea reglementare, cum ar fi posibilitatea reţinerii, conform C. pen. din 1969, de circumstanţe atenuante şi reducerea limitelor de pedeapsă până la 3 luni de închisoare - în cazul infracţiunii de evaziune fiscală.

Apoi, noul C. pen. prevede că nu se poate dispune renunţarea sau amânarea aplicării pedepsei, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea mai mare de 5 ani (art. 80 alin. (2) lit. d) N. C. pen.), respectiv mai mare de 7 ani (art. 83 alin. (2) N. C. pen.). Ori, pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, legea prevede pedeapsa închisorii de la 2 ani la 8 ani şi interzicerea unor drepturi. În ceea ce priveşte condiţiile executării pedepsei suspendării executării pedepsei sub supraveghere, spre deosebire de vechiul C. pen., în actualul C. pen. este prevăzută obligaţia de prestare a muncii neremunerate în folosul comunităţii.

Potrivit prevederilor art. 13 C. pen. din 1969, în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă. Instanţa a constatat că în M. Of. al României, Partea I, nr. 146 din data de 19 martie 2013 a fost publicată Legea nr. 50/2013 privind modificarea Legii nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Actul normativ prevede modificări în sensul majorării pedepsei cu închisoarea pentru infracţiunile de evaziune fiscală, precum şi majorarea pedepselor în cazul în care se produc prejudicii financiare. Astfel, dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani, faţă de 2 ani cât era stabilit până în prezent. Dacă s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani, faţă de 3 ani.

De asemenea, odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri - penal şi de procedură penală, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a suferit modificări, prin Legea nr. 187/2012 şi art. 79 din Legea nr. 255/2013, art. 10 având următorul cuprins: "În cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate.", limitele de pedeapsă care trebuie avute în vedere fiind cele prevăzute de Legea nr. 50/2013 (majorate).

Cum Legea nr. 241/2005 în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 50/2013 este mai favorabilă, limitele de pedeapsă prevăzute de acest act normativ fiind mai mici, s-a apreciat că în cauză se impune a se reţine prevederile art. 13 C. pen. din 1969.

Aşadar, văzând prevederile art. 5 N. C. pen., considerentele Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale a României şi făcând o comparaţie globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul inculpatului, instanţa a constatat că legea penală mai favorabilă acestuia este legea veche (cu referire la C. pen. din 1969, dar şi la Legea nr. 241/2005).

Potrivit prevederilor art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, există recidivă pentru persoana fizică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mari de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.

Fapta reţinută în prezenta cauză şi recunoscută de inculpat a fost comisă în perioada 26 iulie 2011 - 21 martie 2013, s-a epuizat şi a fost descoperită în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicate de instanţa din Franţa.

Dispoziţiile art. 1401 din Legea nr. 302/2004 (versiune consolidată la data de 01 februarie 2014) prevăd că: "(1) Recunoaşterea, pe cale principală, a hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face la sesizarea persoanei interesate sau a procurorului, în condiţiile tratatului aplicabil între România şi statul emitent, de către judecătoria în a cărei circumscripţie aceasta domiciliază. (2) Recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti străine, în vederea producerii de efecte juridice, altele decât executarea în regim de detenţie a pedepsei, se face şi pe cale incidentală, în cadrul unui proces penal în curs, de către procuror, în faza de urmărire penală, sau de către instanţa de judecată pe rolul căreia se află cauza spre soluţionare."

Potrivit dispoziţiilor art. 17018- 17019 din Legea nr. 302/2004, instanţa care judecă o altă infracţiune săvârşită de către persoana condamnată prin hotărârea judecătorească străină, infracţiune care ar putea să atragă revocarea sau anularea sancţiunii pronunţate de către instanţa străină, poate recunoaşte hotărâri judecătoreşti şi decizii de probaţiune străine prin care s-a dispus respectarea unor măsuri de probaţiune sau o sancţiune alternativă. Hotărârile judecătoreşti definitive care stabilesc măsuri de probaţiune sau sancţiuni alternative date de către instanţele altor state membre ale Uniunii Europene se recunosc şi se execută în România, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- prin hotărârea judecătorească a fost dispusă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amânarea aplicării pedepsei, liberarea condiţionată sau o sancţiune alternativă;

- măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă stabilite prin hotărârea judecătorească străină au corespondent în legea română şi sunt compatibile cu aceasta;

