Enforcement of post-privatization listing obligations under share sale agreements and the scope of shareholder rights regarding indivisible securities

Decizia nr. 1109/2017

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/3/2012 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. Bank AG, C. Holding GMBH, Banca D. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (A.V.A.S. la acea dată), solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să oblige pe pârâte, în solidar, la luarea măsurilor și acțiunilor prevăzute de art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Băncii D. încheiat în data de 21 decembrie 2005 între A.V.A.S. și B. Bank AG.

La data de 17 august 2012 pârâta Banca D. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

La data de 19 noiembrie 2012, pârâtele B. Bank AG și C. Holding GMBH au depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care au solicitat, în principal, respingerea cererii ca insuficient timbrată, admiterea excepției lipsei calității procesuale active sau admiterea excepției lipsei de interes, iar în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată.

La data de 11 ianuarie 2013, reclamanta a chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

La data de 8 martie 2013, intervenientul E. a formulat cerere de intervenție principală cu același obiect ca și cererea formulată de reclamantă.

La aceeași dată, același intervenient, a formulat cerere de intervenție accesorie în sprijinul reclamantei.

La data de 16 aprilie 2013, pârâtele B. Bank AG și C. Holding GMBH au formulat întâmpinare la cererea de intervenție principală.

Prin încheierea din 19 iunie 2013, prima instanță a rămas în pronunțare asupra următoarelor excepții: privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, privind lipsa calității procesuale pasive a Băncii D. și a A.V.A.S. și asupra celei privind prescripția cererii de intervenție formulată de E.

Prin încheierea de ședință din data de 02.07.2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A., a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor Banca D. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) și a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției cererii de intervenție principală formulată de intervenientul E.

Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:

Prin cererea formulată în cauză s-a solicitat obligarea pârâtelor la respectarea obligațiilor asumate prin art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, respectiv adoptarea măsurilor necesare în vederea admiteri la tranzacționare la Bursa de Valori București a acțiunilor Băncii D.

În cuprinsul cererii sale s-a susținut de către reclamantă că formulează această acțiune în calitatea sa de acționar minoritar al Băncii D., înțelegând astfel să-și exercite drepturile născute în patrimoniul său ca efect al contractului mai-sus menționat, însă din extrasul registrului acționarilor depus la dosarul cauzei a reieșit că acționar al Băncii D. este soțul reclamantei, intervenientul E. (conform certificatului de căsătorie depus la dosar).

În motivarea excepției lipsei calității procesuale active, pârâtele B. Bank AG și C. Holding GMBH s-au prevalat de dispozițiile art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ. care recunosc capacitatea de a exercita toate drepturile ce decurg din calitatea de acționar doar soțului efectiv înregistrat ca acționar.

Contrar susținerilor celor două pârâte, prima instanță a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 349 din noul C. civ., deoarece, potrivit art. 34 din Legea nr. 71/2012 pentru aplicarea noului C. civ., aceste dispoziții sunt aplicabile căsătoriilor în ființă la data intrări sale în vigoare doar dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după data de 01.10.2011.

Or, în cauza dedusă judecății actul juridic cu privire la bunul comun îl constituie achiziționarea acțiunilor Băncii D. de către intervenient, ca urmare a realizării aportului și nicidecum depunerea cereri de chemare în judecată de către reclamantă, cum, în mod eronat, susțin pârâtele. Astfel, actul sau faptul juridic la care face referire art. 34 din Legea nr. 71/2012 îl constituie momentul la care a intervenientul a dispus de un bun comun, aducându-l aport în societate.

Prin urmare, cum acțiunile au fost dobândite de către intervenient anterior intrării în vigoare a noului C. civ., prevederile acestuia nu sunt incidente în determinarea regimului juridic al acțiunilor dobândite de soți în timpul căsătoriei.

Pe cale de consecință, în soluționarea acestei excepții instanța reține ca drept aplicabile dispozițiile art. 30 și urm. C. fam.

Cu toate acestea, prezumția instituită de art. 30 C. fam. nu este de natură să confere calitatea de acționar soțului unui deținător de acțiuni, în condițiile în care acesta nu a solicitat recunoașterea calității sale de asociat. Astfel, chiar dacă titlul de valoare dobândit de un soț ar fi bun comun al soților, în condițiile art. 31 și art. 32 C. fam., în raport cu societatea comercială numai dobânditorul poate exercita drepturile care decurg din acțiune, în spiritul prevederilor Legii nr. 31/1990.

Raportul de drept procesual nu se poate stabili decât între titulari drepturilor materiale proprii recunoscute de lege, reclamanta nefiind în drept să exercite drepturi în legătură cu acțiunile Băncii D. deținute de intervenientul E.

Excepția lipsei calități procesuale pasive a pârâtelor Banca D. și A.V.A.S. a fost găsită întemeiată pentru următoarele considerente:

Calitatea procesuală pasivă presupune existența unei identități între persoana pârâtului și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății.

În cauza de față reclamanta și intervenientul solicită obligarea pârâților la respectarea obligaților post-privatizare prevăzute de art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în data de 21.12.2005 între A.V.A.S. și B.

În condițiile în care doar cumpărătoarea B. și-a asumat obligația de a iniția procedura de listare a Băncii D., prima instanță a apreciat că nu se justifică calitatea procesuală a pârâtelor A.V.A.S. și Băncii D.

Mai mult, în ceea ce privește pârâta A.V.A.S., în art. 13.2 lit. i) din contractul mai sus menționat s-a convenit că aceasta „nu va fi ținută răspunzătoare (...) în legătură cu listarea (...) sau cu orice aspecte prezentate în clauza 13.2 ori în legătură cu modul în care cumpărătoarea își va executa obligațiile asumate”.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de intervenție principală formulată a fost găsită neîntemeiată având în vedere următoarele:

Pârâtele au susținut că, potrivit dispozițiilor contractuale, demersurile necesare inițierii listării Băncii D. trebuie întreprinse în termen de 36 de luni de la finalizarea contractului de vânzare-cumpărare.

Cum transferul acțiunilor Băncii D. către B. s-a finalizat la data de 26 octombrie 2009, potrivit pârâtelor B. și C., dreptul de a solicita inițierea listării s-a prescris, conform art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, la 26 octombrie 2012, anterior introducerii cererii de intervenție.

Prima instanță nu a putut reține cauzele de întrerupere a prescripției invocate de intervenient dat fiind faptul că:

- În ceea ce privește pretinsa recunoaștere a dreptului pretins, s-a reținut de către prima instanță faptul că răspunsul pârâtei B. din data de 13.09.2011 transmis intervenientului, nu reprezintă o recunoaștere neîndoielnică a obligației a cărei îndeplinire exactă este solicitată, dat fiind faptul că în înscrisul menționat, respectarea angajamentului asumat este condiționată de acordul SIF-urilor cu privire la listare, iar în negocierile cu acestea se încearcă găsirea unor alternative la listare. Această scrisoare adresată intervenientului de către un salariat al pârâtei B. nu reprezintă o recunoaștere expresă, neîndoielnică a obligației menționate în art. 13.4 din contract, dat fiind faptul că pentru a se produce efectul întreruptiv la care se referă art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, mărturisirea existenței dreptului dedus judecății trebuie să fie neafectată de vreo condiție ori rezervă din partea autorului ei, cum este în cazul de față.

- Declarațiile din presă ale unui membru al comitetului executiv al pârâtei B. nu reprezintă o recunoaștere a obligației, în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958.

Chiar dacă sub aspect formal recunoașterea se poate face nu numai în scris, ci și verbal, actul de recunoaștere, pentru a se bucura de eficiență juridică în cazul persoanelor juridice, trebuie să emane de la organele de conducere apte să reprezinte societatea.

Cum prin actul constitutiv a fost consacrată o reprezentare conjunctă, poziția exprimată de către un singur membru al comitetului executiv nu poate produce efectul întreruptiv de prescripție solicitat de reclamantă și intervenient.

Mai mult, în declarațiile menționate nu se mărturisește, într-un mod neechivoc, existența dreptului a cărui acțiune se prescrie, ci un punct de vedere personal cu privire la oportunitatea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de Banca D.

- Convocarea Adunării Generale a acționarilor Băncii D. realizată de către acționarul minoritar SIF Moldova nu constituie un act începător de executare care să conducă la întreruperea termenului general de prescripție, dat fiind faptul că pentru a se produce acest efect întreruptiv, o atare inițiativă trebuie să fie întreprinsă de cel în folosul căruia curge prescripția, respectiv de către cumpărătorul B.

- Prima instanță, reținând lipsa de legitimare procesuală activă a reclamantei, cererea introdusă de aceasta nu poate produce consecințe juridice în privința modificării cursului prescripției extinctive.

- Prima instanță nu a putut primi nici apărarea intervenientului referitoare la caracterul succesiv al obligației asumate în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, deoarece, chiar dacă aducerea sa la îndeplinire presupune derularea unei proceduri complexe, compusă din mai multe etape, acestea au un caracter unitar și nu pot fi delimitate în prestații distincte supuse unor termene diferite de scadență și respectiv de prescripție.

În concluzie, nu se poate reține că pârâtele rămase în cauză au abandonat atitudinea de împotrivire față de titularul dreptului, prin recunoașterea existenței sale și, respectiv, demararea procedurii de listare a Băncii D., pentru a nu se mai putea justifica producerea efectului prescripției extinctive.

Începutul prescripției extinctive a fost amânat prin încheierea acordului din data de 20.08.2009 între pârâta B. și cele cinci societăți de investiții financiare, în calitate de acționari minoritari ai Băncii D. și prin care părțile semnatare au convenit amânarea cu încă doi ani de la data finalizării contractului de privatizare, începutul exercițiului dreptului de a iniția listarea Băncii D.

S-a analizat problema dacă acest acord poate beneficia și acționarilor minoritari nesemnatari ai respectivului pact.

Art. 973 C. civ. instituie principiul conform căruia „convențiile n-au efect decât între părțile contractante” dând expresie unui vechi adagiu potrivit căruia actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme și nici să profite altor persoane.

Cu toate acestea, în cauza dedusă judecății, intervenientul, în calitatea sa de beneficiar al unei stipulații pentru altul, nu este un terț absolut, penitus extranei, față de convenția încheiată între stipulantul B. și cele cinci SIF-uri, acționari minoritari ai Băncii D.

Intervenientul face parte dintr-o categorie intermediară, căreia efectele acordului îi sunt opozabile și care are interes să invoce existența și conținutul acestuia, deoarece prin acest act se modifică anumite caracteristici, modalități ale obligației stipulate în contractul de privatizare în favoarea sa.

În măsura în care această obligație a fost amenajată prin protocolul mai-sus menționat, ceilalți acționari minoritari sunt, inevitabil, în contact cu acea convenție, care-i unește cu părțile semnatare și cu obiectul acesteia. De asemenea, cum prin invocarea beneficiului acesteia nu se solicită executarea unei obligații de către o persoană care nu a consimțit la nașterea sa, aceasta are vocație de a produce efecte dincolo de cercul contractanților, acționarul minoritar putând să se prevaleze de existența înțelegerii pe care alți acționarii minoritari, beneficiari ai unei stipulații pentru altul, au negociat-o cu debitorul obligației post-privatizare și să invoce, în profitul său, ca un fapt juridic, situația creată prin acest acord de voință.

Prima instanță, reținând posibilitatea intervenientului beneficiar al stipulației pentru altul de se prevala de acordul încheiat, dată fiind incidența pe care o are acesta cu privire la dreptul său și prin care a fost amânat momentul de începere a termenului de prescripție cu doi ani, consideră ca fiind formulată în termen legal cererea de intervenție principală”.

Prin sentința civilă nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală, s-a respins cererea de intervenție voluntară accesorie formulată de intervenientul E., s-a respins excepția lipsei de interes invocată cu privire la cererea de intervenție voluntară principală și s-a respins cererea de intervenție voluntară principală formulată de intervenientul E., ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că la data de 21.12.2005 s-a încheiat între A.V.A.S., în calitate de vânzător, și B. Bank AG, în calitate de cumpărător, contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Băncii D. Prin acest contract pârâta B. Bank AG a cumpărat 36,8825% din acțiunile emise la acea dată de copârâta Banca D.

S-a menționat că printr-un act juridic intitulat „Acord privind amânarea listării Băncii D.” încheiat între pârâta B. Bank AG, pe de o parte și Societățile de Investiții Financiare Banat - Crișana, Moldova, Transilvania, Muntenia și Oltenia SA, încheiat la 20.08.2009 s-a convenit amânarea îndeplinirii oricăror obligații asumate de B. în legătură cu inițierea listării Băncii D. și cu efectuarea oricăror acțiuni în legătură cu aceasta, până la aniversarea unui termen de cinci ani de la data finalizării contractului, fără modificarea condițiilor inițiale cu privire la listarea Băncii D. De asemenea, s-a prevăzut că după expirarea perioadei de suspendare, inițierea listării Băncii D. va fi condiționată de încheierea de către B. și cel puțin trei SIF-uri a unui acord scris privind inițierea listării Băncii D. sau de primirea de către B. a unei notificări scrise din partea tuturor SIF-urilor, în care se solicită inițierea listării Băncii D.

S-a indicat că la acest acord a devenit parte și copârâta C. Holding GmbH, ca efect al încheierii, la data de 18.12.2009, a unui act adițional la actul intitulat „Acord privind amânarea listării Băncii D.”.

