Civil liability for animal damage: quantification of aesthetic and leisure prejudice and enforcement of cassation instructions on non-patrimonial damages

Decizia nr. 2308/2016

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Fondul și hotărârea instanței de fond:

Prin cererea înregistrată la 25 iunie 2004, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B., C., D., E. și F., obligarea acestora la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând repararea prejudiciului cauzat de câinele lor, rasa Pitbull, în ziua de 1 iulie 2001.

Reclamanta a arătat în esență, că la data arătată a fost atacată de câinele vecinilor săi exact Ia ieșirea din curtea acestora, câinele sărindu-i la gât și mușcând-o mai întâi de partea stângă a feței - obraz, ochi, ureche - iar apoi, pentru a doua oară, de partea dreaptă a feței. Deși a fost supusă mai multor tratamente și intervenții medicale, starea sa de sănătate este departe de a fi rezolvată, întrucât după aproape trei ani ochiul stâng este încă grav afectat, canalul lacrimal distrus iar fața păstrează vizibile mai multe cicatrice. În urma acestui incident s-a îmbolnăvit și de inimă, iar activitatea profesională i-a fost afectată, deoarece nu a mai putut să-și continue serviciul care presupunea contactul permanent cu publicul.

La 8 ianuarie 2010, reclamanta și-a completat cererea solicitând obligarea pârâților, în solidar, și la plata unei pensii lunare de întreținere, constând în diferența dintre salariul primit anterior incidentului și pensia de invaliditate actuală. La 19 februarie 2010 a depus o nouă cerere completatoare, prin care a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 100.000.000 RON cu titlu de daune morale, reclamanta invocând dispozițiile art. 132 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 260 din 26 februarie 2010, Tribunalul București, secția a IV a civilă, a respins ca tardivă cererea completatoare și a admis în parte acțiunea, obligând pârâții, în solidar, la plata sumei de 5.000 euro, în echivalent lei, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin fapta animalului (câinele) aflat sub paza lor și a cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON.

Tribunalul a reținut că atât cererea completatoare prin care s-a solicitat plata unei pensii lunare de întreținere, precum și cea formulată la termenul din 19 februarie 2010 privind acordarea daunelor morale, sunt tardiv formulate, deoarece sunt capete noi de cerere care nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de dispozițiile art. 132 pct. 2 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că din probele administrate a rezultat cu certitudine împrejurarea în care câinele pârâților a atacat-o pe reclamantă, provocându-i leziuni pentru care au fost necesare 25 de zile de îngrijiri medicale, iar ulterior operații de reconstrucție facială, instanța reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 998 și 1001 C. civ.

La stabilirea cuantumului despăgubirilor, tribunalul a avut în vedere faptul că la data când a avut loc evenimentul fapta nu era incriminată penal, dar pârâții aveau obligația de a ține câinele cu botniță sau închis, având cunoștință de faptul că este un câine periculos.

Tribunalul a considerat că reclamanta, prin atitudinea sa, a avut o culpă în producerea incidentului, deoarece a intrat în curtea pârâților, deși știa că aceștia au un câine agresiv - rasa Pitbull, susținere pe care reclamanta nu a putut-o răsturna prin proba cu interogatoriu și proba testimonială. Dar, chiar astfel fiind, pârâții erau obligați să ia toate măsurile necesare pentru ca animalul aflat în paza lor să nu producă niciunei persoane vreun prejudiciu, iar răspunderea acestora este solidară deoarece toți au fost de față când a avut loc incidentul, dovedindu-se, în urma administrării probei cu interogatoriu, dar și din modul de formulare a întâmpinării, că toți se consideră stăpânii câinelui.

Reținând că reclamanta nu a adus dovezi din care să rezulte cheltuielile medicale suportate, prima instanță a arătat că nu a putut acorda acesteia decât suma de 5000 euro, cu titlu de despăgubiri.

Apelul și soluția instanței de apel în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile.

Prin decizia nr. 708 A din 2 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâții D., E. și F. ca nefondate și a admis apelul pârâților C. și B., schimbând în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea față de pârâții B. Și C. pentru lipsa calității procesuale pasive, înlăturând dispozițiile privind obligarea acestora la plata despăgubirilor și a cheltuielilor de judecată către reclamantă. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței, iar reclamanta a fost obligată la plata sumei de 1346,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea pârâților B. și C.