- fapta pentru care s-a aplicat sancţiunea ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârşită pe teritoriul României, o infracţiune. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracţiuni, verificarea condiţiei se face pentru fiecare infracţiune în parte;

- persoana condamnată se află în statul emitent şi doreşte să se întoarcă sau să se stabilească în România sau se află deja în România şi:

a) are cetăţenie română şi locuieşte sau urmează să locuiască în România; sau

b) nu are cetăţenie română, însă fie are drept de rezidenţă sau drept de şedere pe teritoriul României în condiţiile legii, fie este unul dintre membrii familiei unui cetăţean român sau a unei persoane care are drept de rezidenţă sau drept de şedere pe teritoriul României, fie face dovada că urmează să desfăşoare pe teritoriul României o activitate lucrativă, de studii sau de pregătire profesională.

În situaţia în care măsurile de probaţiune sunt stabilite printr-o decizie de probaţiune dată în baza unei hotărâri judecătoreşti străine, constituie obiect al recunoaşterii atât hotărârea judecătorească, cât şi decizia de probaţiune.

Potrivit dispoziţiilor art. 17020 din Legea nr. 302/2004, hotărârile judecătoreşti străine pot fi recunoscute şi executate în România, dacă măsurile de probaţiune sau sancţiunea alternativă stabilite prin hotărârea respectivă sau în baza acesteia se încadrează în următoarele categorii:

a) obligaţia persoanei condamnate de a informa o anumită autoritate cu privire la orice schimbare a reşedinţei sau a locului de muncă;

b) obligaţia de a nu intra în anumite localităţi, locuri sau zone definite din România sau din statul emitent;

c) obligaţia de a nu părăsi teritoriul statului de executare;

d) dispoziţii privind comportamentul, reşedinţa, educaţia şi formarea, activităţile din timpul liber sau conţinând limitări privind modalităţile de desfăşurare a unei activităţi profesionale;

e) obligaţia de a se prezenta la date stabilite în faţa unei anumite autorităţi;

f) obligaţia de a evita contactul cu anumite persoane;

g) obligaţia de a evita contactul cu anumite obiecte care au fost utilizate sau ar putea fi utilizate de către persoana condamnată în scopul comiterii unei fapte penale;

h) obligaţia de a repara, din punct de vedere financiar, prejudiciul cauzat de infracţiune şi/sau obligaţia de a furniza o dovadă a îndeplinirii acestei obligaţii;

i) obligaţia de a presta muncă în folosul comunităţii;

j) obligaţia de a coopera cu serviciul de probaţiune sau cu o altă instituţie sau serviciu social care are responsabilităţi în ceea ce priveşte persoanele condamnate;

k) obligaţia de a urma un tratament terapeutic sau de dezintoxicare;

l) obligaţia de a comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele de existenţă ale persoanei condamnate.

Potrivit dispoziţiilor art. 17021 din Legea nr. 302/2004, o hotărâre judecătorească dată în alt stat membru al Uniunii Europene nu va fi pusă în executare, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 17019, atunci când:

a) persoana a fost condamnată în România pentru aceeaşi faptă. În cazul în care hotărârea judecătorească străină a fost dată şi pentru alte fapte, instanţa poate dispune recunoaşterea parţială a acesteia, dacă sunt îndeplinite celelalte condiţii;

b) persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceeaşi faptă, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat a fost anterior recunoscută şi pusă în executare pe teritoriul României;

c) persoana condamnată beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală;

d) sancţiunea a fost aplicată unei persoane care, potrivit legii penale române, nu răspunde penal în virtutea vârstei sale;

e) sancţiunea implică executarea unei măsuri care vizează starea psihiatrică sau de sănătate a persoanei şi care nu poate fi pusă în executare în România sau, după caz, prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate;

f) atunci când, potrivit legii penale române, a intervenit prescripţia executării pedepsei;

g) atunci când persoana condamnată nu a fost prezentă personal la judecată, în afară de cazul în care statul emitent informează că, în conformitate cu legislaţia sa:

(i) persoana a fost încunoştinţată, în timp util, prin citaţie scrisă înmânată personal sau prin notificare telefonică, fax, e-mail sau prin orice alte asemenea mijloace, cu privire la ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare şi la consecinţele legale în caz de neprezentare; sau (ii) persoana, având cunoştinţă de ziua, luna, anul şi locul de înfăţişare, l-a mandatat pe avocatul său ales sau desemnat din oficiu să o reprezinte, iar reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv; sau (iii) după ce i s-a înmânat personal hotărârea de condamnare şi a fost încunoştinţată că hotărârea este supusă unei căi de atac, ocazie cu care instanţa competentă va putea verifica hotărârea atacată inclusiv pe baza unor probe noi, şi că, în urma soluţionării căii de atac, la judecarea căreia poate participa personal, hotărârea de condamnare poate fi desfiinţată, persoana condamnată fie a renunţat în mod expres la calea de atac, fie nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac;

h) durata termenului de supraveghere sau durata măsurilor de probaţiune, respectiv a sancţiunii alternative sau intervalul de timp rămas până la împlinirea acestora sunt mai mici de 6 luni sau de 60 de ore în situaţia muncii în folosul comunităţii.

Potrivit sentinţei penale nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry, Franţa, definitivă la data de 15 noiembrie 2012, A. a fost condamnat, pentru furtul săvârşit după încălcarea proprietăţii, la pedeapsa de 10 luni închisoare cu suspendarea condiţionată pe timp de 5 ani şi interzicerea pe timp de 3 ani a dreptului de a se afla în localitatea Essone, Franţa. De asemenea, A. s-a aflat sub imperiul unei măsuri preventive dispuse de către autorităţile franceze, de la data de 13 octombrie 2012 la data de 15 octombrie 2012.

Din sentinţa penală a Tribunalului Corecţional Evry rezultă că A. a fost prezent personal la judecată, că a fost asistat de un avocat desemnat din oficiu, reprezentarea juridică în faţa instanţei de judecată a fost realizată în mod efectiv de către avocatul respectiv şi inculpatul a fost încunoştinţat că hotărârea este supusă unei căi de atac, dar nu a declarat, în termenul prevăzut de lege, respectiva cale de atac.

Din dosarul cauzei nu rezultă că inculpatul a mai fost condamnat în România sau în alte state pentru aceeaşi faptă ori că beneficiază în România de imunitate de jurisdicţie penală. În raport de vârsta avută, inculpatul răspundea penal. Pedeapsa aplicată în Franţa nu implică executarea unei măsuri care vizează starea psihiatrică sau de sănătate a persoanei şi nu prevede un tratament medical sau terapeutic care nu poate fi supravegheat în România, în conformitate cu sistemul naţional juridic sau de sănătate. În raport de pedeapsa aplicată de instanţa franceză nu a intervenit prescripţia executării pedepsei.

Astfel, instanţa a arătat că nu se poate reţine vreun motiv de refuz al recunoaşterii şi executării hotărârii judecătoreşti date de Tribunalului Corecţional Evry.

Faţă de cele mai sus expuse, în baza art. 17018 alin. (2) rap. la art. 1401 alin. (2) din Legea nr. 302/2004 (versiune consolidată la data de 01 februarie 2014), s-a recunoscut, pe cale incidentală, sentinţa penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry, Franţa, definitivă la data de 15 noiembrie 2012, prin care A. a fost condamnat, pentru furtul săvârşit după încălcarea proprietăţii, la pedeapsa de 10 luni închisoare cu suspendarea condiţionată pe timp de 5 ani şi interzicerea pe timp de 3 ani a dreptului de a se afla în localitatea Essone, Franţa şi, în baza art. 386 C. proc. pen., instanţa a schimbat încadrarea juridică a faptei reţinute în sarcina inculpatului A. în privinţa infracţiunii de evaziune fiscală, din art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. şi art. 5 C. pen. în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 lit. a) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969.

În drept, faptele inculpatului A., care, în calitate de reprezentant al I.I. A., în perioada 26 iulie 2011 - 21 martie 2013 (în cursul termenului de încercare stabilit conform sentinţei penale nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry, Franţa, definitivă la data de 15 noiembrie 2012), în mod repetat, în baza aceleaşi rezoluţii infracţionale unice, nu a înregistrat şi nu a declarat organelor fiscale veniturile obţinute ca urmare a executării de lucrări în construcţii pentru persoanele juridice SC B. SRL, SC C. SRL, SC D. SRL şi SC I. SRL şi persoanele fizice E., F., G. şi H., lucrări pentru care a emis un număr de 31 facturi, în valoare totală de 482.410 RON, modalitate prin care a cauzat un prejudiciu total în cuantum de 156.335 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) şi art. 37 alin. (1) lit. a) C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 13 C. pen. din 1969.

