Leasing contract as executive title negating interest to sue for return of equipment

Decizia nr. 1329/2017

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 5 decembrie 2012, sub nr. x/3/2012, reclamanta A., în calitate de succesor al B., a chemat în judecată pe pârâta Compania Națională „Poșta Română” SA pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la restituirea echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing operațional din 9 aprilie 2008, precum și obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1.901.166,78 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință/beneficiului nerealizat din cauza imposibilității de valorificare a echipamentelor în perioada scursă de la încetarea contractului și până la zi, precum și la plata dobânzii legale aferente sumei menționate anterior, dobândă calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată și până la data plății efective, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea depusă la termenul din data de 24 ianuarie 2013, reclamanta a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la data sesizării instanței, precum și în continuare până la data plății efective.

Prin încheierea de la termenul din data de 30 mai 2013 prima instanță a încuviințat solicitarea reclamantei de administrare a probei cu expertiză tehnică specialitatea calculatoare - informatică în vederea determinării gradului de uzură fizică al echipamentelor predate de către reclamantă pârâtei în baza contractului de leasing operațional.

La termenul din data de 30 octombrie 2014 prima instanță a luat act că părțile au agreat ca, față de numărul mare al echipamentelor ce urmau a fi verificate de expert și de răspândirea acestora în toate punctele de lucru ale pârâtei aflate pe teritoriul întregii țări, expertiza să fie realizată prin investigarea unui eșantion reprezentativ, de 10% din echipamentele care au făcut obiectul contractului.

La solicitarea primei instanțe, părțile au întocmit la data de 25 noiembrie 2014 un proces-verbal prin care au căzut de acord asupra locațiilor în care expertul urma să se deplaseze în vederea cercetării echipamentelor.

Raportul de expertiză a fost depus la data de 6 mai 2015, ambele părți formulând obiecțiuni la acesta.

Prin încheierea de la termenul din data de 28 mai 2015 prima instanță a respins obiecțiunile reclamantei și a admis obiecțiunea nr. 3 formulată de pârâtă.

Prin încheierea de la termenul din data de 20 noiembrie 2014, în considerarea numărului ridicat al echipamentelor care au făcut obiectul contractului și care urmau să fie supuse expertizării (6.880), precum și a faptului că acestea sunt situate la locațiile pârâtei Poșta Română din toată țara, ceea ce ar fi determinat întârzieri majore în soluționarea cauzei, prima instanță a luat act de acordul părților în sensul ca expertiza să se efectueze pe baza verificării unui eșantion de 10% din echipamentele care au făcut obiectul contractului, urmând ca părțile să stabilească de comun acord cu expertul echipamentele care urmau a fi verificate și calendarul de efectuare a verificărilor. Acest acord al părților a fost exprimat în procesul-verbal din data de 25 noiembrie 2014. Reclamanta a arătat la termenul din data de 11 decembrie 2014 că locațiile avute în vedere acoperă necesarul agreat de 10% din echipamentele contractate.

Prin sentința civilă nr. 5064 din 24 septembrie 2015, prima instanță a admis, în parte, cererea formulată de reclamantă, a obligat pârâta să restituie reclamantei echipamentele care au făcut obiectul contractului de leasing operațional înregistrat la pârâtă, din 9 aprilie 2008, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.045.832,64 euro, în lei la cursul BNR valabil la data plății efective, reprezentând contravaloare lipsei de folosință/beneficiului nerealizat, precum și la plata dobânzii legale aferente acestei sume calculată de la data de 1 ianuarie 2012 până la data plății efective. De asemenea, prima instanță a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 172.577,95 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că între C. SA, în calitate de furnizor, B., în calitate de locator, și Compania Națională Poșta Română SA, în calitate de utilizator, a intervenit contractul de leasing operațional din 9 aprilie 2008 în baza căruia locatorul a cumpărat de la furnizor și a transmis utilizatorului, pe perioada contractului, dreptul de folosință asupra produselor ce fac obiectul contractului (art. 2). Durata contractului, astfel cum reiese aceasta din art. 3 și art. 28, a fost stabilită la 3 ani, începând de la data semnării certificatului de acceptanță. Pe toată durata contractului utilizatorul urma să achite locatorului contravaloarea folosinței, în 36 de rate lunare de leasing, în valoare de 236.632,36 euro fiecare (art. 28.2).

Potrivit art. 27.2 din contract, obiectul leasingului îl constituiau 1.150 de Severe x; 3.400 de Stații de lucru x; 2101 imprimante format x; 2.000 de Imprimante format y; 60 de Imprimante laser format A4 mono z; 30 de Imprimante laser format x și 30 de sisteme notebook x.

Prin certificatul de acceptare întocmit la data de 26 iunie 2008, părțile au atestat ca echipamentele au fost predate utilizatorului în bună stare de funcționare și în conformitate cu contractul.

Având în vedere data întocmirii certificatului de acceptanță a echipamentelor, contractul urma să se desfășoare în perioada 26 iunie 2008 -26 iunie 2011, pe o perioadă de 36 de luni.

Potrivit art. 10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul este obligat să restituie bunul în conformitate cu prevederile contractului de leasing.

Potrivit art. 17 din contract, echipamentele urmau a fi predate de utilizator locatorului la sfârșitul perioadei contractuale. Predarea urma să se facă pe baza de proces-verbal în ultima zi de valabilitate a contractului de leasing, la locația comunicată în scris de locator. Echipamentele urmau a fi restituite în stare normală de funcționare, mai puțin uzură naturală cauzată de folosire. Utilizatorul era obligat să suporte toate cheltuielile privind restituirea echipamentelor, respectiv de demontare, transport, asigurarea transportului, descărcare, încărcare, etc.

Locația la care utilizatorul urma să restituie echipamentele a fost indicată de locator la data de 16 noiembrie 2011.

Pârâta utilizator nu și-a executat obligația de a restitui echipamentele în locația indicată de locator, după ce aceasta i-a fost indicată.

Neexecutarea acestei obligații a fost recunoscută de pârâtă prin procesul-verbal de conciliere încheiat de părți la data de 5 iulie 2012, prin care pârâta se angaja să restituie echipamentele care au făcut obiectul contractului în termen de 90 de zile în locația indicată de către reclamantă.

De asemenea, în cuprinsul notelor de ședință din 26 martie 2014 pârâta a arătat că „măsura de retragere din producție a echipamentelor determină, pe de o parte, blocarea totală a activității poștale, iar pe de altă parte aduce CN Poșta Română SA în situația de a nu își respecta obligațiile legale, care decurg din calitatea acesteia de furnizor de serviciu universal desemnat în domeniul serviciilor poștale”.

Prin nota din data de 16 septembrie 2014 aprobată de președintele consiliului de administrație și avizată de directorul general al pârâtei, notă emisă în contextul întreprinderii unor demersuri pentru soluționarea amiabilă a cauzei de față, se arată că pârâta nu a reușit să-și respecte obligația de restituire a echipamentelor.

Deținerea în continuare a echipamentelor și locațiile în care acestea se aflau distribuite rezulta și din adresa depusă la termenul din data de 30 octombrie 2014 prin care pârâta își exprimă acordul pentru efectuarea expertizei prin investigarea echipamentelor prin sondaj - minim 10% per locație.

Pentru aceste motive, în baza textelor contractuale și legale citate, prima instanță a obligat pârâta să restituie reclamantei echipamentele care au făcut obiectul contractului de leasing operațional. A precizat prima instanță că restituirea se va efectua în coordonatele stabilite în cuprinsul contractului și notificării din data de 16 noiembrie 2011 emisă de reclamanta locator: utilizatorul va suporta toate cheltuielile privind restituirea echipamentelor la depozitul reclamantei situat în Austria.

Prima instanță a mai reținut că, potrivit art. 1082 C. civ., debitorul este obligat la plata daunelor de întârziere pentru neexecutarea obligației. Daunele interese cuprind pierderea suferită și beneficiul nerealizat (art. 1084 C. civ.).

Prin încălcarea obligației de restituire a echipamentelor care au făcut obiectul contractului, pârâta a săvârșit o faptă ilicită și a produs reclamantei un prejudiciu. Reclamanta a fost lipsită de folosința echipamentelor, pe care le-ar fi putut valorifica prin cedarea folosinței în vederea obținerii unor venituri.

Reclamanta a solicitat ca pârâta să fie obligată la plata contravalorii lipsei de folosință cu începere de la data încetării prin ajungere la termen a contractului de leasing operațional încheiat de părți. Acest moment nu a fost, însă, luat în considerare, având în vedere că obligației utilizatorului de a restitui echipamentele îi era corelativă obligația locatorului de a indica locul în care predarea urma să fie făcută. Or, locația la care utilizatorul urma să restituie echipamentele a fost indicată de locator abia la data de 16 noiembrie 2011. În aceste condiții, aceasta, iar nu alta, anterioară, este data de la care utilizatorul era în măsură să își execute obligația de restituire și cu începere de la care utilizatorul poate fi obligat să suporte contravaloarea lipsei de folosință.

Nu a putut fi primită nici susținerea reclamantei potrivit căreia aceasta nu ar fi comunicat utilizatorului locația de restituire a bunurilor deoarece părțile erau angrenate într-o amplă negociere a condițiilor de prelungire a duratei contractului, căci nimic nu o împiedica pe reclamantă ca, în paralel cu continuarea negocierilor, să comunice pârâtei locația în care dorea să îi fie restituite bunurile în ipoteza eșecului negocierilor.

Luând ca premisă faptul că în contractul de leasing părțile au exprimat contravaloarea folosinței cedate utilizatorului prin raportare la un interval de o lună calendaristică, reclamanta a solicitat ca determinarea contravalorii lipsei de folosință să se facă tot prin raportare la o lună calendaristică. De aceea, prima instanță a constatat că pârâta este datoare să acopere contravaloarea lipsei de folosință a echipamentelor suferită de reclamantă pentru perioada 17 noiembrie 2011 - 5 decembrie 2012, adică 12 luni (decembrie 2011 - noiembrie 2012).