S-a precizat că intervenientul este un acționar minoritar al Băncii D., acesta având în proprietate două acțiuni emise de Banca D. În cuprinsul acestuia se menționează că obligațiile asumate de cumpărătorul pachetului de acțiuni la Banca D. cu privire la listarea acesteia sunt suspendate doar pentru o perioadă de 2 ani.

S-a reținut că, urmare a admiterii excepției lipsei calității procesuale active, prin încheierea interlocutorie de la 02.07.2013, prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, ca formulată de o persoană fără calitate procesuală.

Referitor la cererea de intervenție voluntară accesorie s-a învederat că, urmare a respingerii cererii de chemare în judecată, prima instanță a respins și cererea de intervenție voluntară accesorie formulată în sprijinul reclamantei de intervenientul E., aceasta având caracterul unei simple apărări a poziției procesuale a reclamantei și fiind subordonată acesteia.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes s-a reținut că interesul este o condiție esențială pentru exercitarea dreptului la acțiune în justiție, constând în folosul practic urmărit de titularul cererii. Pentru a putea formula o cerere de intervenție voluntară principală, titularul acesteia trebuie să justifice, la fel ca și reclamantul în legătură cu cererea principală, existența unui interes născut și actual, legitim, personal și direct.

S-a apreciat că, întrucât intervenientul deține două acțiuni la pârâta Banca D., acesta justifică un interes legitim, personal, direct și actual în formularea cererii, măsura la luarea căreia a solicitat a fi obligate pârâtele putând duce la creșterea patrimoniului acestuia, motiv pentru care a fost respinsă excepția lipsei de interes invocată cu privire la cererea incidentală.

Referitor la cererea de intervenție voluntară principală a indicat că intervenientul a solicitat obligarea pârâtelor la „luarea măsurilor și acțiunilor prevăzute la art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni la Banca D. încheiat în data de 21.12.2005 între A.V.A.S. și B.”.

S-a arătat că art. 969 C. civ., instituie principiul forței obligatorii a actelor juridice civile, potrivit căruia un act juridic își produce efectele conform voinței părților. În conformitate cu dispozițiile art. 982 C. civ. toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, urmând ca, în conformitate cu prevederile art. 983 C. civ., în cazul în care există îndoială, convenția să se interpreteaze în favoarea celui ce se obligă.

S-a reținut că, din interpretarea clauzei de la art. 13.2 lit. h) din contract, rezultă că dispozițiile art. 13.2 lit. a) din contract au fost prevăzute ca o stipulație pentru altul, respectiv în folosul acționarilor minoritari ai Băncii D. Raportat la conținutul întregului contract de vânzare-cumpărare de acțiuni și la ponderea acțiunilor Băncii D. deținute de SIF-uri la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Băncii D., rezultă, însă, că prin sintagma „acționari minoritari” părțile contractului de vânzare-cumpărare, respectiv A.V.A.S. și B. Bank AG s-au referit, în exclusivitate, la SIF-uri, nu și la restul acționarilor minoritari ai Băncii D., din rândul cărora face parte și intervenientul principal.

S-a mai apreciat că, potrivit prevederilor incluse în „Acordul privind amânarea listării Băncii D.”, încheiat în 2009, cumpărătorul acțiunilor și SIF-urile au convenit amânarea îndeplinirii de către cumpărător, respectiv de succesorul acestuia, a obligațiilor referitoare la listarea Băncii D. pentru o perioadă de cinci ani. Deși întinderea acestui termen este diferită în „Acordul privind amânarea listării Băncii D.” și în actul adițional la acesta, prima instanță, în conformitate cu dispozițiile art. 983 C. civ., a considerat că trebuie avut în vedere termenul cel mai lung, de cinci ani, pentru realizarea unei interpretări în favoarea cumpărătorului pachetului de acțiuni la Banca D., având în vedere calitatea sa de titular al obligațiilor în legătură cu listarea Băncii D.

S-a concluzionat că perioada pentru care au fost suspendate obligațiile cumpărătorului pachetului de acțiuni în legătură cu listarea nu a expirat încă.

S-a învederat că părțile au prevăzut la art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni o sancțiune specifică pentru ipoteza neîndeplinirii de către cumpărător a obligațiilor asumate în legătură cu listarea, respectiv adoptarea unui act adițional la Statutul Băncii D., prin care să fie repuse în vigoare prevederile art. 16 din Statut, în forma de la data semnării contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni. În aceste condiții, prin efectul stipulației pentru altul și în conformitate cu principiul forței obligatorii a contractelor, cei interesați nu ar putea solicita decât producerea acelor efecte convenite de părți la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni, respectiv convocarea adunării generale care să adopte modificarea statutului, conform celor prevăzute la art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni.

S-a arătat că, în aceste condiții, nu pot fi obligate pârâtele, chiar dacă s-ar constata neîndeplinirea de către acestea a obligațiilor asumate la luarea măsurilor prevăzute la art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni la Banca D. încheiat în data de 21.12.2005 între A.V.A.S. și B.

S-a mai reținut că decizia de listare a unei societăți comerciale este prin natura sa fundamentată pe considerente de ordin economic și se află într-o strânsă legătură cu strategia de derulare a activității acesteia. Luarea unei astfel de măsuri aparține organele societății comerciale respective. Ea nu poate fi adoptată exclusiv, la cererea unuia din acționari. Cu atât mai mult o astfel de măsură nu ar putea fi dispusă printr-o hotărâre judecătorească deoarece instanța nu se poate substitui organelor societății comerciale pentru efectuarea unei aprecieri asupra oportunității măsurii listării pentru activitatea societății comerciale respective.

Împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și a sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, respingerea excepției lipsei calității procesuale active, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. de la 1865.

Reclamanta A. a formulat și o cerere de apel împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și a sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 prin care a solicitat admiterea apelului, respingerea excepției lipsei calității procesuale active, iar pe fond admiterea cererii de chemare în judecată.

Motivele invocate prin cererea de apel sunt identice cu cele din cererea de recurs.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 282 C. proc. civ. de la 1865.

Împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 a formulat apel intervenientul principal E., solicitând admiterea apelului, iar pe fond, admiterea cererii de intervenție.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 282 C. proc. civ. de la 1865.

Prin cererea de aderare la apel formulată la termenul de judecată din data de 17 martie 2014, pârâtele B. Bank AG și C. Holding GmbH au solicitat modificarea, în parte, a încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a reclamantei A. luând în considerare și temeiul de drept indicat în întâmpinarea din data de 23 noiembrie 2013, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune față de cererea de intervenție formulată de intervenientul E., admiterea excepției lipsei de interes a reclamantei și a intervenientului.

În motivare s-a arătat că excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei A. trebuia admisă și din perspectiva dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 71/2011 raportate la art. 349 alin. (2) și alin. (3) din noul C. civ.

S-a apreciat că aplicabilitatea art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ. este determinată de îndeplinirea a trei condiții: preexistența unei căsătorii, dobândirea unor bunuri comune de către soți (chiar înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ.) și intervenirea, după data de 1 octombrie 2011, a unui act sau fapt juridic cu privire la bunul comun (prin ipoteză, preexistent).

S-a învederat că prima instanță a reținut că „aceste dispoziții sunt aplicabile căsătoriilor în ființă la data intrării sale în vigoare doar dacă actul sau faptul juridic cu privire la bunul comun a intervenit după data de 1 octombrie 2011, or, în cauza dedusă judecății actul juridic cu privire la bunul comun îl constituie achiziționarea acțiunilor Băncii D. de către intervenient, ca urmare a realizării aportului și nicidecum depunerea cererii de chemare în judecată de către reclamantă”.

S-a susținut că raționamentul primei instanțe, care reține aplicabilitatea noii reglementări exclusiv acțiunilor dobândite după data de 1 octombrie 2011 este eronat, întrucât actul sau faptul juridic întreprins în legătură cu bunul comun nu putea fi însuși actul de dobândire a acestuia. Dimpotrivă, textul legal se referă cu claritate la exercitarea unor prerogative de proprietar având ca premisă o deținere pre¬existenta a unui bun comun.

S-a precizat că, în speță, este vorba de un pachet de acțiuni deținut anterior intrării în vigoare a noului C. civ., iar soțul căruia nu îi este recunoscută calitatea de acționar face un act (inițiază o cerere de chemare în judecată) prin care tinde să exercite o prerogativă recunoscută convențional exclusiv acționarilor înregistrați în registrul acționarilor Băncii D. (dreptul de a solicita inițierea listării Băncii D.). Se poate cu ușurință observa că situația expusă mai sus se încadrează perfect în ipoteza art. 349 alin. (2) și alin. (3) din noul C. civ. și a normei sale de aplicare prevăzute de art. 34 din Legea nr. 71/2011.

S-a mai menționat că dreptul intervenientului de a cere inițierea listării Băncii D. este prescris.

S-a învederat că, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011, în prezenta cauză sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 293 C. proc. civ. de la 1865.

La data de 10 martie 2012, prin Serviciul Registratură, intimata-pârâtă Banca D. SA a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul-intervenient principal E.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 115 și urm. C. proc. civ. de la 1865.

La termenul de judecată din data de 17 martie 2013, intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelurilor formulate de apelanta-reclamantă A. și de apelantul-intervenient principal E.

Întâmpinarea nu a fost calificată în drept.

La data de 8 aprilie 2014, prin Serviciul Registratură, intimata-reclamantă A. și intimatul-intervenient principal E. au depus la dosar întâmpinare prin care au solicitat respingerea cererii de aderare la apel formulată de apelantele-pârâtele B. Bank AG și C. Holding Gmbh ca nefondată, iar cu privire la motivul de apel B, ca inadmisibilă.

Întâmpinarea nu a fost calificată în drept.

Prin decizia nr. 1266 din 17 decembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanta-reclamantă A., de apelantul-intervenient E. și de apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding în contradictoriu intimata-pârâtă Banca D.

Prin cererile formulate de petentele B. Bank AG, C. Holding GMBH și Banca D., înregistrate pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la datele de 22 aprilie 2015 și respectiv 26 mai 2015, s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 281 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, îndreptarea erorilor materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 1266 din 17 decembrie 2014, referitor la trimiterile făcute de instanța de apel la dispozițiile art. 479 alin. (1) și art. 480 alin. (1) din noul C. proc. civ. în loc de corespondentul acestora din vechiul C. proc. civ.

Prin încheierea nr. 7 din 15 iunie 2015, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a admis cererile formulate de petente și a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în considerentele deciziei civile nr. 1266 din 17 decembrie 2014 pronunțată de aceeași instanță, în sensul că trimiterile făcute la dispozițiile noului C. proc. civ. se vor considera ca fiind făcute la dispozițiile corespondente din vechiul C. proc. civ.

Împotriva acestei încheierii a declarat recurs intervenietul E.

Prin decizia nr. 2152 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015, a fost admis recursul, a fost casată încheierea atacată și a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Pentru a se pronunța astfel, Înalta Curte a reținut că încheierea recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 29 și art. 31 alin. (3) din vechiul C. proc. civ., în sensul că aceasta a fost pronunțată de către judecători ce au fost recuzați, dar înainte de soluționarea cererii de recuzare, în cauză fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. de la 1865.

Împotriva deciziei nr. 1266 din 17 decembrie 2014 și încheierilor interlocutorii din 14 aprilie 2014 și 17 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 au declarat recurs recurenta-reclamantă A., recurentul-intervenient E. și recurentele-pârâte B. Bank AG și C. Holding GMBH.

Prin decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 s-au admis recursurile declarate de recurenta-reclamantă A., de recurentul-intervenient E. și de recurentele-pârâte B. Bank AG și C. Holding GMBH împotriva deciziei nr. 1266 din 17 decembrie 2014 și încheierilor interlocutorii din 14 aprilie 2014 și 17 noiembrie 2014 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012, s-a casat decizia recurată și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de recurs a reținut că întreaga analiză și motivare a deciziei instanței de apel a fost întemeiată pe dispozițiile noului C. proc. civ., în condițiile în care dosarul s-a judecat anterior cu aplicarea dispozițiilor C. proc. civ. de la 1865, iar apelul și recursul sunt întemeiate tot pe dispozițiile acestui din urmă cod.

S-a mai reținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2012*.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2016, instanța de apel a calificat cererea de recurs, formulată de recurenta-reclamantă A., ca fiind apel.

Prin decizia civilă nr. 2064 din 13 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh, Banca D. SA și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului și cu intimatul-intervenient principal E.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-intervenient principal E. împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. și cu intimatele-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh, Banca D. SA și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea de aderare la apel formulată de apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh împotriva încheierii de ședință din data de 19 iunie 2013 și sentinței civile nr. 6184 din 18 octombrie 2013 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. x/3/2012 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimatul-intervenient principal E. și cu intimatele-pârâte Banca D. SA și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului.

S-a luat act că apelantele-intimate-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh și-au rezervat dreptul de a solicita pe cale separată cheltuielile de judecată aferente judecării apelurilor.

S-a luat act că intimata-pârâtă Banca D. SA a indicat că nu solicită cheltuieli de judecată pentru judecarea apelurilor.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut următoarele:

Referitor la apelul formulat de apelanta-reclamantă A., nu este întemeiată critica privitoare la greșita respingere a excepției lipsei calității procesuale active a acesteia.