Astfel fiind, având în vedere circumstanţele reale ale faptei şi cele personale ale inculpatului, precum şi limitele de pedeapsă menţionate, instanţa a apreciat că pentru prevenirea săvârşirii de noi fapte penale şi formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept şi regulile de convieţuire socială, este necesară şi suficientă aplicarea unei pedepse de 1 (un) an închisoare pentru comiterea infracţiunii continuate de evaziune fiscală prin omisiunea evidenţierii în contabilitate a operaţiunilor comerciale efectuate şi a veniturilor realizate.

Potrivit prevederilor art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa a revocat suspendarea condiţionată, dispunând executarea în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.

Conform Deciziei nr. 1/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă pentru pedeapsa stabilită în cazul săvârşirii în cursul termenului de încercare a unei infracţiuni intenţionate sau praeterintenţionate, pedeapsă la care a fost cumulată o altă pedeapsă ca urmare a revocării suspendării condiţionate a executării acestei din urmă pedepse, chiar şi în cazul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 81 C. pen.

Constatând că infracţiunea care face obiectul prezentului dosar s-a epuizat în cursul termenului de încercare de 5 ani al suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry, Franţa, definitivă la data de 15. Noiembrie 2012, în baza art. 83 alin. (1) C. pen. din 1969, s-a dispus revocarea beneficiului suspendării condiţionate a executării pedepsei de 10 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 895 din 15 octombrie 2012 a Tribunalului Corecţional Evry şi s-a dispus executarea acestei pedepse alături de pedeapsa aplicată inculpatului prin prezenta, de 1 an închisoare, urmând ca în final inculpatul să execute o pedeapsă de 1 (un) an şi 10 (zece) luni închisoare, cu privare de libertate.

În baza art. 88 C. pen. din 1969, s-a dedus din pedeapsa aplicată, timpul reţinerii şi arestării preventive (de către autorităţile franceze) de la data de 13 octombrie 2012 la data de 15 octombrie 2012.

În ceea ce priveşte aplicarea pedepsei accesorii, în baza art. 71 C. pen. din 1969, instanţa a interzis inculpatului A. drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a-II-a, lit. b) şi lit. c) teza a III-a C. pen. din 1969, din momentul rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate prin aceasta.

În ceea ce priveşte dreptul de a alege, având în vedere cauza Hirst c. Marii Britanii, prin care Curtea Europeană a statuat că interzicerea automată a dreptului de a participa la alegeri, aplicabilă tuturor deţinuţilor condamnaţi la executarea unei pedepse cu închisoarea, deşi urmăreşte un scop legitim, nu respectă principiul proporţionalităţii, reprezentând, astfel, o încălcare a art. 3 din Protocolul 1 din Convenţie, instanţa a apreciat că, în raport de natura infracţiunii săvârşite de inculpat, acesta nu este nedemnă să exercite dreptul de a alege, motiv pentru care nu i-a interzis exerciţiul acestui drept.

Instanţa a apreciat că, întrucât inculpatul s-a folosit la săvârşirea prezentei infracţiuni de calitatea de reprezentant al I.I. A., s-a impus interzicerea, ca pedeapsă accesorie, a dreptului prevăzut de art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969.

Având în vedere faptul că infracţiunea comisă este absolut independentă de aspectele referitoare la exercitarea autorităţii părinteşti, instanţa a apreciat că nu se impune interzicerea inculpatului a drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. d) şi e) C. pen. din 1969.

Instanţa a avut în vedere Decizia nr. 74/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dată în recurs în interesul legii, care a statuat că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I lit. c) nu se va face automat şi va fi supusă aprecierii instanţei, în funcţie de criteriile prevăzute de art. 71 alin. (3) C. pen. din 1969.

Pedeapsa aplicată inculpatului nefiind mai mare de 2 ani, în cauză nu s-a impus aplicarea de pedepse complementare.

Sub aspectul laturii civile a cauzei, instanţa a constatat că inculpatul a recuperat 2500 RON din totalul prejudiciului reţinut în actul de sesizare a instanţei.

Astfel, în baza art. 397 şi 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., respectiv art. 998 C. civ. din 1864, s-a admis în parte acţiunea formulată de Ministerul Economiei şi Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Cluj-Napoca - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj şi a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 153.835 RON cu titlu de despăgubiri către partea civilă (reprezentând impozit pe profit şi TVA de plată), precum şi la majorările şi penalităţile de întârziere aferente, calculate în continuare până la achitarea efectivă a prejudiciului.