Reclamanta a solicitat prin cererea de chemare în judecată ca lipsa de folosință să fie evaluată cu luarea în considerare a unei perioade de 17 luni, al cărei sfârșit era marcat de data de 5 decembrie 2012, la care a fost sesizată instanța. Această perioadă de 17 luni nu a fost extinsă de reclamantă, care chiar și în modul de calcul depus la ultimul termen de judecată s-a raportat tot la o perioadă de 17 luni pentru determinarea pretențiilor.

Reclamanta a propus ca bază de calcul a contravalorii lipsei de folosință chiria lunară în suma de 228.651,28 euro. La rândul său, pârâta a propus o contravaloare a chiriei lunare în suma de 231.372,5 euro, tabel atașat concluziilor scrise, coloana D, suma obținută prin însumarea chiriilor lunare prezentate de pârâtă pentru fiecare categorie de echipament în parte, cu luarea în considerare a numărului de unități din fiecare categorie în parte). Valorile propuse de reclamantă și de pârâtă diferă între ele și sunt distincte de valoarea lunară a redevenței de 281.592,51 euro stabilită de părți prin art. 28.2 din contractul de leasing. Dintre aceste valori, prima instanță a avut-o în vedere pe cea propusă de reclamantă (228.651,28 euro), care este mai mică decât cea propusă de pârâtă (231.372,5 euro) și a fost astfel, implicit, acceptată de aceasta din urmă.

Din această sumă a fost scăzută rata de nefuncționalitate la data încetării contractului de 4,71%, astfel cum a fost aceasta determinată de expert, rezultând o rată de funcționalitate de 95,29% și, deci, o contravaloare lunară a lipsei de folosință a echipamentelor funcționale la data încetării contractului de 217.881,80 euro (= 228.651,28 euro x 95,29%).

Din contravaloarea lunară a lipsei de folosință a echipamentelor funcționale la data încetării contractului a fost dedusă rata de uzură a echipamentelor la data încetării contractului, de 60%, astfel cum a fost aceasta determinată de expert, rezultând o rată de funcționalitate efectiv utilizabilă de 40% și, deci, o contravaloare lunară a lipsei de folosință a echipamentelor funcționale, dar uzate în urma utilizării lor de către pârâtă în baza contractului, de 87.152,72 euro (= 217.881,80 euro x 40%).

A rezultat că pentru perioada cuprinsă între 17 noiembrie 2011 și 5 decembrie 2012, adică 12 luni, contravaloarea lipsei de folosință datorată de pârâtă reclamantei este de 1.045.832,64 euro (= 87.152,72 euro x 12 luni).

Prima instanță a precizat, față de expertiza efectuată în cauză, că verificarea echipamentelor a avut loc în condițiile agreate de părți și încuviințate de instanță, expertul răspunzând obiectivelor stabilite printr-o estimare, care implică în mod inevitabil o marjă de eroare considerată de părți acceptabilă la momentul la care au agreat asupra modalității de administrare a probei.

Expertul a furnizat estimarea sa pe baza unor statistici uzuale folosite în domeniul de activitate relevant, iar răspunsul oferit de expert la obiectivele stabilite de instanță este satisfăcător pentru scopul acestei proceduri judiciare: expertul a oferit o estimare a gradului de funcționalitate și a gradului de uzură al echipamentelor la data expirării duratei contractuale, iar această estimare poate fi folosită de instanță pentru dezlegarea cauzei. Răspunsul furnizat de expert include, dată fiind metodologia folosită (o verificare efectivă a unei minoritari reprezentative a echipamentelor care au făcut obiectul contractului, iar nu a totalitarii acestora) și dată fiind simpla trecere a timpului, o marjă de eroare pe care atât părțile, cât și instanța au considerat-o acceptabilă.

A arătat prima instanță că pârâta a susținut că gradul de uzură nu poate fi cel indicat de expert, propunând ca instanța să ia în considerare fie un grad de uzură de 100%, fie grade de uzura diferențiate pe categorii de echipamente (care depășesc gradul de uzură de 60% indicat de expert), deoarece echipamentele au fost utilizate intensiv.

Sub acest aspect a reținut prima instanță că este de observat că gradul de uzură nu poate fi, în același timp, și de 100%, și de 75%, în funcție de categoria de echipamente.

Pârâta a propus, mai întâi, ca gradul de uzură să fie considerat a fi de 100%, indicând drept temei pentru această solicitare H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe. Cu toate acestea, potrivit art. I pct. 1 și 2 din Anexa 1 a H.G. nr. 2139/2004, catalogul cuprinde clasificarea mijloacelor fixe utilizate în economie și duratele normale de funcționare ale acestora, care corespund cu duratele de amortizare în ani, aferente regimului de amortizare liniar. Durata normală de funcționare reprezintă durata de utilizare în care se recuperează, din punct de vedere fiscal, valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe calea amortizării. În consecință, durata normală de funcționare este mai redusă decât durata de viață fizică a mijlocului fix respectiv.

Chiar pârâta a arătat că echipamentele, pe care încă le deține, sunt în folosință: în cuprinsul notelor de ședință nr. 104.1/2744 din 26 martie 2014 depuse la termenul din data de 27 martie 2014 pârâta a arătat că „măsura de retragere din producție a echipamentelor determină, pe de o parte, blocarea totală a activității poștale, iar pe de altă parte aduce CN Poșta Română SA în situația de a nu își respecta obligațiile legale, care decurg din calitatea acesteia de furnizor de serviciu universal desemnat în domeniul serviciilor poștale”.

Pârâta a mai arătat că durata medie de funcționare avută în vedere de expert și gradul de uzură estimat de acesta au fost furnizate prin luarea în considerare a unui regim normal de utilizare. În realitate însă, echipamentele au fost folosite de pârâtă într-un regim intensiv de exploatare, ceea ce ar determina o valoare mai mare a coeficientului de uzură.

Cu referire la această susținere, a arătat prima instanță că expertul a oferit, cu acordul părților și cu încuviințarea instanței, o estimare, iar nu o evaluare exactă a stării echipamentelor care au făcut obiectul contractului. Apoi, pârâta a avut posibilitatea să prezinte expertului situațiile sale interne din care reieșea regimul de utilizare al echipamentelor, cu ocazia efectuării expertizei, astfel încât acesta să poată avea în vedere împrejurarea concretă semnalată. În sfârșit, situațiile interne depuse de pârâtă la termenul din 28 mai 2015 (anexa 2) nu pot fi valorificate în sensul dorit de parte, având în vedere că ele nu sunt decât niște instrumente de lucru intern ale pârâtei, care nu au fost prezentate expertului pentru a le lua în calcul sau reclamantei pentru a le putea verifica și combate. În plus, pârâta nu a oferit informații referitoare la modul în care această situație a fost redactată, singurul criteriul relevant fiind cel al timpilor de lucru înregistrați de fiecare echipament în parte; acești timpi nu au fost însă prezentați de pârâtă.

Pentru aceste motive, prima instanță a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 1.045.832,64 euro, în lei la cursul BNR de la data plății efective, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferentă perioadei 17 noiembrie 2011 - 5 decembrie 2012 (12 luni, decembrie 2011 - noiembrie 2012).

Prima instanță a reținut și dispozițiile art. 1088 C. civ., potrivit cărora în cazul obligațiilor care au ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot include decât dobânda legală.

Potrivit art. 1 alin. (1) și (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.

Potrivit art. 2 din Ordonanță, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi remuneratorii și/sau penalizatoare, după caz, și în absența stipulației exprese a nivelului acestora de către părți, se va plăti dobânda legală aferentă fiecăreia dintre acestea.

Potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din Ordonanță, rata dobânzii legale remuneratorii se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință a Băncii Naționale a României, care este rata dobânzii de politică monetară stabilită prin hotărâre a Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României. Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale.

Având în vedere determinarea contravalorii lipsei de folosință prin raportare la o lună calendaristică, dobânda penalizatoare va fi datorată de pârâtă cu începere de la 1 ianuarie 2012 și până la data achitării efective a debitului principal, în suma de 1.045.832,64 euro.

Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță a obligat pârâta la plata sumei de 172.577,95 RON cu titlul de cheltuieli de judecată (taxa de timbru în cuantum de 8 RON, taxa de timbru în cuantum de 51.648,27 RON corespunzătoare pretențiilor principale admise, timbru judiciar în cuantum de 5 RON, taxa de timbru în cuantum de 5.538,8 RON aferentă dobânzii legale acordate, 110.377,88 RON onorariu de avocat redus proporțional în urma admiterii în parte a pretențiilor reclamantei (1.045.832,64 euro față de 1.949.578,27 euro), 5.000 RON onorariu expert).

Împotriva acestei sentințe civile nr. 5064 din 24 septembrie 2015 au formulat apel, în termen legal, atât reclamanta A., cât și pârâta Compania Națională „Poșta Română” SA. Reclamanta a formulat apel și împotriva încheierii de ședință din 28 mai 2015.

Ambele apeluri au fost înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub același număr unic x/3/2012.

În motivarea apelului formulat de reclamanta A., succesoarea în drepturi a B., legal timbrat, s-a arătat, după prezentarea raporturilor juridice contractuale dintre părți, că soluția primei instanțe de respingere a obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză administrat la fond, soluție cuprinsă în încheierea de ședință din 28 mai 2015, este vădit greșită.

În ceea ce privește soluția pronunțată de prima instanță, apelanta-reclamantă a arătat că aceasta este criticată doar parțial, sub aspectul datei de la care pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosință/beneficiu nerealizat, această dată fiind data la care contractul de leasing operațional a încetat, 26 iunie 2011, iar nu data de 17 noiembrie 2011 așa cum a stabilit prima instanță.

Sub acest aspect apelanta-reclamantă a susținut că potrivit prevederilor contractuale, durata leasingului era de 3 ani începând cu data semnării certificatului de acceptare, iar la expirarea ei pârâta trebuia să restituie produsele în starea normală de funcționare, mai puțin uzura normală cauzată de folosirea lor. Predarea produselor urma să se facă în ultima zi de valabilitate a contractului, la locația comunicată în scris de către reclamantă (art. 3, art. 6 și art. 28 din contract).