Una dintre condițiile exercitării oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile este reprezentată de calitatea procesuală.

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Raportând aceste considerații la situația din speță, s-a reținut că apelanta-reclamantă A. a solicitat prin cererea de chemare în judecată obligarea, în solidar, a intimatelor-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh, Banca D. și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) la luarea măsurilor și acțiunilor prevăzute de art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la data de 21 decembrie 2005 între A.V.A.S. și B.

Apelanta-reclamantă a invocat în motivarea cererii de chemare în judecată calitatea de acționar minoritar la Banca D. SA.

Instanța de apel a apreciat că apelanta-reclamantă A. nu are calitatea de subiect activ în raportul juridic dedus judecății.

În registrul acționarilor Banca D. SA este înscris ca având calitatea de acționar intimatul-intervenient principal, E., soțul apelantei-reclamante.

În mod corect a reținut prima instanță faptul că nu sunt incidente în prezenta cauză prevederile art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ.

Conform art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea noului C. civ., dispozițiile art. 345-350 C. civ. sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a C. civ., dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată.

În speță, bunul comun este reprezentat de activele/fondurile utilizate pentru cumpărarea acțiunilor Băncii D., iar actul juridic cu privire la bunul comun este reprezentat de achiziționarea acțiunilor Băncii D. SA de către intimatul-intervenient principal E.

Întrucât intimatul-intervenient principal E. a achiziționat acțiunile Băncii D. SA anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), aspect necontestat de intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 349 alin. (2) și alin. (3) din noul C. civ.

Nu a putut fi reținută susținerea intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh potrivit căreia actul/faptul juridic cu privire la un bun comun și care ar atrage incidența art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ. este reprezentat de formularea cererii de chemare în judecată de către apelanta-reclamantă A.

Noțiunile utilizate în cuprinsul dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea noului C. civ. trebuie raportate la textele de lege a căror aplicare o reglementează.

În aceste condiții, s-a reținut că este evident că noțiunile de „bun comun” și „actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun” trebuie să aibă sensul prevăzut de art. 345-349 din noul C. civ.

Or, art. 349 din noul C. civ. reglementează regimul juridic al bunurilor comune aportate la o societate sau folosite pentru dobândirea de părți sociale/acțiuni.

În consecință, noțiunea de „bun comun” se referă la activele/fondurile aportate la o societate sau utilizate pentru dobândirea de părți sociale/acțiuni, iar noțiunea de „act sau fapt juridic cu privire la un bun comun” desemnează operațiunea de aportare la o societate sau de dobândire a unor părți sociale/acțiuni.

Mai mult, art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea noului C. civ. face referire la un act/fapt juridic cu privire la un bun comun.

S-a constatat ca fiind evident faptul că este vorba de un act/fapt juridic civil, întrucât noul C. civ. și Legea nr. 71/2011 sunt norme de drept substanțial, or, cererea de chemare în judecată nu este un act juridic civil, ci un act de procedură.

Potrivit art. 102 din Legea nr. 31/1990:

„(1) Acțiunile sunt indivizibile.

(2) Când o acțiune nominativă devine proprietatea mai multor persoane, societatea nu este obligată să înscrie transmiterea atât timp cât acele persoane nu vor desemna un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor rezultând din acțiune.

(3) De asemenea, când o acțiune la purtător aparține mai multor persoane, acestea trebuie să desemneze un reprezentant comun.

(4) Atât timp cât o acțiune este proprietatea indiviză sau comună a mai multor persoane, acestea sunt răspunzătoare, în mod solidar, pentru efectuarea vărsămintelor datorate.”

Totodată, conform art. 30 C. fam., bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soților.

Prin dispozițiile art. 102 din Legea nr. 31/1990 este reglementată regula indivizibilității acțiunilor.

Potrivit acestei reguli, acțiunile emise de o societate își au izvorul în contractul de societate și sunt indivizibile, întrucât reprezintă o fracție din capitalul social care nu poate fi divizată.

Ca atare, indivizibilitatea acțiunilor, în accepțiunea lor de bunuri mobile corporale ori incorporale, este atât una naturală, cât, mai ales, una legală.

Având în vedere aceste particularități specifice acțiunilor, prezumția instituită de art. 30 C. fam. conferă caracter de bun comun acțiunilor dobândite prin folosirea unor active/fonduri care sunt bunuri comune, însă nu este de natură să confere calitatea de acționar și soțului unui deținător de acțiuni.

În aceste condiții, doar soțul care are calitatea de acționar exercită drepturile rezultând dintr-o acțiune.

În speță, în registrul acționarilor Băncii D. SA este înscris, ca având calitatea de acționar, intimatul-intervenient principal E., astfel că apelanta-reclamantă nu poate exercita drepturile rezultând din acțiunile achiziționate la Banca D. folosind bunurile comune.

S-a constatat ca fiind falsă susținerea apelantei-reclamante conform căreia prima instanță ar fi considerat că acțiunile achiziționate la Banca D. SA ar fi bunuri proprii ale intimatului-intervenient principal E.

Așa cum a fost menționat mai sus, în baza prezumției instituită de art. 30 C. fam., sunt bunuri comune acțiunile dobândite la Banca D. SA de către intimatul-intervenient principal E. prin folosirea unor active/fonduri care sunt bunuri comune.

Însă, conform dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 31/1990, care derogă de la prevederile C. fam., regula indivizibilității acțiunii face ca drepturile rezultând din acțiuni să fie exercitate doar de soțul care este înscris în registrul acționarilor Băncii D. SA ca având calitatea de acționar, respectiv de intimatul-intervenient principal E.

Contrar opiniei apelantei-reclamante, instanța de apel a constatat că prevederile art. 102 din Legea nr. 31/1990, care au caracter special față de cele ale C. fam., nu se referă doar la dreptul de vot, ci la toate drepturile rezultând din acțiune.

Dispozițiile art. 102 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 fac referire expresă la „exercitarea drepturilor rezultând din acțiune”, fără a face vreo distincție cu privire la aceste drepturi.

În consecință, neputând să exercite drepturile rezultând din acțiunile achiziționate la Banca D. SA de către intimatul-intervenient principal E., apelanta-reclamantă A. nu este titulara dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată, astfel că, în mod corect, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale active a acesteia.

Referitor la apelul formulat de apelantul-intervenient principal E., nu poate fi reținută critica referitoare la greșita admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatelor-pârâte Banca D. SA și A.A.A.S. prin încheierea de ședință din data de 2 iulie 2013.

Una dintre condițiile exercitării oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile este reprezentată de calitatea procesuală.

Calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă).

Raportând aceste considerații la situația din speță, s-a reținut că obligațiile prevăzute de art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la data de 21 decembrie 2005 între A.V.A.S. și B. Bank au fost asumate de către intimata-pârâtă B. Bank AG (cumpărător) și, ulterior, de către intimata-pârâtă C. Holding Gmbh, prin actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 la Acordul privind amânarea listării.

Din moment ce nu a fost parte la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la data de 21 decembrie 2005, nu se poate susține că intimata-pârâtă Banca D. SA și-ar fi asumat vreo obligație prin această convenție.

În ceea ce o privește pe intimata-pârâtă Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.), prin art. 13.2 lit. i) din contractul de vânzare-cumpărare s-a prevăzut că aceasta nu va avea niciun fel de obligații și nu va putea fi ținută răspunzătoare în fața niciunei persoane în nicio circumstanță în legătură cu listarea, cu oferta publică sau cu orice aspecte prezentate în clauza 13.2 ori în legătură cu modul în care cumpărătorul își va executa obligațiile.

În consecință, întrucât intimatele-pârâte Banca D. SA și Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (fosta A.V.A.S.) nu și-au asumat obligațiile prevăzute de art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat la data de 21 decembrie 2005 între A.V.A.S. și B. Bank, în mod corect, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestor două intimate-pârâte.

Nu au putut fi reținute motivele de apel referitoare la considerentele care au justificat soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, prin încheierea de ședință din data de 2 iulie 2013.

În primul rând, s-a reținut că soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune este favorabilă apelantului-intervenient principal E.

Doctrina și practica judiciară au considerat că, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, nu pot fi atacate cu apel considerentele hotărârii, dacă dispozitivul este favorabil (Ciobanu V.M., Boroi G., Drept procesual civil - Curs selectiv, Ediția 3, Editura All Beck 2005, pag. 337).

Chiar apelantul-intervenient principal a precizat, în întâmpinarea pe care a formulat-o la cererea de aderare la apel, că nu este posibilă, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, formularea unei căi de atac doar împotriva considerentelor.

Or, în speță s-a constatat că nu există nicio diferență între situația intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, care au formulat motive de apel cu privire la considerentele soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante A. și situația apelantului-intervenient, care a formulat motive de apel cu privire la considerentele soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ambele situații soluțiile date excepțiilor au fost favorabile celor care au formulat motivele de apel împotriva considerentelor.

În aceste condiții, fiind vorba de situații similare, trebuia să se procedeze în același mod pentru a nu se încălca una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil, respectiv principiul egalității armelor.

În același timp, tot doctrina și practica judiciară au subliniat că, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat este soluția dată unei cereri/excepții și considerentele pe care se sprijină această soluție și că instanța de control judiciar are posibilitatea să înlocuiască, total sau parțial, considerentele primei instanțe atunci când soluția este corectă.

În cazul în care partea care a pierdut procesul exercită cale de atac (în speță apelul) împotriva soluției date unei cereri/excepții, se supun analizei instanței de control judiciar toate motivele/susținerile/apărările invocate de părți atât cu privire la soluția dată de prima instanță, cât și cu privire la considerentele pe care se sprijină soluția pronunțată.

Prin urmare, deși nu are posibilitatea de a formula cale de atac împotriva considerentelor, partea care a câștigat procesul are dreptul de a reitera toate susținerile/apărările, inclusiv cele care nu au fost reținute/nu au fost analizate de prima instanță, în cazul în care este exercitată calea de atac de către partea care a pierdut procesul, iar instanța de control judiciar este obligată să verifice toate aceste susțineri/apărări și poate să înlocuiască, total sau parțial, considerentele primei instanțe atunci când, deși soluția este corectă, apreciază că, în mod greșit, nu au fost reținute/nu au fost analizate unele dintre susținerile/apărările părții care a câștigat procesul.

Raportat la situația din speță, întrucât intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh au formulat cerere de aderare la apel, prin care au solicitat, inclusiv schimbarea soluției date excepției prescripției dreptului material la acțiune, apelantul-intervenient principal, deși nu are posibilitatea de a formula cale de atac împotriva considerentelor, are dreptul de a reitera cu ocazia judecării cererii de aderare la apel toate susținerile/apărările, inclusiv cele care nu au fost reținute/nu au fost analizate de prima instanță.

Instanța de apel a verificat toate aceste susțineri/apărări ale apelantului-intervenient principal atunci când s-a pronunțat pe cererea de aderare la apel.

Acest lucru a fost reflectat doar în considerentele deciziei pronunțate de instanța de apel, întrucât, neexistând posibilitatea exercitării căii de atac împotriva considerentelor, susținerile/apărările invocate de apelantul-intervenient principal cu privire la considerentele soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune nu pot fi reținute ca motive de apel pentru a justifica o eventuală admitere a căii de atac.

În al doilea rând, s-a arătat că dacă nu s-ar accepta un astfel de mecanism de verificare în căile de atac a susținerilor/apărărilor apelantului-intervenient principal, ar exista o evidentă diferență de tratament juridic între părțile din prezenta cauză, fiind încălcate dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

Acest tratament diferențiat ar decurge din faptul că doar intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh s-ar putea bucura de principiul dublului grad de jurisdicție, având dreptul să supună analizei instanței de control judiciar toate argumentele/susținerile/apărările care nu au fost reținute/nu au fost analizate de prima instanță, în timp ce apelantul-intervenient principal nu ar avea posibilitatea să invoce în calea de atac acele argumente/apărări/susțineri care nu au fost validate/analizate de către prima instanță.

În al treilea rând, așa cum rezultă din considerentele care au justificat soluția pronunțată cu privire la cererea de aderare la apel, poate fi reținută o singură cauză de întrerupere a termenului de prescripție dintre cele invocate de apelantul-intervenient principal E., respectiv oferta din data de 30 august 2010.

Astfel, potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție extinctivă se întrerupe prin:

a) recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripția

b) introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare

c) printr-un act începător de executare.

a) În doctrină s-a arătat că recunoașterea dreptului este orice manifestare unilaterală de voință făcută de cel în favoarea căruia curge prescripția, prin care se atestă existența unui drept potrivnic (Tratat de prescripție extinctivă, Nicolae M., Editura Universul juridic 2010, pag. 591-599).

În consecință recunoașterea este un act juridic personal, unilateral, recognitiv, pur și simplu, cu caracter irevocabil și consensual.

Totodată, pentru a produce efectul întreruptiv de prescripție, recunoașterea trebuie să întrunească patru condiții:

- să fie voluntară

- să fie neîndoielnică (neechivocă)

- să fie pură și simplă (adică neafectată de vreo condiție și nici însoțită de vreo rezervă din partea autorului ei)

- să fie formulată înăuntrul termenului de prescripție.