Constatând că în cauză nu au fost luate măsuri asiguratorii, în baza art. 397 alin. (2) raportat la art. 249 alin. (1), (2), (4), (5), şi (6) C. proc. pen., art. 11 din Legea nr. 241/2005, în vederea recuperării prejudiciului creat bugetului statului, până la concurenţa valorii de 153.835 RON, s-a dispus luarea măsurilor asiguratorii ale sechestrului asupra oricăror bunuri mobile sau imobile aparţinând inculpatului şi popririi (în limitele prevăzute de lege) sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpatului de către o a treia persoană.

Prin decizia penală nr. 341/A/2017 din data de 2 martie 2017 Curtea de Apel Cluj, secţia penală, a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 71 din 23 martie 2016 a Tribunalului Sălaj.

A stabilit în favoarea Baroului Cluj, suma de 130 RON, ce se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei reprezentând onorariu parţial pentru apărător din oficiu - avocat M.

A obligat apelantul A. să plătească în favoarea statului suma de 500 RON reprezentând cheltuieli judiciare.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut următoarele:

În examinarea motivelor de apel invocate de inculpat prin apărător, Curtea a analizat primordial împrejurarea dacă, raportat la speţa dedusă judecăţii, sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 17023 - 17034, secţiunea a 2-a, Cap. II, Titlul VI1 din Legea nr. 302/2004.

S-a reţinut în acest sens, că prima instanţă s-a raportat în mod corect la condiţiile generale de recunoaştere şi executare în România a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în alte state, membre ale Uniunii Europene.

Aceasta deoarece, aşa cum reiese şi din răspunsurile trimise instanţei de către magistratul de legătură din Franţa, suspendarea condiţionată din dreptul penal român are corespondent în suspendarea simplă din dreptul penal francez, inclusiv în ceea ce priveşte motivele de revocare ale acesteia.

Curtea a considerat că dispoziţiile art. 17023 - 17034, secţiunea a 2-a, Cap.II, Titlul VI1 din Legea nr. 302/2004 se referă, în exclusivitate, la situaţia în care condamnarea anterioară instituie sau implică şi sancţiuni sau obligaţii alternative, impuse condamnatului pe lângă pedeapsa principală a închisorii. Dispoziţiile legale anterior menţionate fac referire, exclusiv, la măsurile de probaţiune sau sancţiunile alternative din hotărârile străine care trebuie adaptate la legislaţia română, astfel încât acestea să aibă o corespondenţă cât mai apropiată de conţinutul măsurilor de probaţiune sau sancţiunii alternative din dreptul penal român.

Or, este evident în această situaţie că aceste prevederi devin aplicabile numai în condiţiile în care suspendarea executării pedepsei nu este una simplă, ci este una care impune şi obligaţii alternative, cum ar fi instituţia suspendării prin punerea la încercare din dreptul penal francez sau a suspendării sub supraveghere din dreptul penal român.

În speţa dedusă judecăţii, inculpatul a fost condamnat anterior de către instanţele franceze la o pedeapsă de 10 luni închisoare cu suspendare simplă, astfel încât nu se punea problema corelării vreunor măsuri de probaţiune sau sancţiuni alternative dispuse alături de pedeapsa principală, întrucât acestea nu există.

Aşa cum reiese din analizarea textelor de lege anterior menţionate, acestea se aplică doar în cazul în care recunoaşterea şi executarea hotărârii judecătoreşti străine se face exclusiv pe cale principală şi nu şi pe cale incidentală.

Doar în aceste situaţii este instituită o procedură derogatorie de la dreptul comun (sesizarea instanţei române în condiţiile art. 17022 şi art. 17023 din Legea nr. 302/2004, procedura admiterii în principiu reglementată de art. 17024, judecarea cererii în cameră de consiliu, cu citarea persoanei condamnate şi a serviciului de probaţiune prev. de art. 17025 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, termenul de declarare a apelului - 5 zile - şi compunerea completului de apel - un singur judecător - prev. de art. 17024 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 302/2004.

Citarea serviciului de probaţiune în soluţionarea acestor gen de cauze se impune în mod evident datorită împrejurării că în sarcina persoanei condamnate sunt instituite, ab initio, măsuri de supraveghere şi obligaţii alternative, verificarea respectării acestora revenind serviciului de probaţiune, de aici şi raţiunea citării acestuia în proces.