Cum data predării efective a echipamentelor către Poșta Română a fost data de 26 iunie 2008, dată la care părțile au încheiat Certificatul de Acceptare înregistrat la pârâtă sub nr. 102/1619 din 26 iunie 2008, rezultă că efectele contractului au încetat la 26 iunie 2011, dată la care echipamentele ar fi trebuit predate către reclamantă potrivit art. 6 din contract.

Apelanta-reclamantă a arătat că nu există o culpă a sa în sensul că nu ar fi comunicat pârâtei adresa locației unde aceasta ar fi trebuit să restituie echipamentele din moment ce încă din ianuarie 2011 A. a început negocierile cu Compania Națională Poșta Română în vederea prelungirii contractului de leasing/încheierea unui nou contract pentru echipamentele folosite de pârâtă, negocieri ce au fost purtate de A. cu bună-credință și ulterior datei de 26 iunie 2011, iar aceste negocieri au eșuat exclusiv din vina Poștei Române.

Apelanta-reclamantă a mai arătat că prima instanță în mod greșit a statuat că pârâta este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 până la data primirii notificării cu privire la locația de restituire, căci ulterior datei de 26 iunie 2011 pârâta a continuat să folosească echipamentele, acestea fiind și în prezent folosite de Compania Națională Poșta Română, lipsa acestora fiind în măsură să paralizeze efectiv activitatea pârâtei. Pericolul iminent al unui asemenea blocaj și lipsa fondurilor necesare pentru încheierea unui nou contract de leasing pentru echipamentele folosite a determinat conduita Companiei Naționale Poșta Română în sensul de a întârzia în mod constant exprimarea unei poziții cu privire la ofertele pe care A. le-a transmis în cadrul negocierilor purtate între părți, apelanta-reclamantă A. fiind indusă în eroare de către pârâta care a creat aparența faptului că înțelege să achite contravaloarea folosinței echipamentelor după data de 26 iunie 2011 și să încheie un nou contract cu A. în considerarea acestei folosințe.

Contrar celor reținute de prima instanță, lipsa indicării de către A. a locației în care urmau a fi restituite echipamentele de către Compania Națională Poșta Română la data încetării contractului de leasing operațional, anume 26 iunie 2011, nu a exonerat Compania Națională Poșta Română de obligația restituirii echipamentelor și nu putea avea drept efect acordarea de către apelanta-reclamantă a dreptului de folosință a acestora în mod gratuit.

Apelanta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul modului de calcul al dobânzii legale, arătând că, deși la termenul din 24 ianuarie 2013 a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data scadenței debitului principal, prima instanță a acordat dobânda legală cu începere de 1 ianuarie 2012, raționamentul judecătorului fondului necorespunzând nici măcar propriilor considerente pe care și-a întemeiat soluția dată primului capăt de cerere, anume acelea prin care a stabilit că 16 noiembrie 2011 este data de la care Compania Națională Poșta Română datorează contravaloarea lipsei de folosință.

În drept, apelanta-reclamantă a invocat dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1082, art. 1084 C. civ. de la 1864, art. 10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997, precum și pe dispozițiile art. 1345 din noul C. civ.

În motivarea apelului formulat de pârâta Compania Națională Poșta Română SA, legal timbrat, s-a arătat că prima instanță, în mod neîntemeiat, a obligat Compania Națională Poșta Română la restituirea echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing operațional din 9 aprilie 2008, în condițiile în care intimata-reclamantă deținea un titlu executoriu, astfel că primul capăt de cerere se impunea a fi respins ca inadmisibil.

Deși s-a învederat primei instanțe că A. nu justifica un interes în promovarea acțiunii, în ceea ce privește primul capăt de cerere, respectiv obligarea C.N. Poșta Română SA la restituirea echipamentelor, prima instanță nu a pus în discuția părților aceste aspecte, încălcând principiul aflării adevărului și principiul rolului activ, reglementat de art. 129 C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, apelanta-pârâtă a arătat că înțelege să invoce excepția lipsei de interes a reclamantei A. în promovarea acțiunii în ceea ce privește primul capăt de cerere, căci interesul lui A. nu este unul determinat, în cauză intimata-reclamantă nejustificând un folos concret urmărit prin demersul judiciar, deținând deja un titlu executoriu - contractul de leasing, conform O.G. nr. 51/1997.

În ceea ce privește reținerea de către prima instanță ca fiind îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a Companiei Naționale Poșta Română, apelanta-pârâtă a susținut că aceasta este neîntemeiată, deoarece la momentul la care a analizat îndeplinirea condiției existenței culpei și prejudiciului, Tribunalul București nu a luat în considerare propria culpă a intimatei-reclamante la producerea așa-zisului prejudiciu pentru care Compania Națională Poșta Română a fost obligată la plata despăgubirilor în cuantum de 1.045.832,64 euro.

Astfel, atâta timp cât contractul de leasing operațional are caracter executoriu, la încetarea duratei de valabilitate a contractului intimata-reclamantă putea și trebuia să ia toate măsurile necesare pentru demararea procedurii executării silite împotriva Companiei Naționale Poșta Română în vederea recuperării echipamentelor date în folosință, pentru a preîntâmpina sau a reduce așa-zisul prejudiciu constând în lipsa de folosință a bunurilor.

Cu toate acestea, dând dovadă de lipsă de diligență, intimata-reclamantă a rămas în pasivitate fără a întreprinde niciun demers în sensul recuperării echipamentelor.

De asemenea, intimata-reclamantă avea posibilitatea să facă o evaluare a echipamentelor la momentul încetării contractului.

Cum în domeniul IT echipamentele au cele mai mari grade de uzură morală datorită progresului tehnologic, iar echipamentele date în leasing către C.N. Poșta Română SA nu mai puteau fi date în folosință sau erau greu vandabile, a susținut apelanta-pârâtă că intimata-reclamantă, cu bună-știință, deși avea un titlu executoriu, a acceptat să lase în custodia Companiei Naționale Poșta Română echipamentele tocmai pentru a putea solicita ulterior obligarea acesteia la plata de despăgubiri.

Pentru acest considerent, propria culpă a reclamantei (lipsa de diligență) nu poate constitui temei juridic al pretențiilor solicitate, iar soluția instanței de fond este lipsită de fundament juridic, fiind pronunțată cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem alleaans.

Apelanta-pârâtă a mai arătat că, în mod netemeinic, prima instanță a obligat C.N. Poșta Română SA la plata sumei în cuantum de 1.045.832,64 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, omologând raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic desemnat și acordând valențe juridice modului de calcul întocmit de intimata-reclamantă. Aceasta deoarece raportul de expertiză care a stat la baza soluției primei instanțe a fost întocmit cu nesocotirea obiectivelor încuviințate prin încheierea de ședință din 30 mai 2013 și reprezintă o simplă estimare stabilită pe baza statisticii întâlnite în literatura de specialitate și nu o evaluare concretă, corectă și obiectivă a stării echipamentelor.

Apelanta-pârâtă a criticat și neluarea în considerare, de către prima instanță, a criticilor formulate de Compania Națională Poșta Română la raportul de expertiză, arătând că existau diferențe între numărul și tipurile de echipamente avute în vedere de expert și menționate în raportul de expertiză și numărul și categoriile echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing operațional, respectiv expertul a inclus o categorie de bunuri care nu au făcut obiectul contractului de leasing, 4.144 monitoare, această categorie de bunuri –monitoarele - fiind deja inclusă în categoriile „servere” și „stații de lucru”.

De asemenea, durata medie de funcționare de 5 ani a echipamentelor, menționată în raportul de expertiză ca fiind o valoare acceptată de experții IT și în funcție de care expertul tehnic a stabilit un grad de uzură de 60%, este o valoare care se aplica în situația unei utilizări normale a echipamentelor din punct de vedere al duratei de utilizare (maxim 8 ore pe zi), cât și din prisma condițiilor de exploatare (amplasare în birouri, centre de date). Or, în cazul C.N. Poșta Română SA, majoritatea echipamentelor funcționează în cadrul spațiilor de producție (oficii poștale, centre de tranzit, etc.) pe o durată cuprinsă între 12 și 24 de ore pe zi, în condiții de utilizare intensă, condiții care nu au fost luate în considerare de către expertul tehnic desemnat.

Drept urmare, a susținut apelanta-pârâtă că gradul de uzură a echipamentelor depășește procentul de 60% indicat de expertul tehnic.

Ținând cont atât de uzura fizică, cât și de cea morală, pentru fiecare tip de echipament închiriat, Compania Națională Poșta Romănă a solicitat să fie luate în considerare următoarele perioade de uzură: servere 3 ani; stații de lucru 3 ani; imprimante 4 ani; laptop-uri 4 ani. Astfel, gradul de uzură a echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing are, în opinia apelantei-pârâte, un procent de 75% și de 100%, în funcție de categoria de echipamente, iar valoarea despăgubirilor - calculată prin raportare la aceste praguri - este de 18.242,84 euro și nu în cuantum de 1.045.832,64 euro, cum în mod netemeinic a reținut Tribunalul București în sentința apelată.

Pentru aceleași motive și în temeiul principiului accesorium sequitur principale, apelanta-pârâtă a apreciat ca fiind netemeinică și soluția dată de prima instanță în ceea ce privește căpătul 3 al acțiunii introductive: obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumei în cuantum de 1.045.832,64 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință/beneficiul nerealizat.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, a susținut apelanta-pârâtă că prima instanță, deși a admis doar în parte pretențiile intimatei-reclamante formulate prin acțiunea introductivă, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., obligând în consecința Compania Națională Poșta Română la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul total solicitat de A.

În drept, apelanta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 282 și urm. C. proc. civ.

Apelanta-reclamantă a formulat întâmpinare la apelul pârâtei, prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

Și apelanta-pârâtă a formulat întâmpinare la apelul reclamantei, prin care s-a apărat în fapt și în drept, solicitând respingerea acestuia ca nefondat. De asemenea, apelanta-pârâtă a atașat întâmpinării și un set de înscrisuri.