Prin oferta din data de 30 august 2010 s-a recunoscut, în mod neîndoielnic, dreptul pretins de apelantul-intervenient principal E. prin cererea de intervenție voluntară principală.

S-a reținut că în cuprinsul acestei oferte este menționat:

- C. Holding GMBH și cele cinci SIF-uri, în calitate de acționari semnificativi ai Băncii D., au convenit de comun acord să amâne listarea Băncii D. la Bursa de Valori București;

- C. Holding GMBH, în calitate de acționar majoritar al Băncii D., s-a angajat să ofere tuturor acționarilor minoritari ai Băncii D. rezultați în urma programului de deținere de acțiuni de către angajați posibilitatea de a-și exercita dreptul fundamental de vânzare a acțiunilor pe care le dețin înainte de listarea Băncii D.

Ca atare, din cuprinsul ofertei din data de 30 august 2010 rezultă că s-a recunoscut existența unei obligații de listare a Băncii D. care a fost amânată prin acordurile cu cele cinci SIF-uri.

Or, în Acordul privind amânarea listării, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009, s-a indicat că intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh și-au asumat obligația de a iniția admiterea la tranzacționare a acțiunilor Băncii D. prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA din data de 21 decembrie 2005 și prin scrisorile de angajament încheiate de B. cu SIF-urile.

Beneficiarii obligației de a iniția listarea acțiunilor Băncii D. asumată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA și prin scrisorile de angajament față de SIF-uri sunt toți acționarii minoritari, inclusiv apelantul-intervenient principal E.

În aceste condiții, prin recunoașterea unei obligații de a iniția listarea Băncii D. asumată prin contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA din data de 21 decembrie 2005 și prin scrisorile de angajament încheiate de B. cu SIF-urile, a fost recunoscut și dreptul corelativ acestei obligații, drept care aparține oricărui acționar minoritar, inclusiv apelantului-intervenient principal E.

Contrar opiniei apelantului-intervenient principal E., corespondența electronică din data de 13 septembrie 2011 nu poate fi asimilată unei recunoașteri a dreptului pretins.

Așa cum a fost menționat mai sus, recunoașterea trebuie să provină de persoana în favoarea căreia curge prescripția, respectiv de la intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Fiind vorba de persoane juridice, ar trebui ca recunoașterea să provină de la persoanele care au calitatea de a reprezenta societățile și după parcurgerea formalităților statutare pentru luarea unor astfel de decizii.

Or, corespondența electronică din data de 13 septembrie 2011 a fost redactată de d-na. F., persoană care deținea poziția de group press officer în cadrul intimatei-pârâte B. Bank AG.

La dosar nu există nicio dovadă din care să rezulte că dna. F. ar fi avut calitatea de reprezentant legal al intimatei-pârâte B. Bank AG și ar fi putut angaja din punct de vedere juridic această intimată-pârâtă.

La semnarea contractului de vânzare-cumpărare, intimata-pârâtă B. Bank AG a fost reprezentată de dl. G. (președinte Consiliu de administrație) și dl. H. (director executiv).

Totodată, din actele depuse la dosar, rezultă că intimata-pârâtă B. Bank AG ar putea fi reprezentată de un procurist împreună cu un membru al Consiliului de administrație sau cu un alt procurist.

Mai mult, în cuprinsul corespondenței electronice din data de 13 septembrie 2011 nu există vreo recunoaștere neîndoielnică a dreptului pretins de apelantul-intervenient principal E.

Astfel, singura mențiune referitoare la listare privește o înțelegere cu acționarii SIF-uri și la faptul că în situația în care acești acționari doresc listarea, va fi respectat angajamentul.

În consecință, rezultă că ar fi vorba de o înțelegere cu acționari SIF-uri și de un angajament luat față de acești acționari.

Nu este făcută nicio referire la faptul că ar exista o obligație de listare asumată față de alți acționari minoritari, susținându-se că față de ceilalți acționari Băncii D. SA va fi respectat angajamentul de a efectua anual oferte de cumpărare.

Totodată, nu este făcută nicio referire la contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Băncii D. SA din data de 21 decembrie 2005 sau la faptul că ar exista o obligație de listare asumată prin acest contract.

În concluzie, corespondența electronică din data de 13 septembrie 2011 nu poate fi considerată o recunoaștere a dreptului pretins.

Nu poate fi asimilată unei recunoașteri a dreptului pretins nici declarația de presă atribuită președintelui Consiliului de administrație al intimatei-pârâte B. Bank AG.

Așa cum a fost precizat mai sus, recunoașterea trebuie să provină de persoana în favoarea căreia curge prescripția, respectiv de la intimata-pârâtă B. Bank AG.

Fiind vorba de persoane juridice, ar trebui ca recunoașterea să provină de la persoanele care au calitatea de a reprezenta societățile și după parcurgerea formalităților statutare pentru luarea unor astfel de decizii.

Contrar susținerii apelantului-intervenient principal, la semnarea contractului de vânzare-cumpărare, dl. G. (președinte Consiliu de administrație) nu a reprezentat-o singur pe intimata-pârâtă B. Bank AG, ci împreună cu dl. H. (director executiv).

Totodată, din actele depuse la dosar, rezultă că intimata-pârâtă B. Bank AG ar putea fi reprezentată de un procurist împreună cu un membru al Consiliului de administrație sau cu un alt procurist.

Or, la dosar nu a fost depusă nicio dovadă din care să rezulte că, atunci când a dat declarația de presă invocată de apelantul-intervenient principal, dl. G. (președinte Consiliu de administrație) putea singur să reprezinte și să angajeze din punct de vedere juridic pe intimata-pârâtă B. Bank AG.

Mai mult, în cuprinsul declarației de presă nu se recunoaște într-un mod neechivoc existența dreptului pretins de apelantul-intervenient principal E., ci se fac aprecieri cu privire la oportunitatea admiterii la tranzacționare a acțiunilor emise de Banca D. SA, indicându-se că „listarea nu este necesară” și că „dacă ne vor forța să o facem, o vom face”.

În consecință, nu poate fi asimilată unei recunoașteri a dreptului pretins de apelantul-intervenient principal prin cererea de intervenție voluntară principală nici declarația de presă a președintelui Consiliului de administrație al intimatei-pârâte B. Bank AG.

Completarea convocatorului Adunării generale extraordinare a acționarilor Băncii D. SA din data de 14 noiembrie 2011 de către SIF 2 Moldova nu poate întrerupe cursul prescripției, întrucât nu reprezintă o manifestare de voință care să provină de la persoana în favoarea căreia curge prescripția extinctivă.

S-a constatat ca fiind evident că o solicitare de completare a convocatorului a AGEA făcută de SIF 2 Moldova este o manifestare de voință care nu emană de la intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh pentru putea fi considerată o recunoaștere a dreptului pretins făcută de acestea din urmă.

Mai mult, întocmirea convocatorului și a completării la convocator pentru Adunarea generală extraordinară a acționarilor Băncii D. SA din data de 14 noiembrie 2011 nu a fost făcută de către intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, ci de intimata-pârâtă Banca D. SA.

S-a mai reținut că nu poate întrerupe cursul prescripției o eventuală recunoaștere din partea intimatei-pârâte Banca D. SA a dreptului pretins de apelantul-intervenient principal întrucât nu reprezintă o manifestare de voință care să provină de la persoana în favoarea căreia curge prescripția extinctivă, respectiv de la intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Mai mult, a fost găsită ca falsă susținerea apelantului-intervenient principal potrivit căreia intimata-pârâtă Banca D. SA ar fi recunoscut, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, dreptul pe care îl pretinde prin cererea de intervenție principală.

În cuprinsul întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Banca D. SA este indicat expres că potrivit „voinței părților implicate în contract B. și-a asumat obligația de a iniția procedura de listare a Băncii D. la cererea și în beneficiul SIF-urilor”.

Nu poate întrerupe cursul prescripției o eventuală recunoaștere din partea intimatei-pârâte A.A.A.S. a dreptului pretins de apelantul-intervenient întrucât nu reprezintă o manifestare de voință care să provină de la persoana în favoarea căreia curge prescripția extinctivă, respectiv de la intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Mai mult, a fost găsită ca falsă susținerea apelantului-intervenient potrivit căreia intimata-pârâtă A.A.A.S. ar fi recunoscut, prin întâmpinarea depusă în fața primei instanțe, dreptul pe care îl pretinde prin cererea de intervenție principală.

În cuprinsul întâmpinării formulate de intimata-pârâtă A.A.A.S. este indicat expres că „SIF-urile și nu A.V.A.S. sunt beneficiarele directe ale obligației stipulate de clauza 13.2 din contract”.

b) A fost găsită ca neîntemeiată susținerea apelantului-intervenient principal E. potrivit căreia prescripția s-a întrerupt prin cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă A.

În doctrină s-a arătat că, pentru a produce efectul întreruptiv al prescripției extinctive, cererea de chemare în judecată trebuie să întrunească următoarele condiții (Tratat de prescripție extinctivă, Nicolae M., Editura Universul juridic 2010, pag. 603):

- să fie introdusă la o instanță judecătorească sau la un alt organ cu atribuții jurisdicționale, chiar dacă acestea ar fi necompetente

- să privească, de regulă, fondul dreptului

- să fie serioasă

- să fie admisă.

S-a reținut că apelantul-intervenient principal a susținut că, în baza prezumției legale de mandat tacit cu privire la bunurile comune și a calității de creditori solidari a soților, prin cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă A. s-a întrerupt cursul prescripției dreptului pe care l-a pretins prin cererea de intervenție principală.

Așa cum a fost argumentat mai sus, prin dispozițiile art. 102 din Legea nr. 31/1990 este reglementată regula indivizibilității acțiunilor.

Potrivit acestei reguli, acțiunile emise de o societate își au izvorul în contractul de societate și sunt indivizibile întrucât reprezintă o fracție din capitalul social care nu poate fi divizată.

Ca atare, indivizibilitatea acțiunilor, în accepțiunea lor de bunuri mobile corporale ori incorporale, este atât una naturală, cât mai ales legală.

Având în vedere aceste particularități specifice acțiunilor, prezumția instituită de art. 30 C. fam. conferă caracter de bun comun acțiunilor dobândite prin folosirea unor active/fonduri care sunt bunuri comune, însă nu este de natură să confere calitatea de acționar și soțului unui deținător de acțiuni.

În aceste condiții, doar soțul care are calitatea de acționar exercită drepturile rezultând dintr-o acțiune.

În speță, în registrul acționarilor Banca D. SA este înscris ca având calitatea de acționar apelantul-intervenient principal E., astfel că intimata-reclamantă A. nu poate exercita drepturile rezultând din acțiunile achiziționate la Banca D. folosind bunurile comune.

Această interpretare a dispozițiilor art. 102 din Legea nr. 31/1990 și ale art. 30 C. fam. a fost confirmată de practica judiciară.

În acest sens a fost indicată decizia nr. 904 din 5 martie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiției, secția comercială.

În consecință, neputând să exercite drepturile rezultând din acțiunile achiziționate la Banca D. SA de către apelantul-intervenient principal E., cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă A. a fost în mod corect respinsă pentru lipsa calității procesuale active.

În aceste condiții, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prescripția dreptului pretins de apelantul-intervenient nu putea fi întreruptă prin cererea de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă A..

c) A fost găsită ca falsă susținerea apelantului-intervenient principal E. potrivit căreia dreptului material la acțiune ar putea fi întrerupt printr-un act începător de executare.

Apelantul-intervenient principal a făcut confuzie între prescripția dreptului material la acțiune și prescripția dreptului de a cere executarea silită.

S-a arătat că Decretul nr. 167/1958 reglementa atât prescripția dreptului material la acțiune, cât și prescripția dreptului de a cere executarea silită (art. 5).

Așa cum s-a arătat în doctrină, art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 a reglementat o cauză de întrerupere a prescripției dreptului de a cere executarea silită, însă aceste prevederi au fost înlocuite cu dispozițiile art. 4052 C. proc. civ. de la 1865 introduse prin O.U.G. nr. 138/2000 (Tratat de prescripție extinctivă, Nicolae M., Editura Universul juridic 2010, pag. 589).

În consecință, nu se putea întrerupe prescripția dreptului material la acțiune printr-un act începător de executare întrucât:

- prevederile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 reglementau un caz de întrerupere a dreptului de a cere executarea silită

- dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958 au fost abrogate prin prevederile O.U.G. nr. 138/2000 întrucât cauzele de întrerupere a dreptului de a cere executarea silită au fost reglementate prin art. 4052 C. proc. civ. de la 1865, introdus prin art. I pct. 158 din O.U.G. nr. 138/2000.

În concluzie, s-a reținut că termenul de prescripție a fost întrerupt prin oferta din data de 30.08.2010, iar de la acest moment a început să curgă un nou termen de prescripție.

Întrucât cererea de intervenție voluntară principală a fost formulată de apelantul-intervenient principal la data de 8 martie 2013, rezultă că termenul de prescripție de 3 ani nu s-a împlinit, astfel că în mod corect a fost respinsă de către prima instanță excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de intervenție voluntară principală.

Referitor la fondul cererii de intervenție voluntară principală, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, a fost respinsă această cerere, ca nefondată, însă motivele care justifică această soluție au fost cele ale instanței de apel, arătate în continuare și care le-au înlocuit pe cele reținute de prima instanță.

