Eligibility for statutory severance compensation despite lack of special shareholder mandate for collective dismissals

Deliberând asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 31 ianuarie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 din C. proc. civ., recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 9034 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 și a deciziei civile nr. 117 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

S-a susținut că hotărârile au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare s-a arătat că prin acțiune reclamanții T.S., C.S., I.L., T.V., D.N., D.M. și G.C. au solicitat instanței ca pârâta Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București să fie obligată a le achita plățile compensatorii stabilite prin O.U.G. nr. 9/1997 și nr. 98/1999.

Reclamanții au arătat că au fost salariați ai S.C. „B.” S.A. iar în cadrul procedurii de restructurare a acesteia s-au efectuat mai multe concedieri colective, fără ca ei să beneficieze de plățile compensatorii prevăzute de actele normative menționate.

Prin sentința civilă nr. 9034 din 18 septembrie 2001, Judecătoria sectorului 1 a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Instanța a reținut că în perioada în care au fost desfăcute contractele individuale de muncă ale reclamanților, reprezentații Fondului Proprietății de Stat în adunarea generală nu au avut un mandat special, care s-a dat abia în luna august 1999.

Sentința a rămas definitivă prin decizia nr. 117 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, care a respins ca nefondat recursul reclamanților.

În recursul în anulare s-a susținut în esență că lipsa mandatului special al reprezentantului F.P.S. în adunarea generală nu are drept consecință imposibilitatea acordării plăților compensatorii.

Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reține următoarele:

Contractele individuale de muncă ale reclamanților, foști salariați la S.C. „B.” S.A., au fost desfăcute în lunile august 1998 și aprilie-mai 1999, momente la care era în vigoare O.U.G. nr. 9/1997, modificată și completată prin O.U.G. nr. 52/1998.

Fondul Proprietății de Stat a acordat mandat special reprezentantului său în Adunarea Generală a Acționarilor băncii în luna august 1999.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 52/1998, acest act normativ se referă la unele măsuri de protecție pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective efectuate în procesul de restructurare, închidere operațională a activității, privatizare sau lichidare.

Noțiunea de „închidere operațională” este definită în art. 6 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 99/1999 ca fiind ansamblul operațiunilor de natură tehnică și organizatorică întreprinsă de administratorii ori, după caz, lichidatorii societăților comerciale cu capital majoritar de stat, din împuternicirea adunării generale a acționarilor sau a consiliului de administrație, având ca finalitate încetarea activității economice a societății și conservarea activelor și a altor bunuri ale acesteia până la vânzarea lor.

Rezultă așadar că închiderea operațională este o etapă prealabilă vânzării de active a respectivei societăți comerciale.

Potrivit art. 11 lit. i) din Regulamentul Fondului Proprietății de Stat, aprobat prin H.G. nr. 55/1998, în vigoare la acel moment, este necesară existența unui mandat special dat reprezentantului Fondului Proprietății de Stat din Adunarea generală, în situația unor acte de dispoziție ce urmează a fi efectuate.

Având în vedere aceste reglementări, prevederea cuprinsă în art. 3 lit. b) din O.U.G. nr. 52/1998 și anume: „desfacerea contractului individual de muncă se va face în termen de 60 de zile, după caz, de la ... data hotărârii adunării generale a acționarilor, în baza mandatului special dat de Fondul Proprietății de Stat reprezentanților săi în adunarea generală” nu poate fi interpretată decât în sensul că reprezentantul F.P.S. are nevoie de un mandat special pentru a hotărî asupra închiderii operaționale, iar nu asupra concedierilor colective care constituie o consecință firească a acesteia.

Dacă s-ar interpreta textul în sensul că fără acest mandat special salariații cărora li s-a desfăcut contractul de muncă nu pot primi plăți compensatorii, așa cum au considerat instanțele, s-ar ajunge la efecte inadmisibile.

În primul rând s-ar permite F.P.S. să dispună, prin acordarea/neacordarea mandatului, asupra unor drepturi conferite salariaților prin lege. S-ar încălca astfel principiul egalității tuturor celor aflați în situații identice sau solitare. În fine, fiind vorba despre reprezentarea legală în cadrul adunării generale a acționarilor, aceasta va putea fi contestată numai potrivit dispozițiilor Legii nr. 31/1990 cu consecința ca, în caz de neatacare, să rămână valabile și actele subsecvente, respectiv desfacerea contractelor de muncă.

De altfel, într-un act normativ ulterior și anume O.U.G. nr. 98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor colective, se prevede [art. 14 alin. (3)] că „în vederea închiderii operaționale se va acorda mandat special de către F.P.S. reprezentanților săi în adunarea generală”.

Mai mult, art. 29 alin. (3) din același act normativ prevede expres că dreptul la plata compensatorie se naște la data desfacerii contractului individual de muncă pentru disponibilizările prin concedieri colective efectuate la aceeași unitate, fără a face distincție asupra cauzelor ce au generat aceste măsuri.

Textul următor din ordonanță reglementează în mod limitativ situațiile în care nu se acordă plăți compensatorii, reclamanții neîncadrându-se în nici una dintre aceste ipoteze.

Pe de altă parte, dacă neparticiparea salariaților la serviciile de preconcediere colectivă – așa cum este cazul și în speță – se datorează culpei angajatorului, care nu și-a respectat obligațiile stabilite prin art. 46 alin. (3) din O.U.G. nr. 98/1000 – aceștia sunt de asemenea îndreptățiți la primirea plăților compensatorii.

Așa fiind, Curtea constată că soluția instanțelor de respingere a acțiunii este urmarea încălcării evidente a dispozițiilor legale menționate.

În consecință, recursul în anulare urmează a fi admis potrivit dispozițiilor art. 3303 alin. (1) rap. la art. 314 C. proc. civ., cu consecința casării ambelor hotărâri și a rejudecării cauzei în fond.

Se va constata că acțiunea reclamanților este fondată și va fi admisă, dispunându-se obligarea pârâtei de a le plăti plățile compensatorii, în cuantumul prevăzut în expertiza ale cărei concluzii nu au fost contestate și cheltuielile de judecată datorate conform prevederilor art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva sentinței civile 9034 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 București și deciziei civile 117 R din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Casează hotărârile atacate și rejudecând, admite acțiunea reclamanților T.S., C.S., I.L., T.V., D.N., D.M., G.C. împotriva pârâtei Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă.

Obligă pârâta să plătească reclamanților următoarele sume, cu titlul de plăți compensatorii T.S. 126.071.671 lei, plus 5.400.000 lei cheltuieli de judecată C.S. 99.460.972 lei pus 4.400.00 lei, cheltuieli de judecată; I.L. 89.274.139 lei plus 4.400.000 lei cheltuieli de judecată; T.V. 126.071.671 lei plus 1.400.000 lei cheltuieli de judecată; D.N. 126.071.671 lei și 1.400.00 lei, cheltuieli de judecată, D.M. 105.054.120 lei plus 1.400.000 lei, cheltuieli de judecată; G.C. 63.927.183 lei, plus 1.400.000 lei, cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2003.