În susținerea apelurilor ambele părți au solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, iar apelanta-pârâtă a solicitat și refacerea probei cu expertiză tehnică în specialitatea IT, instanța de apel a încuviințat pentru ambele părți proba cu înscrisuri și a respins proba cu expertiză, ca nefiind necesară și utilă cauzei.

Prin decizia nr. 183/A din 1 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, au fost respinse apelurile formulate de reclamanta A., împotriva sentinței civile nr. 5064 din 24 septembrie 2015 și încheierii de ședință din data de 28 mai 2015 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, având ca obiect pretenții, și de pârâta Compania Națională Poșta Română SA, împotriva aceleiași sentinței civile nr. 5064 din 24 septembrie 2015 menționate anterior, ca nefondate.

Au fost respinse cererile apelantelor de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul formulat de reclamanta A., prin care s-a criticat soluția primei instanțe de respingere a obiecțiunilor formulate de reclamantă la raportul de expertiză administrat în primă instanță, soluție cuprinsă în încheierea de ședință din 28 mai 2015, s-a susținut că prima instanță, în mod greșit, a respins obiecțiunile sale referitoare la uzura echipamentelor, căci respectivele echipamente nu puteau să aibă o uzură faptică de 60% pentru că 95,29% din aceste echipamente erau funcționale, conform concluziilor expertizei, iar o rată de uzură de 60% a acestor echipamente echivalează cu lipsa lor efectivă de funcționalitate.

Aceste susțineri au fost găsite nefondate, reținându-se că prima instanță a arătat, în mod corect, în motivarea soluției de respingere a obiecțiunilor formulate de reclamantă, că uzura echipamentelor nu se confundă cu funcționalitatea acestora. Cum gradul de uzură nu se confundă cu funcționalitatea și nu este influențat de aceasta, o rată de uzură de 60% a acestor echipamente IT nu echivalează cu lipsa lor efectivă de funcționalitate.

Apelanta-reclamantă a mai susținut că expertul ar fi trebuit să se raporteze la o perioadă de uzură de 7 ani, iar nu de 5 ani cum a procedat acesta, având în vedere că de la data predării echipamentelor către intimata-pârâtă și până în prezent au trecut 7 ani, iar echipamentele sunt și în prezent, în cea mai mare parte, funcționale. Pornind de la această perioadă de 7 ani și folosind același raționament teoretic pe care l-a folosit și expertul, adică „regula de 3 simplă”, rezultă că procentul de uzură după primii 3 ani de folosire conform contractului este de 14,20% x 3=42,6%, iar nu de 60% cât s-a concluzionat în raportul de expertiză.

Aceste susțineri au reprezentat parte din obiecțiunile formulate la raport și au fost respinse de prima instanță prin încheierea din 28 mai 2015 cu motivarea că, așa cum s-a arătat anterior, folosința și uzura sunt două noțiuni distincte, care se apreciază în funcție de parametri distincți, iar pe de altă parte modul de calcul al uzurii propus de reclamantă ar conduce la variația coeficientului de uzură la un moment anterior în funcție de evenimente ulterioare.

Sub acest aspect instanța de apel a apreciat că prima instanță a respins în mod corect și aceste obiecțiuni formulate de reclamantă la raportul de expertiză specialitatea IT, căci, într-adevăr, folosința și uzura sunt două noțiuni distincte, iar expertul s-a raportat, pentru determinarea gradului de uzură al echipamentelor, la durata medie de funcționare pentru calculatoarele fabricate în anul 2008, durată medie de funcționare ce era de 5 ani.

Expertul a avut a stabili, în anul 2015, uzura echipamentelor la un moment anterior efectuării expertizei, iar o determinare obiectivă a gradului de uzură la nivelul anului 2011 nu se putea face decât prin raportare la o durată, tot obiectivă, medie de funcționare a tipului respectiv de echipamente. Împrejurarea că echipamentele IT erau folosite de intimata-pârâtă și ulterior duratei lor medii de funcționare nu are semnificația unui grad de uzură mai redus la nivelul anului 2011, căci gradul de uzură pentru astfel de echipamente se determină prin raportare la criterii de natură tehnică.

Contrar susținerilor apelantei-reclamante, expertul a detaliat în răspunsul la obiectivul nr. 2 al raportului de expertiză justificarea duratei medii de funcționare de 5 ani avută în vedere, făcând trimitere atât la statistica din literatura de specialitate, ce a fost indicată la pagina 2 a raportului de expertiză, cât și prezentând un grafic cu evoluția duratelor medii de funcționalitate a PC din 2006 în 2015, grafic preluat de pe site-ul x.

Având în vedere aceste considerente, instanța de apel a constatat că sunt nefondate, în întregime, criticile formulate de apelanta-reclamantă referitoare la încheierea de ședință din 28 mai 2015 prin care prima instanță a respins obiecțiunile formulate de reclamantă la raportul de specialitate IT.

Apelanta-reclamantă a formulat critici și cu privire la sentința civilă nr. 5064 din 24 septembrie 2015, critici ce au vizat doar data de la care prima instanță a calculat contravaloarea lipsei de folosință/beneficiul nerealizat la plata căruia a fost obligată intimata-pârâtă, precum și data de la care a stabilit că începe să curgă dobânda legală aferentă acestei lipse de folosință.

Analizând aceste critici ale apelantei-reclamante prin prisma prevederilor contractuale și a probatoriului administrat în cauză, instanța de apel a constatat că ele sunt nefondate în ceea ce privește data de la care intimata-pârâtă putea fi obligată la plata contravalorii lipsei de folosință/beneficiului nerealizat invocat de apelanta-reclamantă.

Astfel, potrivit art. 17 din contractul de leasing operațional din 5 mai 2008, intimata-pârâtă, în calitate de utilizator, avea obligația de restituire a produselor în ultima zi de valabilitate a contractului de leasing, la locația comunicată în scris de către apelanta-reclamantă, în calitate de locator.

Este adevărat că ultima zi de valabilitate a contractului a fost data de 26 iunie 2011 (ultima zi a termenului de 3 ani calculat de la semnarea certificatului de acceptanță), aspect necontestat de părți, însă apelanta-reclamantă a comunicat intimatei-pârâte locația la care trebuiau restituite echipamentele abia prin adresa din 16 noiembrie 2011.

Potrivit art. 1082 C. civ. de la 1864, debitorul este obligat la plata daunelor-interese (ce cuprind pierderea suferită de creditor și beneficiul nerealizat - art. 1084 C. civ.) pentru neexecutarea obligației „afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată”.

Or, în speță, deși intimata-pârâtă avea obligația de restituire a echipamentelor în ultima zi de valabilitate a contractului, aceasta a invocat prin întâmpinare necomunicarea până la data de 16 noiembrie 2011 de către apelanta-reclamantă a locației la care produsele trebuiau restituite. Cum potrivit art. 17 din contractul de leasing apelanta-reclamantă avea obligația comunicării în scris a locației de predare a echipamentelor, până la momentul îndeplinirii acestei obligații intimata-pârâtă nu poate fi obligată la plata lipsei de folosință/beneficiului nerealizat deoarece neexecutarea obligației de restituire a echipamentelor provine din o cauză străină Poștei Române, care nu-i poate fi imputată.

Susținerile apelantei-reclamante în sensul că, și dacă locația de restituire ar fi fost comunicată, intimata-pârâtă nu ar fi putut efectiv să efectueze restituirea și, mai mult, nici nu ar fi dorit să o facă din perspectiva blocării totale a activității sale, nu pot fi primite deoarece ele reprezintă simple supoziții ale părții. Este adevărat că din corespondența emisă de intimata-pârâtă rezultă că aceasta cunoștea obligația contractuală de restituire a echipamentelor în ultima zi de valabilitate a contractului și că această restituire ar fi dus la blocarea activității sale, însă din această corespondență nu rezultă că intimata-pârâtă ar fi refuzat această restituire. Instanța de apel a apreciat că un astfel de refuz nu poate fi dedus din susținerile referitoare la blocarea activității Companiei în cazul restituirii bunurilor, căci blocarea activității nu a fost exclusă de intimata-pârâtă ca și consecință posibilă a restituirii echipamentelor.

În ceea ce privește adresa din 12 septembrie 2014 emisă de pârâtă către Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice., adresă în raport de care apelanta-reclamantă a susținut că însăși intimata-pârâtă și-a recunoscut culpa în ceea ce privește nerespectarea obligației de restituire a echipamentelor începând cu 26 iunie 2011, instanța de apel a constatat că prin respectivul înscris intimata-pârâtă a solicitat Autorității Naționale pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice un punct de vedere în legătură cu posibilitatea încheierii unei tranzacții cu apelanta-reclamantă față de dispozițiile legale privind achizițiile publice. Este adevărat că în cuprinsul acestei adrese intimata-pârâtă a prezentat anumite elemente ce țin de prezentul litigiu, printre care și împrejurarea că „din mai multe motive obiective, cele mai multe constând în rațiuni economico-financiare (...) CN Poșta Română SA nu a reușit să-și respecte obligația privind restituirea acestor echipamente IT (...), motiv pentru care, în acest context, nu ar exista premise clare ori șanse concrete de câștig în cadrul acestui litigiu (cel puțin în privința capătului de cerere privind restituirea echipamentelor)”, însă din aceste susțineri ale intimatei-pârâte nu rezultă că nerestituirea echipamentelor a fost cauzată doar de rațiuni economico-financiare, fără nicio legătură cu necomunicarea locației de către apelanta-reclamantă. Intimata-pârâtă menționează în mod clar existența mai multor motive obiective, cele mai multe fiind de ordin economico-financiar, ceea ce înseamnă că respectivele motive nu au fost singurele ce au condus la nereușita respectării obligației privind restituirea echipamentelor, iar atunci când face vorbire de lipsa șanselor de câștig în cadrul litigiului precizează expres capătul de cerere privind restituirea echipamentelor, iar nu cel referitor la obligarea sa la plata beneficiului nerealizat în maniera solicitată de apelanta-reclamantă.