Este întemeiată critica apelantului-intervenient principal potrivit căreia orice acționar minoritar este beneficiarul stipulației pentru altul prevăzută la art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA din data de 21 decembrie 2005.

Întrucât acest contract a fost încheiat anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), îi sunt aplicabile dispozițiile din C. civ. de la 1864, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

În cuprinsul art. 13.2 lit. h) din convenție s-a prevăzut că „părțile confirmă și convin că prevederile acestei clauze 13.2 sunt incluse în prezentul contract ca o stipulație în favoarea acționarilor minoritari (stipulație pentru altul) și vor putea fi puse în executare direct de oricare sau de toți acționarii minoritari ai băncii, inclusiv SIF-urile, împotriva cumpărătorului”.

A fost găsită total nefondată susținerea primei instanțe potrivit căreia, prin sintagma „acționari minoritari” s-ar înțelege doar SIF-urile.

Din interpretarea art. 13.2 lit. h) din contract rezultă cu evidență că dispozițiile art. 13.2:

- reprezintă o stipulație pentru altul în favoarea acționarilor minoritari, fără a fi făcută vreo distincție cu privire la acești acționari minoritari;

- vor putea fi puse în executare de orice acționari minoritari împotriva cumpărătorului, inclusiv de SIF-uri.

Totodată, nu există nicio altă dispoziție contractuală care să conducă la concluzia că art. 13.2 din contract nu ar putea fi invocat de orice acționar minoritar.

Împrejurarea că unii acționari minoritari ar avea un număr mai mare de acțiuni Banca D. SA nu are nicio relevanță, din moment ce prevederile art. 13.2 lit. h) din contract sunt foarte clare și nu fac nicio distincție în funcție de acest criteriu.

În consecință, din moment ce în cuprinsul art. 13.2 lit. h) din contract nu se face nicio distincție cu privire la acționarii minoritari și se face referire expresă la „orice acționari minoritari ai băncii, inclusiv SIF-urile”, s-a concluzionat ca fiind evident că dispozițiile art. 13.2 din contract pot fi invocate de orice acționar minoritar, inclusiv de apelantul-intervenient principal E.

Instanța de apel a apreciat că la aceeași concluzie s-ar ajunge și dacă s-ar avea în vedere voința reală a părților.

Astfel, conform art. 977 C. civ., interpretarea contractelor se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.

S-a reținut că, prin întâmpinările depuse în fața primei instanțe, intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh au indicat faptul că B. a convenit să-și asume, atât prin art. 13.2 din contract, cât și printr-o scrisoare de angajament transmisă direct SIF-urilor, obligația de a iniția listarea Băncii D.

În scrisoarea de angajament invocată de intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh se menționează expres că „angajamentul B. în conformitate cu prevederile clauzei 13.2 din contract și această scrisoare sunt în favoarea acționarilor minoritari și vor putea fi puse în executare de oricare sau de toți acționarii minoritari ai băncii, inclusiv SIF-urile, împotriva B.”.

În consecință, s-a constatat că este evident că voința reală a intimatei-pârâte B. Bank AG a fost de a-și asuma obligația de listare față de orice acționar minoritar din moment ce în scrisoarea de angajament transmisă SIF-urilor este reiterat faptul că obligațiile asumate prin art. 13.2 din contract sunt în favoarea acționarilor minoritari și vor putea fi puse în executare de oricare acționar minoritar, inclusiv SIF-urile.

În cazul în care ar fi existat o neconcordanță între voința reală a părților și clauza inserată la art. 13.2 din contract nu s-ar mai fi reluat în scrisorile de angajament trimise SIF-urilor faptul că destinatarii obligațiilor asumate de B. în conformitate cu prevederile clauzei 13.2 din contract sunt acționarii minoritari și că oricare sau toți acționarii minoritari ai băncii, inclusiv SIF-urile, vor putea pune în executare aceste obligații.

Instanța de apel a mai reținut că, prin întâmpinarea depusă cu ocazia judecării apelului în primul ciclu procesual, intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh au precizat că „obligația B. a reprezentat un mecanism de tipul stipulației pentru altul asumat eminamente în favoarea beneficiarilor SIF-uri și doar incidental și subsidiar în favoarea altor acționari minoritari”.

Această susținere nu are niciun corespondent în dispozițiile art. 13.2 lit. h) din contract și în scrisorile de angajament transmise SIF-urilor.

În concluzie, s-a reținut că este corectă critica apelantului-intervenient principal potrivit căreia orice acționar minoritar este beneficiarul stipulației pentru altul prevăzută la art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA din data de 21 decembrie 2005.

S-a constatat că este adevărat că apelantul-intervenient principal nu poate fi ținut să respecte modificările aduse obligației prevăzute la art. 13.2 din contract asumate de SIF-uri prin acordul privind amânarea listării, însă nici nu se poate prevala doar de acele modificări care l-ar avantaja, întrucât acestea produc efecte juridice doar între SIF-uri și intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

S-a reținut că Acordul privind amânarea listării a fost încheiat la data de 21 august 2009 între intimata-pârâtă B. Bank AG și cele cinci SIF-uri.

Ulterior, prin actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 la Acordul privind amânarea listării, s-a convenit ca intimata-pârâtă C. Holding Gmbh să devină parte la acest acord.

Prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 au fost modificate dispozițiile art. 13.2 din contractul vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA în sensul că s-a stabilit un alt termen și alte condiții pentru realizarea obligațiilor asumate de intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh prin art. 13.2 din contract.

Întrucât au fost încheiate anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), Acordului privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actului adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 le sunt aplicabile dispozițiile din C. civ. de la 1864, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 973 C. civ. de la 1864, convențiile nu au efect decât între părțile contractante.

Așa cum s-a arătat în doctrina și practica judiciară, prin art. 973 C. civ. de la 1864 s-a instituit principiul relativității efectelor contractelor, potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane și drepturile născute din contract aparțin și profită, în principiu părților contractuale.

Prima latură a principiului relativității, care se referă la faptul că obligațiile privesc numai partea contractantă care și le-a asumat, este foarte strictă, neexistând excepții reglementate sub imperiul C. civ. de la 1864.

Cea de a doua latură, care exprimă ideea că un drept stabilit prin contract aparține și profită doar unei părți contractante, nu este la fel de strictă întrucât există excepții, exemplul în acest sens fiind stipulația pentru altul.

De altfel, aceasta este și rațiunea care a permis stipularea clauzei prevăzute la art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA din data de 21 decembrie 2005 în favoarea oricărui acționar minoritar.

În consecință, s-a constatat că raportat la principiul relativității efectelor contractelor, modificările aduse obligațiilor stabilite la art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 produc efecte juridice doar între SIF-uri și intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Fiind un terț față de Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009, apelantul-intervenient principal E. nu poate fi ținut să respecte modificările obligației prevăzute la art. 13.2 din contract convenite de SIF-uri și intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh și nici nu se poate prevala doar de acele modificări care l-ar avantaja.

Așa cum rezultă din cele expuse mai sus, în mod corect au susținut intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, prin cererea de aderare la apel, că apelantul-intervenient principal E. nu poate invoca, pentru a combate excepția prescripției dreptului material la acțiune, faptul că prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și prin actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 s-ar fi stabilit un alt termen pentru realizarea obligațiilor asumate de intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh prin art. 13.2 din contract.

În același timp, intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh nu pot invoca împotriva apelantului-intervenient principal celelalte modificări aduse obligației prevăzute la art. 13.2 din contractul vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009, respectiv:

- condițiile inițierii listării (încheierea de către B. și cel puțin 3 SIF-uri a unui acord scris privind inițierea listării Băncii D. sau primirea de către B. a unei notificări scrise din partea tuturor SIF-urilor prin care solicită inițierea listării)

- precedarea obligației de efectuare a listării de emiterea unui raport de evaluare cu scop informativ

- un acord/decizie a oricărei părți de a iniția listarea Băncii D. trebuie să se bazeze, în mod rezonabil, pe existența unor piețe financiare și de capital stabilizate și remediate la nivel intern și internațional.

Nu a putut fi reținută susținerea intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh potrivit căreia o eventuală neexecutare culpabilă a obligației de a iniția listarea ar putea determina doar aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare.

S-a reținut că, potrivit art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni Băncii D., cumpărătorul s-a obligat să convoace o adunare generală extraordinară și să aprobe adoptarea unui act adițional la statut prin care vor fi repuse în vigoare prevederile art. 16 din statut, în forma de la data semnării, în cazul în care nu va determina convocarea adunării generale a acționarilor, nu va aproba hotărârea acționarilor cu privire la derularea listării sau ofertei publice, nu va împuternici consiliul de supraveghere și toate structurile competente ale băncii pentru derularea listării sau ofertei publice sau nu va iniția o noua ofertă publică sau nu va acționa în conformitate cu prevederile statului.

Așa cum au precizat chiar intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, clauza inserată la art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni ale Băncii D. reprezintă o sancțiune care se poate aplica în cazul neîndeplinirii culpabile a obligației de a iniția listarea.

Sancțiunea convenită de părți prin prevederile art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni ale Băncii D. are natura juridică a unei clauze penale.

Clauza penală a fost definită în doctrina și practica judiciară ca fiind obligația debitorului de a presta creditorului, în caz de neexecutare a obligației, o sumă de bani sau o altă prestație.

Însă, în caz de neexecutare a obligației debitorului, creditorul are alegerea între a solicita executarea obligației principale sau sancționarea debitorului conform clauzei penale.

În consecință, în eventualitatea unei neexecutări culpabile a obligației de a iniția listarea, apelantul-intervenient principal are dreptul de a solicita executarea acestei obligații sau a obligației prevăzute la art. 13.2 lit. g) din contractul de vânzare-cumpărare acțiunii Banca D. SA.

Contrar opiniei apelantului-intervenient principal, instanța de apel a apreciat că nu se poate reține existența unei neexecutări culpabile a obligației prevăzute la art. 13.2 lit. a) din contractul vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA.

În primul rând, a fost găsită ca fiind corectă susținerea apelantului-intervenient principal potrivit căreia instanța de judecată nu poate aprecia asupra oportunității cererii uneia dintre părțile unei convenții referitoare la executarea unor obligații contractuale.

S-a reținut că prima instanță nu a făcut referiri cu privire la oportunitatea formulării cererii de intervenție voluntară principală, ci a verificat dacă intimatele-pârâte sunt ținute să execute obligațiile contractuale invocate de apelantul-intervenient principal.

În al doilea rând, s-a reținut că intimata-pârâtă B. Bank AG și-a asumat, prin art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni la Banca D., o serie de obligații față de acționarii minoritari, respectiv să întreprindă toate acțiunile necesare menționate în clauza 13.2 lit. b), aflate în sfera sa de competență și control, pentru a determina, în virtutea calității de acționar majoritar, fie admiterea la tranzacționare a acțiunilor emise de bancă pe B.V.B., fie efectuarea unei oferte publice în vederea admiterii la tranzacționare a acțiunilor băncii la B.V.B.

Prin art. 13.2 lit. b) din contractul de vânzare-cumpărare s-a prevăzut că, în scopul listării sau al ofertei publice, intimata-pârâtă B. Bank AG va determina convocarea adunării generale a acționarilor, va aproba în cadrul adunării generale a acționarilor hotărârea pentru realizarea listării sau a ofertei publice, va împuternicii consiliul de supraveghere și toate organele competente din cadrul băncii să implementeze deciziile și instrucțiunile luate de organele corporative și cele de reglementare competente și va autoriza aceste organe să îndeplinească măsurile necesare pentru listarea băncii sau pentru realizarea unei oferte publice care să se finalizeze cu succes.

Din interpretarea acestor prevederi contractuale rezultă că inițierea listării/ofertei publice prevăzută de art. 13.2 lit. a) din contract se realizează prin acțiunile indicate la art. 13.2 lit. b).

Totodată, părțile au stabilit ca realizarea acțiunilor prevăzute la art. 13.2 lit. b) din contract să se finalizeze cu o listare/ofertă publică care să aibă succes.

În consecință, s-a constatat că din moment ce părțile au stabilit că reușita listării/ofertei publice este un element esențial al obligației asumate de către intimata-pârâtă B. Bank AG, nu se poate reține existența unei neexecutări culpabile a acestei obligații atunci când, din cauze neimputabile părții, nu se poate asigura succesul operațiunii de listare/ofertei publice.

Așa cum rezultă din raportul I., întocmit la data de 15 martie 2012, perioada 2006- 2012 ar fi fost nefavorabilă pentru inițierea unei oferte publice a Banca D. SA întrucât această societate nu a îndeplinit, în niciun moment, toate cele patru criterii (date financiare istorice bune, situație comercială bună, disponibilitate operațională pentru OPI, alegerea unui moment favorabil pe piață) care asigură realizarea unei oferte publice inițiale (OPI) de succes.

În acest sens s-a învederat că:

- deși Banca D. SA a raportat date financiare din ce în ce mai bune în perioada 2005-2008, izbucnirea crizei financiare la jumătatea anului 2007 și în 2008 a adus incertitudini semnificative cu privire la viitoarele performanțe financiare

- sectoarele bancare de la nivel internațional și din Europa Centrală au fost afectate de criza financiară în mai mare măsură decât alte sectoare începând cu jumătatea anului 2007, astfel că criza globală și perspectiva macroeconomică negativă a României au erodat semnificativ șansele lansării unei OPI de succes pentru Banca D.