În cauza de faţă, s-a apreciat că nu se impunea citarea serviciului de probaţiune deoarece, aşa cum s-a arătat, hotărârea de condamnare din Franţa care-l priveşte pe inculpat vizează o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată pur şi simplu, fără instituirea unei măsuri sau obligaţii alternative.

Inculpatul, prin apărător, a făcut referire în motivele susţinute oral şi la dispoziţiile art. 17030 - art. 17034 din Legea nr. 302/2004, însă s-a apreciat că acestea nu sunt incidente în cauză, întrucât toate se referă la măsuri de supraveghere sau măsuri alternative a căror neexecutare poate atrage revocarea suspendării, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză.

Din aceste considerente, Curtea nu a considerat necesară repunerea pe rol a cauzei (solicitată prin concluziile scrise) în vederea sesizării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară despre compatibilitatea cu legislaţia europeană a unei măsuri naţionale prin care o măsură în probaţiune este adoptată prin raportare la o altă măsură care creează o situaţie mai grea în statul de executare decât în statul emitent, deoarece în cauză prin hotărârea de condamnare din Franţa nu era instituită în sarcina inculpatului apelant nicio măsură de probaţiune.

Referitor la solicitările subsidiare formulate de apărare şi susţinute şi de către reprezentanta Ministerului Public, în sensul pronunţării unei noi hotărâri cu reţinerea incidenţei noului C. pen. ca fiind legea penală mai favorabilă şi înlăturarea stării de recidivă reţinută în sarcina inculpatului, cu consecinţa posibilităţii aplicării unei pedepse distincte a cărei executare să fie suspendată sub supraveghere, Curtea a reţinut că în cauză în mod corect s-a reţinut de către instanţa de fond ca fiind mai favorabilă legea reglementată de C. pen. anterior.

Astfel, instanţa de fond a reţinut în favoarea inculpatului prin hotărârea de condamnare circumstanţele atenuante prev. de art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, coborând pedeapsa aplicată sub minimul de 2 ani închisoare prevăzut de lege şi stabilind pedeapsa de 1 an închisoare.

Chiar dacă această circumstanţă atenuantă ar putea fi reţinută în favoarea inculpatului potrivit art. 75 alin. (2) lit. a) N. C. pen., efectele reţinerii circumstanţelor atenuante potrivit N. C. pen., sunt mai defavorabile decât în vechiul C. pen., întrucât, potrivit art. 76 alin. (1) N. C. pen., în cazul reţinerii de circumstanţe atenuante, doar limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită se reduc cu o treime (cuantum fix). Ca atare, dacă inculpatului i s-ar aplica dispoziţiile N. C. pen., minimul de pedeapsă ce i-ar putea fi aplicat ar fi de 1 an şi 4 luni închisoare, în timp ce prin aplicarea prevederilor art. 76 lit. d) din Vechiul C. pen. se putea ajunge la un minim de 15 zile închisoare. În consecinţă, în aplicarea globală a legii mai favorabile, în speţă aceste este vechiul C. pen.

Pe cale de consecinţă, întrucât judecata în faţa primei instanţe s-a realizat în cadrul procedurii simplificate, inculpatul recunoscând în totalitate infracţiunea reţinută în sarcina sa şi neconstatând din oficiu alte motive de nelegalitate ale sentinţei apelate, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea a respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinţei penale nr. 71 din 23 martie 2016 a Tribunalului Sălaj.

S-a constatat că pe parcursul judecării cauzei în apel inculpatul a recuperat suma de 30.000 RON din totalul prejudiciului în sumă de 153.835 RON cauzat părţii civile A.N.A.F. - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sălaj.

Împotriva deciziei penale nr. 341/A/2017 din data de 2 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, inculpatul A. a declarat prezentul recurs în casaţie (la data de 12 aprilie 2017), invocând cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., respectiv nerespectarea normelor de competenţă după materie sau după calitatea persoanei atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente.

În motivarea scrisă a cererii, inculpatul a solicitat admiterea recursului în casaţie formulat, casarea hotărârilor atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare, obligând instanţa de fond să pronunţe o hotărâre numai cu privire la infracţiunea dedusă judecăţii cauzei, fără depăşirea limitelor competenţei materiale, constatând imposibilitatea de revocare a măsurii alternative dispuse de autorităţile franceze, cât şi suspendarea executării pedepsei până la soluţionarea recursului în casaţie.