Referitor la susținerile apelantei-reclamante potrivit cărora a înaintat intimatei-pârâte, încă din data de 15 ianuarie 2011, mai multe propuneri cu privire la continuarea contractului sau la achiziționarea echipamentelor la finalul contractului de leasing, iar această atitudine face dovada inexistenței culpei A. în nerestituirea efectivă a echipamentelor de către Compania Națională Poșta Română la data de 26 iunie 2011, precum și dovada unei conduite contractuale ireproșabile, instanța de apel a arătat că, într-adevăr, respectiva corespondență denotă un comportament de business ireproșabil, însă toate acele demersuri vizau un eventual raport contractual viitor, fără legătură cu comportamentul contractual pe care apelanta-reclamantă trebuia să-l adopte la finalul contractului de leasing încheiat de părți, respectiv comunicarea în scris a locației de restituire a produselor. Desfășurarea unor negocieri pentru continuarea relației contractuale dintre părți nu exonera apelanta-reclamantă de la îndeplinirea obligației contractuale existente deja, respectiv de comunicare a locației pentru predarea echipamentelor. Obligația contractuală de comunicare a locației de restituire a echipamentelor putea fi îndeplinită în paralel cu negocierile unui viitor contract, cele două ipoteze neexcluzându-se.

Având în vedere cele arătate mai sus, instanța de apel a constatat că prima instanță în mod corect a reținut o culpă a apelantei-reclamantei în neîndeplinirea propriei obligații de comunicare a locației.

În lipsa indicării acestei locații, obligația intimatei-pârâte nu putea fi îndeplinită dintr-o cauză străină ce nu-i putea fi imputată. Obligația de restituire a devenit posibil de executat abia la momentul comunicării în scris a locației de către apelanta-reclamantă, respectiv la data de 16 noiembrie 2011, astfel că obligarea intimatei-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință/beneficiul nerealizat în temeiul art. 1082 C. civ. de la 1864 nu se putea dispune decât cu începere de la 17 noiembrie 2011, iar nicidecum anterior acestei date.

Apelanta-reclamantă a mai susținut că prima instanță în mod greșit a statuat că pârâta este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 și până la data primirii notificării cu privire la locația de restituire, căci ulterior datei de 26 iunie 2011 pârâta a continuat să folosească echipamentele, acestea fiind și în prezent folosite de Compania Națională Poșta Română.

Contrar acestor susțineri ale apelantei-reclamante, instanța de apel a constatat că nicăieri în cuprinsul considerentelor sentinței atacate prima instanță nu statuează în sensul că intimata-pârâtă este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 și până la data primirii notificării cu privire la locația de restituire. Neacordarea contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011 este consecința neîndeplinirii culpabile de către apelanta-reclamantă a obligației de comunicare a locației unde echipamentele trebuiau restituite, iar nicidecum a faptul că prima instanță ar fi statuat în sensul că intimata-pârâtă este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor pe această perioadă. Intimata-pârâtă nu era îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor pentru perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011, însă instanța de judecată nu poate aplica pentru respectiva perioadă sancțiunea prevăzută de art. 1082 C. civ. atâta timp cât neexecutarea obligației de restituire provine din culpa cocontractantului A., neputând fi imputată intimatei-pârâte lipsa comunicării locației de restituire a produselor.

Instanța de apel nu a putut reține nici susținerile apelantei referitoare la faptul că intimata-pârâtă a intenționat doar să tragă de timp, să folosească echipamentele în mod gratuit, căci întreaga corespondență a părților este în sensul purtării unor negocieri în vederea încheierii unor relații contractuale viitoare, iar nefinalizarea acestora nu poate fi imputată de către instanță niciuneia dintre părți și nici nu i se poate atribui un caracter înșelător din partea Companiei Naționale Poșta Romănă care ar fi tergiversat fără nicio scuză momentul comunicării locației de restituire a echipamentelor. Comunicarea locației era o obligație contractuală asumată și cunoscută de apelantă, iar aceasta trebuia să manifeste diligență în îndeplinirea ei, indiferent de existența sau nu a unor negocieri între părți referitoare la încheierea unor contracte viitoare pentru respectivele echipamente IT.

Având în vedere considerentele expuse, instanța de apel a apreciat că toate susținerile apelantei-reclamante sub acest aspect, referitoare la data de 26 iunie 2011 ca fiind data de la care intimata-pârâtă trebuia obligată la plata beneficiului nerealizat, sunt nefondate.

Apelanta-reclamantă a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul modului de calcul al dobânzii legale, arătând că, deși la termenul din 24 ianuarie 2013 a precizat că solicită obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data scadenței debitului principal, prima instanță a acordat dobânda legală cu începere de 1 ianuarie 2012, raționamentul judecătorului fondului necorespunzând nici măcar propriilor considerente pe care și-a întemeiat soluția dată primului capăt de cerere, anume acelea prin care a stabilit că 16 noiembrie 2011 este data de la care Compania Națională Poșta Română datorează contravaloarea lipsei de folosință.

Instanța de apel a constatat că nici aceste critici nu sunt întemeiate, căci prima instanță a stabilit contravaloarea lipsei de folosință/beneficiul nerealizat ca fiind datorat „pentru perioada 17 noiembrie 2011 - 5 decembrie 2012, adică 12 luni (decembrie 2011 - noiembrie 2012)”. Modul de stabilire a lipsei de folosință/beneficiul nerealizat a fost indicat ca fiind determinat prin raportare la o lună calendaristică, așa cum prevedea contractul de leasing încheiat de părți și cum a solicitat și reclamanta (pagina 11, ultimul paragraf sentință). Acest mod de determinare a lipsei de folosință prin raportare la o lună calendaristică și pentru o perioadă de 12 luni, decembrie 2011 - noiembrie 2012, nu a fost contestat de apelanta-reclamantă. Or, atâta timp cât plata dobânzii este datorată de debitor pentru neîndeplinirea obligației la scadență, iar determinarea contravalorii lipsei de folosință s-a realizat prin raportare la o lună calendaristică, cu începere din decembrie 2011, rezultă că prima dată a scadenței obligației de plată a lipsei de folosință este 1 ianuarie 2012, cum în mod corect a arătat și prima instanță.

Față de toate aceste considerente, instanța de apel a constatat că toate criticile formulate de apelanta-reclamantă sunt nefondate, motiv pentru care în baza art. 296 C. proc. civ., a respins apelul lui A., ca nefondat.

În ceea ce privește apelul formulat de pârâta Compania Națională Poșta Română SA (C.N.P.R.), instanța de apel a reținut că printr-o primă categorie de critici aceasta a invocat greșita obligare a sa la restituirea echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing încheiat de părți, în condițiile în care intimata-reclamantă deținea un titlu executoriu, astfel că primul capăt de cerere se impunea a fi respins ca inadmisibil.

Sub acest aspect instanța de apel a constatat că toate susținerile apelantei-pârâte sunt nefondate deoarece, chiar dacă contractul de leasing constituie titlu executoriu potrivit O.G. nr. 51/1997, nu se poate reține lipsa de interes a reclamantei A. în promovarea acțiunii în ceea ce privește primul capăt de cerere deoarece, pe de o parte, orice persoană are dreptul la tranșarea litigiului pe fondului lui, iar pe de altă parte în cazul unei executări silite pornite în baza contractului de leasing debitorul poate formula contestație la executare prin care se pot invoca orice apărări de fond, pe când în cazul încuviințării executării în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive debitorul nu mai poate opune nicio astfel de apărare de fond.

În ceea ce privește obligarea Companiei Naționale Poșta Română la plata despăgubirilor în cuantum de 1.045.832,64 euro, apelanta-pârâtă a susținut că această măsură dispusă de prima instanță este neîntemeiată deoarece prima instanță nu a luat în considerare propria culpă a intimatei-reclamante A. la producerea așa-zisului prejudiciu, culpă ce constă în lipsa de diligență în luarea tuturor măsurilor necesare pentru demararea procedurii executării silite împotriva Companiei Naționale Poșta Română, în vederea recuperării echipamentelor date în folosință. Atâta timp cât contractul de leasing operațional are caracter executoriu, la încetarea duratei de valabilitate a contractului intimata-reclamantă putea și trebuia să ia toate aceste măsuri pentru a preîntâmpina sau a reduce așa-zisul prejudiciu constând în lipsa de folosință a bunurilor. În aceste condiții, soluția instanței de fond este lipsită de fundament juridic, fiind pronunțată cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem alleaans.

Instanța de apel a înlăturat și aceste critici ale apelantei-pârâte, pe care le-a apreciat ca nefondate, căci obligarea apelantei-pârâte la plata despăgubirilor în temeiul art. 1082 C. civ. are la bază propria culpă a Companiei Naționale Poșta Română de neîndeplinire a obligației de restituire a echipamentelor, conform clauzelor contractuale agreate de părți. Dacă până în momentul comunicării de către A. a locației de restituire a echipamentelor s-a putut reține o cauză străină apelantei-pârâte, care nu-i putea fi imputată și care justifica neexecutarea obligației de restituire, ulterior momentului comunicării locației (16 noiembrie 2011) întreaga culpă în neexecutarea obligației de restituire a echipamentelor aparține apelantei-pârâte, aceasta fiind singura în măsură să poată și să trebuiască a îndeplini întocmai obligația contractuală asumată.

Împrejurarea că intimata-reclamantă putea să solicite încuviințarea executării silite, în temeiul contractului de leasing ce constituia titlu executoriu, și să demareze astfel procedurile pentru restituirea echipamentelor, preîntâmpinând sau reducând astfel prejudiciul ce constă în lipsa de folosință a bunurilor, nu prezintă relevanță în cauză. Aceasta deoarece intimata-reclamantă avea doar dreptul de a cere executarea silită, nu și obligația legală de a formula o astfel de cerere, iar în cazul în care aceasta nu a înțeles să uzeze de respectivul mijloc procedural pus la îndemâna ei, comite doar o omisiune căreia îi lipsește caracterul ilicit. Lipsind caracterul ilicit al neformulării cererii de executare silită, nu se poate reține nicio culpă în sarcina A. în sensul invocat de apelanta-pârâtă.