- transformarea Banca D. SA din societate de stat într-o membră a B. Bank a durat mai mult de 3 ani, astfel că ar fi fost necesari încă 1-2 ani în scopul pregătirii societății pentru o OPI de succes

- din punctul de vedere al momentului ales, lansarea unei OPI pentru Banca D. SA după jumătatea anului 2007 s-ar fi confruntat cu o atmosferă foarte nefavorabilă și cu o puternică nesiguranță

- instalarea crizei financiare în anul 2007 a periclitat în mod semnificativ șansele de lansare cu succes a unei oferte publice

- începând cu anul 2007 piețele de capital regionale nu mai sprijină ofertele publice inițiale (OPI)

- acțiunile băncilor regionale au fost semnificativ afectate

- piețele indică faptul că, la data efectuării raportului I., evenimentele din domeniul bancar în regiunea Europa Centrală și de Est nu sunt apreciate de investitori

- după a doua jumătate a anului 2007 Polonia a fost singura piață a ECE cu o activitate a ofertelor publice semnificativă

- ultima mare ofertă publică inițială (OPI) pentru acțiuni ordinare din România a avut loc în 2007, înainte de instalarea crizei financiare.

Totodată, din raportul I. mai rezultă că o ofertă publică inițială eșuată nu are doar implicații de piață, ci presupune și riscul unui impact negativ asupra reputației societății, a ratingului de creditare și a mărcii, afectând în mod negativ viitoarele performanțe financiare ale societății.

Criza financiară este un eveniment exterior voinței intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, a cărei declanșare nu le poate fi imputată acestora.

S-a mai reținut că, indiferent de capacitatea intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, în calitate de acționar majoritar, de a combate efectele pe care criza financiară le-a avut asupra intimatei-pârâte Banca D. SA, succesul operațiunii de listare/ofertei publice nu depindea doar de situația financiară a Banca D. SA, ci și de condițiile piețelor de capital.

Așa cum rezultă din raportul I., chiar dacă criza financiară nu ar fi avut niciun efect negativ asupra situației financiare a intimatei-pârâte Banca D. SA, listarea/oferta publică nu s-ar fi bucurat de succes din cauza atmosferei nefavorabile și nesiguranței piețelor de capital.

Or, nu s-a găsit nicio dovadă că intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh ar fi avut capacitatea de a influența evoluția piețelor de capital astfel încât să asigure succesul operațiunii de listare/ofertei publice.

În aceste condiții, nu s-a putut reține existența unei neexecutări culpabile a obligației prevăzute la art. 13.2 lit. a) din contractul vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA, întrucât nu se putea realiza o listare/ofertă publică de succes din cauze neimputabile intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

S-a mai reținut că, potrivit art. 1361 din Legea nr. 31/1990, acționarii trebuie să își exercite drepturile cu bună-credință, cu respectarea drepturilor și a intereselor legitime ale societății și ale celorlalți acționari.

Instanța de apel a reținut că, pe lângă obligațiile prevăzute de art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, în calitate de acționar majoritar al Banca D. SA, au și dreptul legitim la protecția investiției lor.

Totodată, intimata-pârâtă Banca D. SA are interesul legitim de a păstra reputația și stabilitatea financiară a societății.

Or, așa cum rezultă din raportul I., aceste drepturi și interese legitime ale intimatelor-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh și Banca D. SA ar fi puternic afectate în cazul în care s-ar da curs solicitării apelantului-intervenient principal de a se iniția listarea/oferta publică.

S-a constatat că intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh au avut în vedere ca drepturile acționarilor minoritari să nu fie afectate de neinițierea listării/ofertei publice din motive care nu le sunt imputabile.

În acest sens, în perioada 2006-2013 au fost lansate mai multe oferte de cumpărare a acțiunilor la prețuri, care potrivit raportului I., au fost atractive.

Intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh au susținut prin cererea de aderare la apel că la data de 29 octombrie 2012 a fost înstrăinat un pachet de 77.414 de acțiuni la un preț de 0,08766 lei/acțiune de către apelantul-intervenient principal, aspect care nu a fost negat de acesta din urmă.

Or, printr-o ofertă de cumpărare inițiată în anul 2012 a fost oferit de către intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh un preț mult mai avantajos, respectiv 0,92 lei/acțiune.

În consecință, s-a constatat că intimatele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, în calitate de acționar majoritar, au avut în vedere ca drepturile acționarilor minoritari să nu fie afectate de neinițierea listării/ofertei publice din motive care nu le sunt imputabile.

Instanța de apel a mai reținut că, inclusiv, apelantului-intervenient principal i se aplică dispozițiile art. 1361 din Legea nr. 31/1990.

Există posibilitatea ca un acționar să își exercite drepturile cu bună-credință, însă prin acțiunile sale concrete să lezeze drepturile/interesele legitime ale altor acționari sau ale societății.

Acesta este și cazul apelantului-intervenient principal întrucât, contrar opiniei intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, formularea cererii de intervenție voluntară principală nu poate fi considerată o exercitare abuzivă a drepturilor acestuia.

Nu există nicio dovadă la dosar că apelantul-intervenient ar fi cunoscut impactul total defavorabil pe care l-ar fi avut o listare/ofertă publică asupra acționarului majoritar și societății și că ar fi acționat cu intenția de a le vătăma pe intimatele-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh și Banca D. SA.

Totodată, s-a reținut că nu a fost depusă nicio probă din care să rezulte că apelantul-intervenient ar fi inițiat și alte demersuri judiciare referitoare la listarea/oferta publică anterior prezentului dosar.

Însă, deși formularea cererii de intervenție voluntară principală în sine nu poate fi considerată o exercitare abuzivă a drepturilor de către apelantul-intervenient, o eventuală admitere a acesteia ar conduce, așa cum a fost argumentat mai sus, la o lezare gravă a drepturilor și intereselor legitime ale intimatelor-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh și Banca D. SA.

În aceste condiții, s-a concluzionat că obligarea intimatelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh la inițierea operațiunilor prevăzute la art. 13.2 lit. a) din contractul vânzare-cumpărare ar reprezenta o încălcare a dispozițiilor art. 1361 din Legea nr. 31/1990 întrucât ar fi nesocotite drepturile și interesele legitime ale intimatelor-pârâte B. Bank AG, C. Holding Gmbh și Banca D. SA.

Referitor la cererea de aderare la apel formulată de apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Nu au putut fi reținute motivele de apel referitoare la considerentele care au justificat soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante A. prin Încheierea de ședință din data de 2 iulie 2013.

S-a constatat că soluția de admitere a excepției lipsei calității procesuale active este favorabilă apelantelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Doctrina și practica judiciară au considerat că, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, nu pot fi atacate cu apel considerentele hotărârii, dacă dispozitivul este favorabil (Ciobanu V.M., Boroi G., Drept procesual civil - Curs selectiv, Ediția 3, Editura All Beck 2005, pag. 337).

Nu există nicio diferență între situația apelantelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, care au formulat motive de apel cu privire la considerentele soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a intimatei-reclamante A. și situația intimatului-intervenient principal E., care a formulat motive de apel cu privire la considerentele soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În ambele situații soluțiile date excepțiilor au fost favorabile celor care au formulat motivele de apel împotriva considerentelor.

În aceste condiții, fiind vorba de situații similare, trebuie să se procedeze în același mod pentru a nu se încălca una dintre garanțiile dreptului la un proces echitabil, respectiv principiul egalității armelor.

În același timp, tot doctrina și practica judiciară au subliniat că, sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, ceea ce intră în autoritatea de lucru judecat este soluția dată unei cereri/excepții și considerentele pe care se sprijină această soluție și că instanța de control judiciar are posibilitatea să înlocuiască, total sau parțial, considerentele primei instanțe atunci când soluția este corectă.

În cazul în care partea care a pierdut procesul exercită cale de atac (în speță apelul) împotriva soluției date unei cereri/excepții se supun analizei instanței de control judiciar toate motivele/susținerile/apărările invocate de părți atât cu privire la soluția dată de prima instanță, cât și cu privire la considerentele pe care se sprijină soluția pronunțată.

Prin urmare, deși nu are posibilitatea de a formula cale de atac împotriva considerentelor, partea care a câștigat procesul are dreptul de a reitera toate susținerile/apărările, inclusiv cele care nu au fost reținute/nu au fost analizate de prima instanță, în cazul în care este exercitată calea de atac de către partea care a pierdut procesul, iar instanța de control judiciar este obligată să verifice toate aceste susțineri/apărări și poate să înlocuiască, total sau parțial, considerentele primei instanțe atunci când, deși soluția este corectă, apreciază că în mod greșit nu au fost reținute/nu au fost analizate unele dintre susținerile/apărările părții care a câștigat procesul.

Raportat la situația din speță, întrucât intimata-reclamantă A. a formulat cerere de apel prin care a solicitat schimbarea soluției date excepției lipsei calității procesuale active, apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, deși nu au posibilitatea de a formula cale de atac împotriva considerentelor, au dreptul de a reitera cu ocazia judecării cererii de apel toate susținerile/apărările, inclusiv cele care nu au fost reținute/nu au fost analizate de prima instanță.

Instanța de apel a verificat toate aceste susțineri/apărări ale apelantelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh atunci când s-a pronunțat pe cererea de apel formulată de intimata-reclamantă A..

Acest lucru a fost reflectat doar în considerentele deciziei întrucât, neexistând posibilitatea exercitării căii de atac împotriva considerentelor, susținerile/apărările invocate de apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh cu privire la considerentele soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale active, nu au putut fi reținute ca motive de apel pentru a justifica o eventuală admitere a căii de atac.

S-a mai arătat că dacă nu s-ar accepta un astfel de mecanism de verificare în căile de atac a susținerilor/apărărilor apelantelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh ar exista o evidentă diferență de tratament juridic între părțile din prezenta cauză, și ar fi încălcate dispozițiile art. 6 C.E.D.O.

Acest tratament diferențiat ar decurge din faptul că doar intimata-reclamantă A. s-ar putea bucura de principiul dublului grad de jurisdicție, având dreptul să supună analizei instanței de control judiciar toate argumentele/susținerile/apărările care nu au fost reținute/nu au fost analizate de prima instanță, în timp ce apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh nu ar avea posibilitatea să invoce în calea de atac acele argumente/apărări/susțineri care nu au fost validate/analizate de către prima instanță.

Însă, toate aceste susțineri/apărări ale apelantelor-pârâte, care au fost verificate de instanța de apel atunci când s-a pronunțat pe cererea de apel formulată de intimata-reclamantă A., puteau conduce la înlocuirea totală sau parțială a considerentelor primei instanțe referitoare la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale active în cazul în care ar fi fost reținute de instanța de apel.

Așa cum a fost menționat când instanța de apel s-a pronunțat pe apelul formulat de intimata-reclamantă A., în mod corect a reținut prima instanță faptul că nu sunt incidente în prezenta cauză prevederile art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ.

Conform art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea noului C. civ., dispozițiile art. 345-350 C. civ. sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a C. civ., dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit după această dată.

În speță, bunul comun este reprezentat de activele/fondurile utilizate pentru cumpărarea acțiunilor Banca D. SA, iar actul juridic cu privire la bunul comun este reprezentat de achiziționarea acțiunilor Banca D. SA de către intimatul-intervenient principal E.

Întrucât intimatul-intervenient principal E. a achiziționat acțiunile Banca D. SA anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), aspect necontestat de apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ.

Nu a putut fi reținută susținerea apelantelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh potrivit căreia actul/faptul juridic cu privire la un bun comun și care ar atrage incidența art. 349 alin. (2) și alin. (3) din noul C. civ. este reprezentat de formularea cererii de chemare în judecată de către intimata-reclamantă A.

Noțiunile utilizate în prevederile art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea noului C. civ. trebuie raportate la textele de lege a căror aplicare o reglementează.

În aceste condiții, s-a arătat că este evident că noțiunile de „bun comun” și „actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun” trebuie să aibă sensul prevăzut de art. 345-349 din noul C. civ.

Or, art. 349 din noul C. civ. reglementează regimul juridic al bunurilor comune aportate la o societate sau folosite pentru dobândirea de părți sociale/acțiuni.

În consecință, noțiunea de „bun comun” se referă la activele/fondurile aportate la o societate sau utilizate pentru dobândirea de părți sociale/acțiuni, iar noțiunea de „act sau fapt juridic cu privire la un bun comun” desemnează operațiunea de aportare la o societate sau de dobândire a unor părți sociale/acțiuni.

Mai mult, s-a arătat că art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru aplicarea noului C. civ. face referire la un act/fapt juridic cu privire la un bun comun, fiind evident că este vorba de un act/fapt juridic civil întrucât noul C. civ. și Legea nr. 71/2011 sunt norme de drept substanțial.

Or, cererea de chemare în judecată nu este un act juridic civil, ci un act de procedură.

Au fost găsite ca neîntemeiate motivele de apel referitoare la greșita respingere a excepției lipsei de interes.

În primul rând, nu se mai impunea analizarea excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată a intimatei-reclamante A. întrucât, în mod corect, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active și respinsă această cerere de chemare în judecată pentru lipsa calității procesuale active.

În al doilea rând, în mod corect, a fost respinsă excepția lipsei de interes a cererii de intervenție voluntară principală formulată de intimatul-intervenient principal E.