Cu privire la admisibilitatea recursului în casaţie, în esenţă, a apreciat că, în speţa de faţă, instanţa română a dispus revocarea suspendării simple a unei pedepse aplicată de instanţa franceză, în pofida faptului că nu avea competenţă să procedeze în acest sens, această măsură putând fi dispusă doar de către instanţa franceză.

Cu privire la temeinicia recursului în casaţie a arătat:

- că sentinţa atacată este lovită de nulitate absolută întrucât Tribunalul Sălaj nu era competent material şi funcţional să dispună revocarea suspendării "condiţionate";

- că judecata în faţa instanţei de fond a avut loc. în lipsa citării unei părţi - respectiv a serviciului de probaţiune, motiv pentru care sentinţa pronunţată este lovită de nulitate absolută.

A apreciat că, hotărârea instanţei de apel este nelegală întrucât instanţele române nu aveau competenţa să dispună revocarea suspendării condiţionate dispuse de către Tribunalul Evry.

Situaţia din prezenta speţă este reglementată în art. 17032 al acestei legi, conform căruia în cazul în care persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune pe durata termenului de încercare, competenţa revocării sancţiunii revine statului emitent atunci când hotărârea judecătorească străină se referă la amânarea aplicării pedepsei.

Deşi textul se referă în mod expres doar la amânarea aplicării pedepsei întrucât el a intrat în vigoare odată cu Noul C. pen., este cert că aceeaşi trebuie să fie situaţia şi în cazul suspendării condiţionate întrucât aceasta este instituţia corespondentă din Vechiul C. pen.

Art. 17031 şi 17032 din Legea nr. 302/2004 indică cu claritate cine are competenţa materială de a revoca o suspendare e executării măsurii dispusă în alt stat: instanţa română pentru suspendare sub supraveghere; instanţa străină pentru amânarea executării (instituţia de drept penal român cea mai apropiată de suspendarea simplă franceză, aşa cum rezultă din răspunsul magistratului detaşat în Franţa). Rezultă că atât sentinţa Tribunalului Sălaj, cât şi decizia Curţii de Apel Cluj, au fost pronunţate cu nerespectarea regulilor privind competenţa materială a instanţelor de judecată.

Totodată, trebuie observat că instanţa de apel a reţinut că prevederile amintite nu ar fi incidente întrucât împotriva inculpatului s-ar fi dispus doar pedeapsa închisorii de 10 luni fără alte obligaţii secundare suplimentare. Or, chiar din prima filă a deciziei atacate (precum şi din sentinţa Tribunalului Evry) rezultă că în sarcina acestuia a fost impusă şi obligaţia de a nu pătrunde într-o localitate din Franţa. Acest aspect a fost însă neglijat de instanţa de apel, care fie a considerat că aceasta nu este o obligaţie care decurge din sentinţa statului emitent, fie pur şi simplu nu a observat existenţa acestei obligaţii. Cert este însă, că această singură obligaţie există şi i-a fost impusă inculpatului prin hotărârea pronunţată de statul francez, astfel încât nu se poate discuta despre inaplicabilitatea 17023 - art. 17034 din Legea nr. 302/2004.

Având în vedere aceste aspecte, atunci când instanţa a recunoscut hotărârea străină şi adaptat sancţiunea alternativă la suspendarea condiționată, aceasta ar fi trebuit să constate că nu are competenţa de a se pronunţa în privinţa revocării beneficiului suspendării.

Raportat la scopul pentru care legea a instituit competenţa de revocare a acestui tip de sancţiune alternativă în favoarea statului emitent, a apreciat că acesta rezidă întocmai în lipsa de uniformitate la nivelul statelor membre în ce priveşte obligativitatea de a revoca suspendarea în astfel de cazuri.

Aşa cum rezultă şi din înscrisul comunicat la dosarul cauzei privind instituţia suspendării simple din dreptul francez, revocarea suspendării este facultativă în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni în termenul de încercare, fiind lăsat la latitudinea judecătorului să hotărască dacă circumstanţele impun o astfel de măsură; în schimb, în dreptul român revocarea este obligatorie atât în cazul suspendării condiţionate, cât şi în cazul amânării aplicării pedepsei.

Or, dacă instanţa română ar avea competenţa de a se pronunţa asupra revocării, ea ar fi nevoită să aplice legea unui stat străin deoarece, conform legii române revocarea este obligatorie. Pe de altă parte, dacă ar aplica legea română şi revocarea ar fi obligatorie, persoana ar fi pusă în mod evident într-o situaţie mai defavorabilă.