Ca urmare, soluția primei instanțe de obligare a Companiei Naționale Poșta Română la plata despăgubirilor nu este pronunțată cu încălcarea principiului de drept potrivit căruia nemo auditur propriam turpitudinem alleaans, neputându-se reține vreo culpă a intimatei-reclamante A. în neexecutarea de către apelanta-pârâtă Companiei Naționale Poșta Română a obligației de restituire a echipamentelor ulterior datei la care i s-a comunicat locația de predare a produselor.

Apelanta-pârâtă a criticat soluția de obligare a sa la plata despăgubirilor în cuantum de 1.045.832,64 euro și prin prisma faptului că prima instanță a omologat raportul de expertiză întocmit în cauză de expertul tehnic desemnat și a acordat valențe juridice modului de calcul întocmit de intimata-reclamantă. Sub acest aspect a susținut apelanta-pârâtă că raportul de expertiză a fost întocmit cu nesocotirea obiectivelor încuviințate prin încheierea de ședință din 30 mai 2013 și reprezintă o simplă estimare stabilită pe baza statisticii întâlnite în literatura de specialitate și nu o evaluare concretă, corectă și obiectivă a stării echipamentelor. Totodată, a susținut că expertul nu a înțeles să refuze efectuarea expertizei, deși a luat cunoștință de amploarea ei, a procedat într-un ritm lent la expertizarea unor echipamente aflate în București, Compania Națională Poșta Română și-a exprimat acordul ca expertiza tehnică să se realizeze prin investigarea echipamentelor prin sondaj - minim 10% per locație, pentru a nu fi reținută în sarcina Companiei Naționale Poșta Română existența unei culpe procesuale, însă acordul exprimat de părți pentru ca expertiza să se realizeze pe un procent de 10% din echipamentele aflate într-o locație nu echivalează cu efectuarea expertizei contrar obiectivelor stabilite de instanță.

Instanța de apel a constatat că sunt nefondate în întregime aceste critici deoarece, pe de o parte, împrejurarea că expertul nu a refuzat lucrarea, deși a luat cunoștință de amploarea ei, și împrejurarea că acesta a procedat într-un ritm lent la expertizarea unor echipamente aflate în București nu sunt motive care ar fi trebuit să conducă la nevalabilitatea raportului de expertiză efectuat în fața tribunalului. Pe de altă parte, împrejurarea că expertiza s-a efectuat potrivit convenției părților în sensul ca evaluarea echipamentelor să se efectueze pe un eșantion de 10% din echipamentele ce au făcut obiectul contractului, față de numărul mare de echipamente ce trebuiau expertizate și de împrejurarea că acestea erau situate la locațiile Companiei Naționale Poșta Română de pe întreg teritoriul țării, nu reprezintă o nesocotire a obiectivelor stabilite de instanță, căci acest acord al părților manifestat ulterior stabilirii obiectivelor a fost încuviințat de către prima instanță, situație în care obiectivele stabilite prin încheierea din 30 mai 2013 se interpretează prin raportare la acordul ulterior al părților de verificare a unui eșantion de 10% din echipamente.

Atâta timp cât ambele părți au fost de acord ca expertizarea echipamentelor să se efectueze pe un procent de 10% din echipamentele aflate în locațiile agreate de părți, iar acest procent și aceste locații au fost respectate de expert, prima instanță în mod corect a apreciat că răspunsul expertului constituie o estimare, care implică în mod inevitabil o marjă de eroare considerată de părți acceptabilă la momentul la care au agreat asupra modalității de administrare a probei.

Împrejurarea că apelanta-pârâtă a depus la dosarul de fond o situație a echipamentelor, cu indicarea exactă a locației fiecărui echipament (județ și adresa), nu înseamnă că expertul trebuia să procedeze la evaluarea fiecărui echipament atâta timp cât părțile au agreat procentul de evaluare de 10%, iar tribunalul a încuviințat această modalitate de expertizare.

În ceea ce privește gradul de uzură al echipamentelor, instanța de apel a apreciat că expertul în mod corect s-a raportat la statisticile din domeniu, căci fiind vorba de echipamente IT gradul de uzură se referă la uzura morală a componentelor acestor echipamente. Prima instanță a determinat contravaloarea lipsei de folosință/beneficiul nerealizat având în vedere atât gradul de uzură stabilit de expert pentru echipamentele IT, cât și rata de nefuncționalitate a acestor echipamentele; această rată de nefuncționalitate a fost stabilită prin raportare concretă la echipamentele expertizate, ea reflectând regimului de utilizare pentru aceste echipamente de către Compania Națională Poșta Română.

Față de cele arătate mai sus, instanța de apel a apreciat că prima instanță în mod corect a pronunțat soluția de obligare a apelantei-pârâte la plata despăgubirilor cu luarea în considerare și a concluziilor expertizei de specialitate efectuate în cauză.

Apelanta-pârâtă a mai criticat și neluarea în considerare, de către prima instanță, a criticilor formulate de Compania Națională Poșta Română la raportul de expertiză, arătând că existau diferențe între numărul și tipurile de echipamente avute în vedere de expert și menționate în raportul de expertiză și numărul și categoriile echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing operațional, respectiv expertul a inclus o categorie de bunuri care nu au făcut obiectul contractului de leasing, 4.144 monitoare, această categorie de bunuri - monitoarele - fiind deja inclusă în categoriile „servere” și „stații de lucru”. Sub acest aspect instanța de apel a apreciat că prin evaluarea separată a monitoarelor, ca parte a unui calculator electronic, nu s-a inclus o categorie de bunuri ce nu au făcut obiectul contractului de leasing, căci așa cum a susținut chiar apelanta-pârâtă monitoarele erau incluse în categoriile servere și stații de lucru.

În ceea ce privește susținerile apelantei-pârâte referitoare la gradul de uzură al echipamentelor care ar fi mai mare de 60%, instanța de apel le-a înlăturat având în vedere pe de o parte faptul că uzura unui echipament IT nu se confundă cu durata medie de funcționare a acestuia, aspect ce a fost deja explicitat cu ocazia analizării apelului formulat de reclamanta A., motiv pentru care nu va mai fi reluat de instanța de apel, argumentele fiind aceleași, iar pe de altă parte faptul că Poșta Română folosește și în prezent respectivele echipamentele IT în desfășurarea activității sale, ceea ce nu poate susține opinia că echipamentele în discuție aveau în anul 2011 o uzură de 100% sau 75%. Condițiile de utilizare a echipamentelor, pe lângă faptul că nu se pot reține ca fiind intense pentru toate echipamentele (fiind de notorietate că nu toate punctele de lucru din țară ale Companiei Naționale Poșta Română au același grad de activitate), au fost avute în vedere și au determinat gradul de funcționalitate a echipamentelor expertizate, iar coeficientul de funcționalitate astfel stabilit pentru toate echipamentele a fost avut în vedere de prima instanță în determinarea lipsei de folosință lunare a echipamentelor funcționale, dar uzate în urma utilizării lor de către apelanta-pârâtă în baza contractului de leasing.

Prin urmare, sunt nefondate toate criticile invocate de apelanta-pârâtă în ceea ce privește soluția de obligare a sa la plata contravalorii lipsei de folosință/beneficiului nerealizat în cuantum de 1.045.832,64 euro.

Invocând principiul accesorium sequitur principale, apelanta-pârâtă a susținut pentru aceleași motive și netemeinicia soluției dată de prima instanță în ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale aferente sumei de 1.045.832,64 euro. Cum însă soluția primei instanțe de obligare a apelantei-pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință/beneficiului nerealizat în cuantum de 1.045.832,64 euro a fost găsită ca fiind legală și temeinică, criticile apelantei-pârâte fiind respinse ca nefondate, instanța de apel a constatat, pe cale de consecință, că nu pot fi primite nici susținerile referitoare la netemeinicia soluției dată de prima instanță în ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii legale.

Totodată, instanța de apel a precizat sub acest aspect că prima instanță în mod corect și legal a făcut aplicarea dispozițiilor art. 1088 C. civ. și ale O.G. nr. 13/2011.

În ceea ce privește obligarea Companiei Naționale Poșta Română la plata cheltuielilor de judecată, apelanta-pârâtă a susținut că prima instanță, deși a admis doar în parte pretențiile intimatei - reclamante formulate prin acțiunea introductivă, nu a făcut aplicarea prevederilor art. 276 C. proc. civ., obligând în consecința Companiei Naționale Poșta Română la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul total solicitat de A.

Sub acest aspect instanța de apel a constatat că susținerile apelantei-pârâte sunt nefondate, în realitate prima instanță făcând aplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., căci atât taxa judiciară de timbru aferentă capătului 2 de cerere a fost redusă corespunzător pretențiilor admise, de la 90.526,70 RON la 51.648,27 RON, cât și onorariul de avocat de la 205.775,33 RON la 110.377,88 RON.

Față de toate aceste considerente, constatând că sunt nefondate în întregime criticile invocate de apelanta-pârâtă Compania Națională Poșta Română, în baza art. 296 C. proc. civ., instanța de apel a respins apelul formulat de aceasta ca nefondat.

În ceea ce privește cererile formulate de ambele apelante pentru acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, instanța de apel le-a respins ca nefondate, reținând că în prezenta cauză culpa procesuală aparține ambelor apelante, astfel că fiecare parte urmează a-și suporta propriile cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs atât recurenta-reclamantă cât și recurenta-pârâtă.

I.În recursul său, recurenta-reclamantă A., a adus următoarele critici deciziei recurate:

1.Respingerea apelului formulat împotriva încheierii de ședință din 28 mai 2015 este greșită, deoarece expertul trebuia să se raporteze la o perioadă de uzură de 7 ani, având în vedere că de la data predării echipamentelor către pârâtă și până în prezent au trecut 7 ani.

În opinia recurentei-reclamante, dacă s-ar folosi același raționament al expertului, dar pe această perioadă, gradul de uzură ar fi de 42,6% iar nu de 60% cât s-a concluzionat în raportul de expertiză, mai ales că echipamentele funcționează și în prezent.