S-a arătat că una dintre condițiile exercitării oricărei forme concrete de manifestare a acțiunii civile este reprezentată de existența interesului în promovarea ei.

Prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel ce a pus în mișcare acțiunea civilă.

Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Instanța de apel a apreciat că intimatul-intervenient principal E. a justificat un interes determinat, legitim, personal, născut și actual în formularea cererii de intervenție voluntară principală întrucât neinițierea demersurilor de listare a Banca D. SA i-a produs acestuia un prejudiciu.

Așa cum reiese din registrul acționarilor Banca D. SA, intimatul-intervenient principal deține calitatea de acționar Banca D. SA.

Trebuie observat că, așa cum rezultă din Titlul VI - Cap. V și VI din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, societățile admise la tranzacționare trebuie să respecte o serie de obligații care asigură transparența și informarea acționarilor.

Din aceleași dispoziții legale rezultă că societățile care sunt admise la tranzacționare sunt supuse unor condiții de supraveghere și control din partea A.S.F. de natură să întărească încrederea acționarilor actuali și potențialilor investitori în stabilitatea și profitabilitatea acțiunilor achiziționate.

Acestor obligații pe care le au societățile admise la tranzacționare le corespund o serie de drepturi corelative care pot fi invocate inclusiv de acționari.

În consecință, contrar opiniei apelantelor-pârâte, imposibilitatea valorificării pachetului de acțiuni în condiții avantajoase nu este singurul prejudiciu care ar putea fi invocat de intimatul-intervenient principal E., întrucât există o serie de alte drepturi pe care acesta le-ar avea în cazul în care s-ar iniția listarea Banca D. SA.

În ceea ce privește valorificarea pachetului de acțiuni, s-a reținut că o eventuală listare a Banca D. SA ar asigura o lichiditate sporită investițiilor acționarilor întrucât aceștia ar avea siguranța că pot valorifica oricând acțiunile deținute, nefiind dependenți de inițierea și menținerea unei oferte de cumpărare din partea acționarului majoritar.

În aceste condiții, pentru unii investitori, poate fi mai importantă lichiditatea conferită investiției prin listarea acțiunilor decât existența, la un moment dat, a unei oferte de cumpărare a acțiunilor din partea acționarului majoritar la un preț mai mare decât cel obținut de la o altă persoană.

Împrejurarea că intimatul-intervenient principal a înstrăinat și recumpărat pe parcursul desfășurării procesului o parte importantă din acțiuni nu are nicio relevanță, întrucât exercitarea drepturilor conferite unui acționar nu depinde de numărul de acțiuni deținute.

În consecință, s-a concluzionat că în mod corect a fost respinsă excepția lipsei de interes a cererii de intervenție voluntară principală formulată de intimatul-intervenient principal E.

Contrar opiniei apelantelor-pârâte, instanța de apel a apreciat că, în mod corect, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea de intervenție voluntară principală, însă motivele care justifică această soluție au fost schimbate de către instanța de apel.

S-a constatat că în speță sunt aplicabile dispozițiile Decretului nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Astfel, potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Totodată, prin Decizia nr. 1/2014, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, s-a stabilit că prescripțiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispozițiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă.

În speță, termenul de prescripție al dreptului material la acțiune a început să curgă anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011) întrucât, potrivit art. 13.2 lit. c) din contractul de vânzare-cumpărare, listarea sau oferta publică trebuia inițiată în termen de 36 de luni de la data finalizării contractului de vânzare-cumpărare.

Or, așa cum rezultă din istoricul Banca D. SA și din susținerile părților, transferul acțiunilor Banca D. SA către apelanta-pârâtă B. Bank AG s-a finalizat la 26 octombrie 2006, astfel că termenul de prescripție a început să curgă la 36 de luni de la data de 26 octombrie 2006, respectiv din data de 26 octombrie 2009.

A fost găsită întemeiată critica apelantelor-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh potrivit căreia termenul de prescripție nu a fost amânat prin Acordul privind amânarea listării încheiat la data de 21 august 2009.

S-a arătat că Acordul privind amânarea listării a fost încheiat la data de 21 august 2009 între apelanta-pârâtă B. Bank AG și cele cinci SIF-uri și prevede că termenul de inițiere a listării Băncii D. SA va fi amânat până la aniversarea unui termen de cinci ani de la data finalizării contractului.

Ulterior, prin actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 la Acordul privind amânarea listării, s-a convenit ca apelanta-pârâtă C. Holding Gmbh să devină parte la acest acord.

Întrucât au fost încheiate anterior intrării în vigoare a noului C. civ. (1 octombrie 2011), Acordului privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actului adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 le sunt aplicabile dispozițiile din C. civ. de la 1864, conform art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Potrivit art. 973 C. civ. de la 1864, convențiile nu au efect decât între părțile contractante.

Așa cum s-a arătat în doctrina și practica judiciară, prin art. 973 C. civ. de la 1864 s-a instituit principiul relativității efectelor contractelor, potrivit căruia nimeni nu poate fi obligat prin voința altei persoane și drepturile născute din contract aparțin și profită, în principiu părților contractuale.

Prima latură a principiului relativității, care se referă la faptul că obligațiile privesc numai partea contractantă care și le-a asumat, este foarte strictă, neexistând excepții reglementate sub imperiul C. civ. de la 1864.

Cea de a doua latură, care exprimă ideea că un drept stabilit prin contract aparține și profită doar unei părți contractante, nu este la fel de strictă întrucât există excepții, exemplul în acest sens fiind stipulația pentru altul.

De altfel, aceasta este și rațiunea care a permis stipularea clauzei prevăzute la art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni în Banca D. SA din data de 21 decembrie 2005 în favoarea oricărui acționar minoritar.

În consecință, raportat la principiul relativității efectelor contractelor, modificările aduse art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Banca D. SA prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009 produc efecte doar între SIF-uri și apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh.

Fiind un terț față de Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009, intimatul-intervenient principal E. nu poate invoca, pentru a combate excepția prescripției dreptului material la acțiune, faptul că prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 s-ar fi s-a stabilit un alt termen pentru realizarea obligațiilor asumate de apelantele-pârâte B. Bank AG și C. Holding Gmbh prin art. 13.2 din contract.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă A. și recurentul-intervenient în nume propriu E.

I. În recursul său, recurenta-reclamantă A. a adus următoarele critici deciziei recurate:

Hotărârea instanței de apel este neîntemeiată în ce privește calitatea sa procesuală activă.

Astfel, cu toate că nu există nicio reglementare legală specială în cazul titlurilor speciale de valoare, instanța, print-o interpretare extensivă și fără bază legală a considerat că, deși bunurile au fost dobândite în timpul căsătoriei, sub imperiul C. fam., acțiunile deținute la Banca D. SA sunt bunuri proprii ale soțului, care este singurul înscris în Registrul acționarilor acestei societăți.

În opinia recurentei-reclamante această interpretare este greșită, aceste bunuri fiind bunuri comune, astfel încât reclamantei trebuia să i se recunoască toate drepturile decurgând din această calitate, inclusiv dreptul la petiționare, arătând că o simplă dispoziție din Legea nr. 31/1990, privind indivizibilitatea acțiunilor, nu îi poate limita dreptul de administrare și conservare asupra bunurilor comune, inclusiv dreptul de a formula cerere de chemare în judecată.

II. În recursul său, recurentul-intervenient în nume propriu E., a adus următoarele critici deciziei recurate:

1. Instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Băncii D. încheiat în data de 21 decembrie 2005 între A.V.A.S. și B. Bank AG, mai precis dispozițiile art. 13.2.

Astfel, instanța de apel a interpretat greșit acest articol din contract atunci când a considerat că listarea acțiunilor Băncii D. ar fi fost condiționată de un așa-zis succes al operațiunii, această interpretare greșită fiind determinată atât de o analiză gramaticală eronată a textului, cât și de scoaterea din context a clauzei citate prin neinterpretarea sistematică a textului.

Totodată, interpretarea instanței de apel ar fi lipsită și de fundament juridic, deoarece nu se întemeiază pe dispozițiile legale referitoare la piața de capital aplicabile listărilor și ofertelor publice.

În opinia recurentului-intervenient din textul art. 13.2 invocat ar rezulta că există două operațiuni la care se obligă cumpărătorul, respectiv listare și ofertă publică de vânzare, cele două operațiuni fiind alternative, rămânând la latitudinea cumpărătorului să aleagă pe care o va efectua.

În același timp, s-a subliniat faptul că cele două operațiuni sunt distincte, presupunând pași diferiți, doar oferta publică fiind operațiunea care poate să fie finalizată cu succes sau să eșueze.

Recurentul-intervenient a susținut că, din textul acestui articol, ar rezulta că în cazul în care oferta publică eșuează, intimatele-pârâte au obligația să deruleze o nouă ofertă în termen de 1 an, inițierea primei oferte nefiind considerată ca fiind îndeplinirea obligației contractuale.

S-a susținut că, din dispozițiile Legii nr. 297/2014 și Regulamentului C.N.V.M. nr. 13/2004, ar rezulta că cele două operațiuni sunt distincte și presupun demersuri diferite.

Astfel, listarea presupune depunerea unui dosar administrativ la Autoritatea de Supraveghere Financiară (C.N.V.M la momentul contractului), pe când oferta publică presupune îndeplinirea standardelor de guvernare corporativă și a celor impuse de autoritățile de reglementare, astfel încât oferta publică să fie distribuită cu succes pe piață.

Recurentul-intervenient a susținut că, din prevederile art. 13.2 lit. f) din contact ar rezulta că succesul este definit de părți și s-ar referi strict la oferta publică, iar nu la listare.

Mai mult, s-a subliniat faptul că interpretarea instanței de apel nu este în concordanță cu intenția părților și cu clauzele contractului, instanța de apel greșind atunci când a considerat că părțile au prevăzut condiția succesului ca și element esențial al executării contractului.

S-a insistat pe faptul că instanța de apel, în mod greșit, ar fi asimilat oferta publică cu listarea unei companii, aceasta din urmă realizându-se în condițiile art. 213 din Legea nr. 297/2004, fiind evident faptul că Banca D. îndeplinea toate condițiile administrative impuse de acest articol de lege, astfel încât admiterea sa la tranzacționare pe B.V.B. să nu fi fost decât o formalitate.

2. Instanța de apel a apreciat în mod greșit probele de la dosar, decizia recurată fiind lipsită de temei legal.

Astfel, pentru a hotărî că o eventuală ofertă publică făcută de către intimatele-pârâte nu ar fi avut succes, instanța de apel s-a referit, în mod exclusiv la înscrisul intitulat „Material ajutător pentru litigii. Impactul negativ al implementării listării Băncii D.”, întocmit la data de 18 septembrie 2013 de către firma de audit I. și denumit de instanța de apel „Raport”.

În opinia recurentului-intervenient acest înscris ar fi trebuit să fie îndepărtat de către instanță, deoarece firma care l-a întocmit este auditorul principal al intimatei-pârâte B. Bank AG și care a preluat și auditul Băncii D. după încheierea contractului, raportul respectiv fiind comandat de către intimatele-pârâte și având ca scop declarat să demonstreze că B. Bank AG nu putea să-și îndeplinească obligațiile contractuale.

Recurentul-intervenient a susținut că instanța de apel trebuia să dispună efectuarea unei expertize independente cu obiective stabilite în contradictoriu cu părțile, ale cărei concluzii le putea discuta în ședință publică.

Modul părtinitor în care a fost întocmit raportul respectiv, rezultă din faptul că raportul se referă doar la oferta publică deși în titlu se face referire și la implementarea listării, nicăieri în raport nesusținându-se că listarea Băncii D. ar fi fost dăunătoare în vreun fel pentru intimatele-pârâte s-au că ar fi putut să nu aibe succes.

De altfel, nici concluzia cu privire la oferta publică nu este susținută de probe, a mai susținut recurentul-intervenient.

3. Instanța de apel a aplicat în mod greșit principiul de drept pacta sunt servanta, interpretând greșit contractul.

În opinia recurentului-intervenient nu există niciun element exterior, după cum, în mod greșit a reținut instanța de apel care să fi împiedicat intimatele-pârâte să respecte obligațiile prevăzute la art. 13.2 din contract.

În altă ordine de idei, s-a mai susținut că, deși instanța de apel s-a referit la condițiile economice dintre anii 2009 și 2012, obligațiile prevăzute de art. 13.2 din contract, trebuiau îndeplinite în termen de 36 de luni de la finalizare, înțeleasă ca executarea de către vânzător și cumpărător a obligațiilor legate de vânzare-cumpărare ce le revin potrivit clauzei 7 din contract, or, finalizarea s-a realizat în anul 2006, rezultând că listarea sau oferta publică trebuiau să fie făcute până cel mai târziu în 2009, până să înceapă criza economică.

S-a mai susținut că în perioada 2009-2012 intimata-pârâtă B. Bank AG, a derulat mai multe oferte publice de vânzare, finalizate cu succes, iar în toată perioada de la încheierea contractului Băncii D. a avut profit, cu mențiunea că după anul 2011, profitul a crescut, astfel că, până la jumătatea anului 2013, când a fost primul termen de judecată, intimatele ar fi putut începe demersurile pentru listarea Băncii D.