Având în vedere aceste aspecte, a apreciat că era necesară trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât ne aflăm în prezenţa unui caz de nulitate absolută datorită încălcării normelor privind competenţa instanţei.

Având în vedere această necompetenţă de a dispune revocarea suspendării condiţionate, a apreciat că se impunea trimiterea cauzei în vederea rejudecării cu citarea Serviciului de probaţiune, pentru ca acesta din urmă să pună concluzii în ce priveşte instituţia din dreptul român cea mai apropiată de suspendarea simplă din dreptul francez.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 mai 2017, fiind stabilit termen pentru examinarea admisibilităţii în principiu la data de 8 septembrie 2017.

Prin încheierea din 23 iunie 2017, Înalta Curte a admis, în principiu, cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 341/A/2017 din 2 martie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, şi a stabilit termen pentru judecarea pe fond a recursului în casaţie la data de 8 septembrie 2017, deşi a fost incident art. 396 alin. (10) C. proc. pen.

La data de 8 septembrie 2017, cauza a fost amânată pentru lipsa de procedură cu inculpatul, fixându-se termen pentru data de 6 octombrie 2017.

Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excede cenzurii instanţei investite cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casaţie nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, aşa încât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate să reevalueze materialul probator şi să stabilească o situaţie de fapt diferită de cea menţionată în hotărârile atacate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că sfera controlului judiciar pe calea recursului în casaţie a fost limitată, astfel că nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept în limita cazurilor de casare prev. de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., fără a putea analiza şi netemeinicia deciziei atacate.

Aceste consideraţii sunt aplicabile şi cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., conform căruia hotărârile sunt supuse casării când în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competența după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei competente.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, inculpatul A. nu invocă aspecte de nelegalitate, prin raportare la cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., ci, practic, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare în scopul de a se valorifica solicitarea formulată în apărare la judecata în fond şi în apel, adică a se constata că nu era admisibilă revocarea sancţiunii penale dispusă de autorităţile franceze întrucât doar instanţa franceză era competentă a dispune o astfel de soluţie.

Solicitarea recurentului priveşte situaţia nerespectării de către instanţele române a competenţei materiale sau după persoană, stabilită expres de dispoziţiile art. 36 şi 38 C. proc. pen., însă, în cauză, nu se indică nici un text incident care să fi fost încălcat, regulile fiind respectate.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere formal, situaţia invocată de recurent nu se încadrează în cazurile de casare şi nici în soluţiile avute în vedere de legiuitor ca şi remediu pentru nulităţile constatate în recursul în casaţie.

Prin memoriul formulat, recurentul invocă, de fapt, o altă problemă decât cea a competenței şi anume aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 17023 - 17034 din Legea nr. 302/2004 cu privire la care instanţa de fond şi de apel s-au pronunţat, după depunerea la note explicative de către magistratul de legătură din Franța, în sensul că au fost reţinute dispoziţiile art. 1401 şi 17018 - 17019 din Legea nr. 302/2004.

Prin urmare, invocarea cazului de casare este formală, având ca obiectiv, de fapt, discutarea fondului cauzei şi reaprecierea soluţiei date cu privire la posibilitatea de recunoaştere pe cale incidentală a unei hotărâri judecătoreşti străine şi a efectelor concrete ale recunoaşterii în perspectiva stării de recidivă.

Înalta Curte constată, aşadar, că inculpatul solicită o reevaluare a situaţiei reţinute în cauză, aspect nepermis în calea de atac a recursului în casaţie, al cărui scop este limitativ prevăzut de lege şi vizează doar judecarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fiind exclusă o reevaluare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a situaţiei de fapt şi de drept, acesta fiind un atribut exclusiv al instanţei de fond şi de apel.

Limitarea obiectului judecăţii în cadrul recursului în casaţie la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanţiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespunde unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare.

Instanţa de casare nu judecă pe fond procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci judecă, exclusiv, dacă din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este necorespunzătoare.

Scopul recursului în casaţie este de a îndrepta erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că inculpatul A., deşi formal a invocat cazul de recurs în casaţie prev. de art. 438 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., criticile formulate nu se încadrează în această situaţie întrucât regulile de competenţă materială şi după persoană, raportat la obiectul cauzei, au fost respectate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 341/A/2017 din data de 2 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală, cu obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie formulat de către recurentul inculpat A. împotriva deciziei penale nr. 341/A/2017 din data de 2 martie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia penală.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat A. în sumă de 80 RON, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 06 octombrie 2017.