S-a mai susținut că, doar în teorie, durata de funcționare a acestor echipamente este de 5 ani, în realitate aceste echipamente funcționează și astăzi, la mai mult de 8 ani de la data predării lor către pârâtă.

În ipoteza în care instanța de recurs și-ar însuși raționamentul recurentei-reclamante cu privire la aspecte criticate, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 2.126.090,65 euro, reprezentând contravaloarea lipsei totale de folosință pe perioada 26 iunie 2011 - 5 decembrie 2012.

De asemenea, s-a mai arătat că în ipoteza în care se va decide că perioada lipsei de folosință este de 12 luni, atunci, folosind perioada de uzură de 7 ani, suma la care trebuie să fie obligată pârâta este de 1.500.769,8 euro, iar în ipoteza în care se va reține că pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosință de la 26 iunie 2011, dar va reține rata de uzură de 60%, atunci suma ce urmează a fi acordată este de 1.481.596,72 euro.

În ipoteza în care se vor admite cele susținute mai sus, se va impune și modificarea cuantumului cheltuielilor de judecată acordate în primă instanță.

2. Soluția instanței de apel este nelegală în ceea ce privește stabilirea momentului de la care pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosință a echipamentelor.

Astfel, instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, a reținut că pârâta beneficiază de cauza exoneratoare de răspundere prevăzută de art. 1082 din vechiul C. civ., motivat de faptul că neexecutarea obligației sale de predare provine dintr-o cauză străină care nu-i poate fi imputată.

Recurenta-reclamantă a susținut că, dimpotrivă, acea cauză străină îi este imputabilă pârâtei.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 3 și art. 23 din contract, durata leasingului era de 3 ani, începând cu data semnării certificatului de acceptare, la data expirării urmând ca pârâta să restituie produsele în starea naturală de funcționare, mai puțin uzura.

În opinia recurentei-reclamante, efectele contractului au încetat la data de 26 iunie 2011, dată la care echipamentele ar fi trebuit predate reclamantei, potrivit art. 6 din contract.

Cu toate acestea, susține recurenta-reclamantă, fiind de bună-credință, a purtat o corespondență cu pârâta, în vederea prelungirii contractului de leasing, tratative care au eșuat, însă din întreaga corespondență rezultă faptul că pârâta nu a putut să restituie echipamentele, deoarece aceasta ar fi dus la blocarea totală a activității sale, această nerestituire neavând nicio legătură cu faptul că nu i s-ar fi precizat, anterior datei de 26 iunie 2011, locația de returnare a acestora.

S-a mai susținut că, faptul purtării negocierilor cu privire la folosirea în continuare de către pârâtă a echipamentelor închiriate, atât anterior cât și ulterior datei de 26 iunie 2011, a pus în imposibilitate obiectivă pe reclamanta-recurentă de a comunica locația de predare anterior acestei date.

Totodată s-a mai susținut că, prin continuarea negocierilor s-a exclus ipoteza comunicării adresei de predare.

3. Soluția instanței de apel este greșită în ce privește constatarea că pârâta era îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor ulterior datei de 26 iunie 2011 până la data primirii notificării cu privire la locația de restituire, mai ales că pârâta nu doar că nu a restituit echipamentele dar le-a și folosit, fapt ce îndreptățește pe recurenta-reclamantă să solicite plata contravalorii folosinței acestora.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă a susținut că situația nerestituirii la termen este diferită de situația utilizării echipamentelor după data la care acestea ar fi trebuit restituite, arătând faptul că tocmai folosința echipamentelor începând cu data de 26 iunie 2011 de către Compania Națională Poșta Română, îndreptățește pe recurenta-reclamantă să ceară contravaloarea lipsei de folosință a acestora.

Lipsa indicării de către reclamantă a locației în care urmau a fi restituite echipamentele, la data încetării celor 3 ani de contract, anume 26 iunie 2011, nu a exonerat pe pârâtă de obligația restituirii echipamentelor și nu putea avea drept efect acordarea de către reclamantă a dreptului de folosință a acestora în mod gratuit.

Pârâta face parte din categoria profesioniștilor, ca și reclamanta, și ar fi putut solicita, la sfârșitul celor 3 ani contractuali, indicarea locației unde ar fi urmat să restituie echipamentele, aceasta nefiind îndreptățită la tăcerea contractuală pe care a ales să o îmbrățișeze, în ciuda încercărilor reclamantei de facilitare a executării obligațiilor contractuale ale partenerului său comercial.

În acest sens, recurenta-reclamantă a invocat și practică judiciară.

A mai susținut recurenta-reclamantă că tocmai conduita culpabilă a pârâtei ar fi trebuit sancționată, prin obligarea acesteia la plata contravalorii folosinței echipamentelor începând cu 26 iunie 2011, mai ales că, din probele administrate în cauză, rezultă fără dubiu, că pârâta nu a dorit să restituie echipamentele la sfârșitul perioadei contractuale.

În opinia recurentei-reclamante, deși nici instanța de apel și nici prima instanță nu au afirmat că pârâta este îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor în perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011, prin neacordarea despăgubirilor pentru această perioadă, rezultatul este același, deoarece folosirea gratuită a echipamentelor s-a făcut cu prejudicierea patrimoniului reclamantei, din această perspectivă fiind relevantă și instituția îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei în detrimentul patrimoniului reclamantei.

4. Instanța de apel a greșit și în privința modului de calcul a dobânzii legale.

Sub acest aspect s-a arătat că deși și-a precizat cererea de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data scadenței debitului principal, în sentința apelată s-a decis ca data de început a calculul dobânzii să fie 1 ianuarie 2012, iar instanța de apel, în mod surprinzător, a confirmat acest raționament greșit al primei instanțe, arătând că intenția reclamantei a fost de a se raporta la luni calendaristice, iar nu la zile.

S-a susținut că nu ar fi solicitat calcului dobânzii pe luni calendaristice, ci pe zile, pârâta urmând a fi obligată la plata dobânzilor începând cu data de 26 iunie 2011.

5. Instanța de apel a omis, în mod greșit, să dea relevanță voinței părților de a încheia un nou contract pentru perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011, prin care reclamanta i-a asigurat pârâtei folosința echipamentelor, contra cost.

De fapt, ulterior momentului încetării contractului de leasing operațional din 9 aprilie 2008, ambele părți și-au exprimat voința în sensul ca pârâta să continuie folosirea echipamentelor cel puțin până la data la care reclamanta i-a comunicat adresa de predare a acestora.

Depunerea eforturilor de negociere nu a însemnat că până la 16 iunie 2011 părțile nu au agreat, în mod implicit, perfectarea unui acord de voință, în sensul ca reclamanta să asigure în continuare folosința echipamentelor, iar pârâta a continuat folosirea acestora, fără a-și exprima dorința de ale restitui.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 969, art. 970, art. 1082, art. 1084 din vechiul C. civ., art. 10 lit. j) din O.G. nr. 51/1997, precum și pe dispozițiile art. 1345 din noul C. civ.

II.În recursul său recurenta-pârâta a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 8 din O.G. nr. 51/1997, privind operațiunile de leasing și societățile de leasing și ale art. 372 C. proc. civ.

Reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii uneia dintre condițiile necesare și obligatorii pentru promovarea cererii, nejustificând un interes în exercitarea acțiunii.

Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual, iar în ceea ce privește condiția ca interesul să fie determinat, aceasta este îndeplinită dacă partea face dovada folosului concret, urmărit prin promovarea acțiunii.

În speța de față, reclamanta nu poate justifica un folos concret, deoarece deține deja un titlu executoriu, respectiv contractul de leasing.

S-a mai arătat faptul că după obținerea sentinței civile nr. 5064/2015, care avea caracter executoriu, reclamanta nu a făcut niciun demers pentru punerea în executare a hotărârii în vederea intrării în posesia echipamentelor, singura preocupare a acesteia fiind legată de încasarea despăgubirilor acordate de prima instanță pentru lipsa folosinței.

2. Instanța de apel a pronunțat decizia civilă nr. 183/A/2017 cu încălcarea dispozițiilor art. 1082 din vechiul C. civ.

Astfel, în mod nelegal, instanța de apel a reținut că sunt îndeplinite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, în condițiile în care există propria culpă a reclamantei, în sensul că aceasta putea să ceară executarea silită în baza contractului de leasing operațional și să recupereze echipamentele date în folosință.

În opinia recurentei-pârâte, reclamanta a dat dovadă de lipsă de diligență, rămânând în pasivitate, fără a întreprinde niciun demers în sensul recuperării echipamentelor și fără a face o evaluare a acestora la momentul încetării contractului.

Echipamentele folosite de către recurenta-pârâtă prezintă cel mai mare grad de uzură morală, datorită progresului tehnologic, astfel încât reclamanta a fost interesată să nu le ia de la pârâtă, tocmai pentru a putea solicita plata unor despăgubiri.

3. Instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nesocotirea principiului rolului activ și a principiului aflării adevărului.

Astfel, în mod nelegal și netemeinic, instanța de apel a respins cererea pârâtei de completare a probatoriului, în sensul refacerii expertizei tehnice, astfel încât să fie respectate obiectivele încuviințate de Tribunalul București prin încheierea de ședință din 30 mai 2013, din cuprinsul raportului de expertiză și al proceselor-verbale întocmite cu prilejul efectuării expertizei, rezultând că expertul nu a răspuns la două obiective, respectiv dacă echipamentele sunt în funcțiune, conservare sau casate și dacă sunt complete și care este gradul de uzură al echipamentelor pe perioada cuprinsă între 9 aprilie 2008 și până la data încetării contractului, chiar dacă părțile și-au dat acordul ca expertiza să se realizeze pe un procent de 10% din echipamentele aflate într-o locație.

Prin urmare, în mod netemeinic, instanța de apel a acordat valențe acestei expertize, care este pur teoretică, dar care a stat la baza calcului despăgubirilor în cuantum de 1.045.832,64 euro.