S-a subliniat faptul că intimatele-pârâte ar fi putut începe operațiunile de listare chiar și în timpul derulării procesului, astfel încât soluția instanței de apel, pronunțată în decembrie 2016, este de neînțeles.

4. Hotărârea instanței de apel este lipsită de temei legală și este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Astfel, în opinia recurentului-intervenient, părțile au prevăzut posibilitatea ca oferta publică să nu aibă succes, arătând, însă, că acest lucru nu exonerează pe intimatele pârâte de la obligația stipulată la art. 13.2, ea trebuind să fie îndeplinită într-un nou termen de un an de la primul eșec, părțile neprevăzând în contract o cauză exoneratoare de răspundere sau obligații pentru părți, cum este cea avansată de către instanța de apel.

Riscul ca oferta să nu aibă succesul scontat, nu poate fi asimilat nici cu forța majoră și nici cu un caz fortuit, astfel încât îndeplinirea obligației contractuale depindea exclusiv de voința intimatelor pârâte, iar acestea nu au fost împiedicate în niciun fel să și-o îndeplinească, argumentele invocate de intimate și preluate de instanța de apel fiind argumente de oportunitate.

S-a apreciat de către recurentul-intervenient că instanța de apel a făcut confuzie între motivele legale și cele convenționale de exonerare de răspundere, considerând că ar exista motive convenționale, dar care în realitate nu există în contract.

Mai mult, instanța de apel s-a referit la aceste motive ca și cum ar fi cauze de forță majoră sau caz fortuit, cu toate că nici unul dintre argumentele intimatelor nu poate fi încadrat în aceste categorii.

Decizia atacată este lipsită de motive și în ce privește respingerea cererii de chemare în judecată în modalitatea listării Băncii D. SA.

Astfel, obligația contractuală prevăzută la art. 13.2 este una alternativă: fie să se listeze acțiunile Băncii D. pe bursă, fie să se facă o ofertă publică de vânzare a acestora în modalitățile arătate la lit. b).

Chiar dacă instanța de apel a considerat că intimatele nu și-au putut îndeplini obligația contractuală constând în emiterea unei oferte publice de vânzare, nu a arătat care este motivul pentru care intimatele au fost exonerate de obligația contractuală în modalitatea listării pe bursă a acțiunilor Băncii D., mai ales că această modalitate nu presupune succes sau insucces, fiind o simplă operațiune administrativă, care se finalizează cu listarea acțiunilor Băncii D. pe bursă, cu posibilitatea tranzacționării acestora.

Tranzacționarea unei companii pe bursă nu are decât avantaje, transparentizând viața societară, dând posibilitatea acționarilor minoritari de a avea cunoștință de informații la care, într-o societate închisă nu au acces. În același timp, existența unei autorității de supraveghere și control are înrâurire benefică, protejând acționarii minoritari împotriva abuzurilor acționarilor majoritari.

5. Instanța de apel și-a depășit atribuțiile atunci când a considerat că interesele recurentului-intervenient au fost protejate prin oferta individuală făcută de către acționarul majoritar, deoarece drepturile și obligațiile unui acționar nu se rezumă la interesele pecuniare decurgând din această calitate.

S-a susținut că interesul recurentului-intervenient nu este acela de a vinde acțiunile ci acela de a participa la viața socială a Băncii D. și de a fi informat cu privire la modul în care această societate este condusă, or, conduita intimatelor de după încheierea contractului a fost de eliminare graduală a acționarilor minoritari și a SIF-urilor, de opacizare a deciziilor manageriale luate în interiorul societății și de ignorare a drepturilor acționarilor minoritari.

Instanța de apel a făcut o confuzie între interesele Băncii D. și interesele acționarului majoritar, fiind falsă afirmația că drepturile intervenientului-recurent nu ar fi fost afectate de neinițierea listării, pe motiv că ar fi avut posibilitatea vânzării acțiunilor.

Așa după cum acționarul majoritar dorește să își protejeze investiția și acționarii minoritari doresc acest lucru, astfel încât motivele invocate de către instanța de apel referitoare la poziția acționarului intervenient în cadrul societății și raporturile cu acționarul majoritar, nu au nicio legătură cu litigiul dedus judecății.

La data de 24 aprilie 2017, intimata-pârâtă Banca D. SA a depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-intervenient, ca nefondat.

La data de 3 mai 2017, pârâtele B. Bank AG și C. Holding Gmbh au depus la dosarul cauzei o întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 3 mai 2017, intervenienta J. a formulat cerere de intervenție accesorie în favoarea reclamantei și a intervenientului principal, solicitând admiterea cererilor formulate de aceștia.

Aceasta a invocat prevederile art. 13.2 din contract, făcând trimitere la situația Fondului Proprietatea, care a fost listat pe B.V.B. în anul 2011, iar în anul 2015 a fost listat la bursa din Londra.

La data de 8 iunie 2017 a fost admisă, în principiu, cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta J.

Analizând recursurile și cererea de intervenție, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat următoarele:

I. În ce privește recursul recurentei-reclamante A.

Criticile formulate de aceasta, în ce privește calitatea sa procesual activă, nu pot fi reținute.

Așa după cum a reținut și instanța de apel, în cauză nu sunt incidente prevederile art. 349 alin. (2) și (3) din noul C. civ., ci, potrivit dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului C. civ., sunt aplicabile dispozițiile corespunzătoare C. fam., deoarece acțiunile au fost dobândite de intervenientul principal, soțul reclamantei-recurente, anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

În realitate, doar profitul ce s-ar obține de către reclamantul intervenient, în urma încasării dividendelor anuale, cuvenite pentru acțiunile deținute la Banca D., ar avea calitate de bunuri comune, precum și contravaloarea sumelor obținute în urma unei eventuale înstrăinări a acestor acțiuni, ar avea aceeași calitate, pe când drepturile ce derivă din calitatea de acționar al oricărei societăți comerciale, inclusiv Banca D. SA, se pot exercita, potrivit art. 102 din Legea nr. 31/1990, doar de către acționarul care figurează în Registrul acționarilor Băncii D., această calitate având-o doar recurentul-intervenient E., iar nu și recurenta-reclamantă A.

II. În ce privește recursul formulat de către recurentul-intervenient E.

1. Critica privind greșita interpretare a actului juridic dedus judecății, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Băncii D. încheiat la data de 21 decembrie 2005 între A.V.A.S. și B. Bank AG, cu referire la art. 13.2, nu pot fi reținute.

În primul rând, trebuie precizat că acest motiv de recurs nu poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ., care se referă la interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în sens de negotium, ci în prevederile art. 304 pct. 9, prin raportare la dispozițiile art. 969 din vechiul C. civ., recurentul-intervenient susținând că instanța de apel ar fi interpretat greșit prevederile art. 13.2 din contract, care este legea părților.

În acest context recurentul-intervenient a susținut că doar oferta publică este operațiunea care poate să fie finalizată cu succes sau să eșueze.

În mod evident, această susținere nu corespunde adevărului, aceasta rezultând din simpla lecturare a dispozițiilor art. 13.2 lit. f), i) din contract, din care rezultă că în cazul în care, în ciuda îndeplinirii tuturor obligațiilor prevăzute la art. 13.2 lit. i), atât Listarea, cât și Oferta Publică nu se realizează ca urmare a neîndeplinirii cerințelor reglementare aplicabile la data efectuării respectivei Listări dau Oferte Publice, obligațiile cumpărătorului nu vor fi considerate încălcate.

Dată fiind această situație, referirile la dispozițiile Legii nr. 297/2014 și Regulamentului C.N.V.M. nr. 13/2004, din care ar rezulta că cele două operațiuni sunt distincte și presupun demersuri diferite, sunt fără relevanță, câtă vreme, din textul art. 13.2 lit. f), rezultă că succesul se referă la ambele modalități (listare și ofertă publică) iar nu doar la oferta publică, așa după cum a susținut recurentul-intervenient.

2. Critica cu privire la interpretarea greșită a probelor de la dosar, nu poate fi reținută, deoarece pct. 10 și 11 ale art. 304 din vechiul C. proc. civ. au fost abrogate prin O.U.G. nr. 138/2000, instanța de recurs nemaiputând analiza, în calea de atac, extraordinară, a recursului, temeinicia deciziei recurate, ci numai legalitatea acesteia.

În ce privește critica privind lipsa de temei legal a deciziei recurate, cu referire la neînlăturarea înscrisului intitulat „Material ajutător pentru litigii. Impactul negativ al implementării listării Băncii D.”, de către instanța de apel, precum și la neefectuarea unei expertize independente, aceasta nu poate fi primită deoarece, pe de o parte, aceste obiecțiuni trebuiau ridicate în fața instanței de apel, iar pe de altă parte, recurentul-intervenient nici nu arată în ce constă nelegalitatea aspectelor înfățișate, astfel încât instanța de recurs nu poate analiza nelegalitatea administrării probei respective, aceste critici referindu-se, mai degrabă, la oportunitatea administrării probatoriului decât la nelegala administrare a acestuia.

3. Nici critica privind aplicarea greșită a principiului de drept pacta sunt servanta nu poate fi reținută.

Astfel, recurentul-intervenient, atunci când a făcut referire la inexistența vreunui element exterior care să fi împiedicat pârâtele la respectarea obligațiilor prevăzute de art. 13.2 din contract, la condițiile economice dintre anii 2009 și 2013, respectiv la derularea mai multor oferte publice de vânzare de către pârâta B. Bank AG în perioada 2009-2012, nu a formulat nicio critică de nelegalitate a deciziei recurate, astfel încât, pentru motivele arătate mai sus, instanța de recurs nu poate analiza aceste critici.

Faptul că, în opinia intervenientului-reclamant, pe baza faptelor indicate de către acesta, hotărârea instanței de apel ar fi de neînțeles, nu reprezintă o critică de nelegalitate, care să poate fi analizată de către instanța de recurs.

4. Nu pot fi reținute nici celelalte critici cu privire la lipsa de temei legal a hotărârii pronunțate de instanța de apel, respectiv la aplicarea greșită a legii de către aceasta.

Astfel, în considerentele instanței de apel referitoare la fondul cererii de intervenție voluntară principală, s-a arătat motivul pentru care intervenientul-recurent nu se poate prevala de modificările aduse art. 13.2 din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni prin Acordul privind amânarea listării din data de 21 august 2009 și Actul adițional nr. 1 din 18 decembrie 2009, anume acela că el nu a fost parte în aceste acte juridice, nefiind obligat să le respecte, dar nici nu se poate prevala de modificările care l-ar avantaja, prin aceste modificări ne mai prevăzându-se o stipulație pentru altul, cum era în reglementarea inițială a art. 13.2 din contract și care profita și acționarilor minoritari, inclusiv intervenientului.

Instanța de apel a reținut, în esență, că nu se poate reține existența unei neexecutări culpabile a obligației prevăzute la art. 13.2 lit. a) din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni ale Banca D. SA, astfel încât să poată fi aplicabilă clauza penală prevăzută în art. 13.2 lit. g) din același contract.

Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la așa zisa confuzie între motivele legale și cele convenționale de exonerare de răspundere în executarea contractului, cu referire la forța majoră și cazul fortuit, instanța de apel făcând o interpretare a prevederilor contractuale, respectiv ale art. 13.2, arătând că inițierea listării sau ofertei publice prevăzută de art. 13.2 lit. a) se realizează prin acțiunile arătate la art. 13.2 lit. b), dar că aceste acțiuni trebuiau să se finalizeze cu succes, or, pe baza probelor administrate în cauză, instanța de apel a stabilit că aceste operațiuni nu puteau avea succes, succesul fiind un element esențial al obligației asumate de către intimata-pârâtă B. Bank AG.

Instanța de recurs nu poate reține nici critica cu privire la pretinsa nemotivare a deciziei recurate, relativ la respingerea cererii de chemare în judecată referitoare la modalitatea listării acțiunii Banca D. SA.

Astfel, după cum s-a arătat mai sus, în mod corect, a reținut instanța de apel că cerința succesului operațiunilor prevăzute la art. 13.2 lit. b), astfel cum rezultă din dispozițiile art. 13.2 lit. f), se referă atât la oferta publică cât și la listare.

Considerentele recurentului-intervenient cu privire la avantajele tranzacționării acțiunilor unei companii pe bursă nu pot fi considerate critici de nelegalitate.

5. Nu pot fi reținute nici criticile cu privire la pretinsa depășire a atribuțiilor de către instanța de apel, nefiind clar dacă aceste critici se referă la depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, caz în care nu s-a arătat în ce constă această depășire a atribuțiilor, pentru a putea fi analizată această critică, sau dacă este vorba despre o greșită apreciere a instanței de apel asupra probelor administrate în cauză, caz în care instanța de recurs nu mai poate analiza temeinicia deciziei recurate, nefiind vorba de o critică de nelegalitate.

III. Având în vedere soluția preconizată pentru recursurile formulate de recurenta-reclamantă A. și recurentul-intervenient E., cererea de intervenție în interesul acestora formulată de către intervenienta J. urmează a fi respinsă.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. și recurentul-intervenient E., cât și cererea de intervenție accesorie formulată de intervenienta J.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 2064 din 13 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-intervenient în nume propriu E. împotriva deciziei civile nr. 2064 din 13 decembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea de intervenție accesorie formulată de J. în favoarea reclamantei A. și a intervenientului în nume propriu E.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 15 iunie 2017.