Recurenta-pârâtă a criticat raportul de expertiză și în ce privește numărul de echipamente reținute de către expert, dar și în ce privește stabilirea gradului de uzură arătând că respectivele echipamente au lucrat în condiții de utilizare intensă, funcționând între 12-24 de ore pe zi, astfel că gradul de uzură depășește cu mult procentul de 60% stabilit de către expert.

S-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La data de 11 mai 2017, reclamanta-recurentă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la recursul formulat de recurenta-pârâtă, solicitând respingerea acestuia.

La data de 16 mai 2017, recurenta-pârâtă a depus la dosarul cauzei o întâmpinare la recursul formulat de recurenta-reclamantă, solicitând respingerea acestuia.

Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte reține următoarele:

I. În ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, A., acesta va fi respins, pentru următoarele considerente:

1. Critica privind greșita respingere a apelului declarat împotriva încheierii de ședință din 28 mai 2015 nu poate fi reținută.

Această critică nu vizează legalitatea deciziei recurate ci netemeinicia acesteia, recurenta-reclamantă fiind nemulțumită de modul în care expertul a calculat uzura echipamentelor ce fac obiectul pricinii dar și de modul în care instanța de apel a apreciat și și-a însușit această probă, însă, în calea de atac, extraordinară, a recursului nu se mai poate analiza temeinicia deciziei recurate, pct. 10 și 11 ale art. 304 din vechiul C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000.

Prin urmare, nici susținerile privind recalcularea sumelor datorate de pârâtă cu titlu de contravaloare lipsă folosință nu pot fi reținute.

2. Nici critica privind momentul de la care pârâta datorează contravaloarea lipsei de folosință a echipamentelor nu poate fi reținută.

Astfel, în mod legal, a reținut instanța de apel că sunt aplicabile dispozițiile art. 1082 din vechiul C. civ., pârâta beneficiind de o cauză exoneratoare de răspundere, motivat de faptul că neexecutarea obligației sale de predare provine dintr-o cauză străină, care nu-i poate fi imputată.

Deși este adevărat că efectele contractului de leasing urmau să înceteze la data de 26 iunie 2011, potrivit art. 17 din contractul de leasing, recurenta-reclamantă avea obligația comunicării în scris a locației de predare a echipamentelor, aceasta însemnând că până la data îndeplinirii acestei obligații, respectiv 16 noiembrie 2011, pârâta nu putea fi obligată la plata lipsei de folosință, neexecutarea obligației de restituire neputându-i fi imputată pârâtei.

Faptul că între cele două părți s-a purtat o corespondență cu privire la prelungirea contractului de leasing, nu înlătură culpa reclamantei în legătura cu neîndeplinirea obligației contractuale de indicare a locației de predare a echipamentelor, nefiind reală susținerea recurentei-reclamante în sensul că faptul purtării acestor negocieri a pus-o în imposibilitatea obiectivă de a comunica locația de predare a echipamentelor.

3. Nu poate fi reținută nici critica cu privire la așa-zisa constatare a instanței de apel, în sensul că pârâta era îndreptățită la folosirea cu titlu gratuit a echipamentelor, ulterior datei de 26 iunie 2011.

Nu există nicăieri în considerentele instanței de apel o afirmație cu privire la îndreptățirea pârâtei de a folosi cu titlu gratuit echipamentele ce au făcut obiectul contractului de leasing, ulterior datei de 26 iunie 2011, instanța de apel arătând doar că reclamanta-recurentă și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 17 din contractul de leasing operațional din 5 mai 2008, abia la data de 16 noiembrie 2011, dată de la care pârâta a și fost obligată la plata contravalorii lipsei de folosință.

Afirmațiile recurentei-reclamante referitor la faptul că pârâta face parte din categoria profesioniștilor și ar fi avut datoria de a proceda la executarea cu bună-credință a contractului, nu înlătură culpa sa cu privire la neindicarea locului de predare a echipamentelor, mai ales că aceasta putea să treacă la executarea silită a contractului de leasing, în sensul obligării pârâtei la restituirea echipamentelor, chiar de la momentul încetării efectelor contractului, contractul de leasing constituind titlu executoriu.

Faptul că această situație echivalează cu folosirea gratuită a echipamentelor în perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011, se datorează recurentei-reclamante care, pe de o parte, nu a indicat locația predării echipamentelor, conform obligației contractuale, iar pe de altă parte, nu a cerut restituirea, pe cale silită, a acestora, modalitate la care avea dreptul să recurgă, dat fiind caracterul de titlu executoriu al contractului de leasing.

Critica privind relevanța instituției îmbogățirii fără justă cauză a pârâtei, nu poate fi reținută, deoarece, aceasta a fost invocată pentru prima oară în recurs, prin cererea introductivă și prin motivele de apel reclamanta nefăcând nicio referire la această instituție, în recurs neputându-se schimba cauza juridică a cererii inițiale.

4. Nici critica privind modul de calcul a dobânzii legale nu poate fi reținută.

În primul rând, dobânda nu putea fi acordată începând cu data de 26 iunie 2011, când recurenta-reclamantă pretinde că obligația de restituire a devenit scadentă, cât timp atât prima instanță cât și instanța de apel au reținut că obligația de restituire a devenit scadentă la data de 16 noiembrie 2011, data la care reclamanta a indicat locația de predare a echipamentelor.

Instanța de apel a confirmat raționamentul primei instanțe, care a reținut că modul de calcul a dobânzii, raportat la dispozițiile O.G. nr. 13/2011, trebuie să se facă prin referire la modul de determinare a lipsei de folosință, adică pe luni calendaristice, astfel încât prima lună în care se puteau acorda dobânzi penalizatoare era luna ianuarie 2012, având în vedere că reclamanta a indicat locația de restituire a echipamentelor în luna noiembrie 2011.

De altfel, recurenta-reclamantă nici nu a arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate, pentru ca Înalta Curte să poată face o analiză a acesteia, sub acest aspect.

5. Nu poate fi reținută nici critica privind încheierea unui nou contract de leasing pentru perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011.

Astfel, pe de o parte, chiar recurenta-reclamantă recunoaște că în această perioadă a purtat negocieri cu pârâta, însă aceste negocieri au eșuat, deci nu s-a realizat acordul de voință, iar pe de altă parte, această susținere a fost făcută pentru prima oară în recurs, în cererea introductivă cât și în motivele de apel, reclamanta nefăcând o astfel de susținere, în sensul încheierii pentru perioada 26 iunie 2011 - 16 noiembrie 2011 a unui nou contract de leasing pentru echipamentele ce se aflau deja în posesia pârâtei, în recurs, neputându-se schimba cauza juridică a cererii introductive.

II. În ce privește recursul declarat de recurenta-pârâtă Compania Națională Poșta Română SA:

1. Critica recurentei-pârâte cu privire la lipsa interesului este justificată.

Astfel, potrivit art. 8 din O.G. nr. 51/1997, contractele de leasing constituie titluri executorii, iar potrivit art. 372 din vechiul C. proc. civ., executarea silită se poate face și în temeiul unui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Prin urmare, reclamanta nu mai justifica un interes pentru obținerea unei hotărâri judecătorești de restituire a echipamentelor aflate în posesia pârâtei, cât timp avea la îndemână posibilitatea de a solicita, la scadență, restituirea echipamentelor direct în baza contractului de leasing.

Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. (1) și (3) din vechiul C. proc. civ., cât și la art. 8 din O.G. nr. 51/1997, raportat la art. 372 din vechiul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta-recurentă, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 5064 din 24 septembrie 2015 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care o va schimba, în parte, în sensul că va respinge capătul de cerere referitor la restituirea echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing din 9 aprilie 2008, înregistrat la pârâtă ca fiind lipsit de interes.

2. Critica privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 1082 din vechiul C. civ. nu poate fi reținută.

Astfel, dacă până la data de 16 noiembrie 2011 reclamanta nu și-a îndeplinit obligația contractuală de a indica locația de predare a echipamentelor, începând cu acea dată există o culpă contractuală a pârâtei, care nu a îndeplinit obligația de predare a echipamentelor, deși i s-a indicat locația de predare, astfel încât aceasta datorează contravaloarea lipsei de folosință începând cu această dată și până la predarea lor efectivă.

Nu se poate imputa reclamantei faptul că nu a trecut la executarea silită în baza titlului executoriu, constând în contractul de leasing, deoarece după data indicării locației de predare, pârâta avea obligația contractuală de a proceda la predarea echipamentelor.

3. Criticile privind temeinicia deciziei recurate cu referire la expertiza tehnică efectuată în cauză, nu pot fi reținute, deoarece acestea nu vizează legalitatea deciziei recurate, ci greșita interpretare a probelor administrate în cauză, pct. 10 și 11 ale art. 304 din vechiul C. proc. civ. fiind abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, mai ales că recurenta-pârâtă nici nu a arătat în ce constă nelegalitatea, sub acest aspect, a deciziei recurate, pentru ca Înalta Curte să poată face o analiză din acest punct de vedere.

Având în vedere cele de mai sus, Înalta Curte va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În baza dispozițiilor art. 274 și urm. din vechiul C. proc. civ., va admite, în parte, capătul de cerere referitor la cheltuieli de judecată, formulat de recurenta-pârâtă și va obliga pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 8 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 183/A din 1 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Admite recursul declarat de pârâta Compania Națională Poșta Română SA împotriva deciziei civile nr. 183/A din 1 februarie 2017, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, pe care o modifică, în parte, în sensul că:

Admite apelul declarat de pârâta Compania Națională Poșta Română SA împotriva sentinței nr. 5064 din 24 septembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, schimbă, în parte, sentința sus-arătată, în sensul că respinge capătul de cerere referitor la restituirea echipamentelor care au făcut obiectul contractului de leasing operațional din 9 aprilie 2008, ca fiind lipsit de interes.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Admite, în parte, capătul de cerere referitor la cheltuieli de judecată, formulat de recurenta Compania Națională Poșta Română SA și obligă recurenta-reclamanta A. la plata sumei de 8 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel și în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 28 septembrie 2017.