Referitor la apelul declarat de pârâții C. și B., instanța de apel a arătat că în acțiunea în răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de animale, responsabilitatea aparține, în principiu, persoanei care la momentul producerii prejudiciului avea paza juridică a animalului, conform art. 1000 C. civ. Art. 3 raportat la art. 11 din O.U.G. nr. 55/2002 (ultimul text normativ fiind declarat neconstituționai de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 903/2010, sub alte aspecte decât cel referitor la stabilirea persoanei căreia îi incumbă răspunderea juridică pentru prejudiciul cauzat), confirmă regula instituită de C. civ. în materie, stipulând că proprietarii sau deținătorii temporari ai câinilor sunt responsabili de fapta acestora (sintagma „deținătorii câinilor" vizând categoria persoanelor cărora proprietarul le-a transmis folosința câinelui, în considerarea faptului că paza juridică poate fi transmisă).

Precizând că paza juridică nu se confundă cu paza materială (cu care, uneori, poate coexista) - aceasta din urmă presupunând doar un contact material cu animalul, neacordând dreptul paznicului de a se folosi în propriul său interes de animalul încredințat - s-a arătat că distincția este importantă sub aspectul legitimării procesuale pasive, având în vedere împrejurarea că doar paza juridică atrage răspunderea civilă în condițiile art. 1001 C. civ.

Dacă, în ceea ce îi privește pe pârâții D., E. și F., aceștia au recunoscut expres împrejurarea că paza juridică a câinelui le aparținea, aspect confirmat și prin declarațiile date de D. și E. în cadrul cercetărilor penale efectuate în urma plângerii penale depuse de reclamantă, situația nu este valabilă și în cazul pârâților B. și C., aceștia neavând paza juridică a animalului. Împrejurarea că B. s-a aflat în curte la momentul atacului, nu echivalează cu existența în sarcina sa a vreunei obligații de control și supraveghere asupra câinelui.

Referitor Ia apelurile declarate de reclamanta A. și de pârâții D. și E. și F., apreciate ca nefondate, instanța de apel a reținut că în persoana pârâților D., E. și F. sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, de vreme ce paza juridică le aparținea, iar cățelul a atacat și a produs în mod efectiv prejudiciul reclamantei.

Cauza exoneratoare de răspundere a faptei victimei însăși, invocată de acești apelanți, nu a fost reținută, instanța de apel apreciind că sunt îndeplinite toate condițiile angajării răspunderii civile a celor trei pârâți, neexistând, în privința acestora, vreo cauză exoneratoare de răspundere civilă. Deși se poate imputa reclamantei o culpă ușoară în producerea evenimentului, prin aceea că nu și-a luat toate măsurile de precauție la pătrunderea în curtea pârâților, s-a arătat că omisiunea sa de prevedere și precauție nu poate fi în nici un caz echivalată cu factorul decisiv declanșator al atacului canin, pentru a putea fi circumstanțiată cauzei exoneratoare de răspundere civilă delictuală.

În privința criticilor referitoare la întinderea despăgubirilor cuvenite, instanța de apel a constatat împrejurarea că actele medicale atestă leziunile grave suferite de reclamantă, cu mențiuni ale unui handicap definitiv la os sau, cel puțin, ale unei infirmități permanente, precum și cu tulburări depresive persistente, determinate de eveniment. Aceste documente confirmă asistența medicală acordată, spitalizarea repetată a reclamantei, determinată de evenimentul nefericit produs, aspecte care presupun în mod incontestabil, notoriu, efectuarea de cheltuieli materiale de către aceasta.

Raportat la ansamblul circumstanțelor cauzei și în considerarea principiului echității, instanța de apel a evaluat despăgubirea la suma de 5000 euro, ca fiind un cuantum corespunzător prejudiciului cauzat, aprecierea instanței de fond fiind corectă sub acest aspect.

În ceea ce privește criticile din cele două apeluri referitoare la greșita neîncuviințare a unor întrebări din interogatoriul administrat pârâților, respectiv a unor probe de către instanța fondului, instanța de apel a constatat că solicitarea reclamantei de încuviințare a întrebărilor respinse din interogatoriu, este neîntemeiată, fiind corect apreciată de către tribunal.

Recursul și hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Decizia din apel a fost recurată numai de reclamanta A., iar prin decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a reținut că reclamanta a solicitat suma de 50.000 euro pentru repararea prejudiciului cauzat ca urmare a agresiunii suferite prin fapta unui câine din rasa Pitbull, iar pentru aprecierea lui instanța trebuia să stabilească, prin probe certe, activitățile desfășurate de reclamantă anterior accidentului, în ce măsură reclamanta mai poate sau nu presta aceleași activități și ce venituri ar fi realizat prin acele activități sau costul suportat de reclamantă prin plata altor persoane care să presteze activitățile în locul ei, aspecte ce nu rezultă din considerentele deciziei.

În ce privește daunele materiale privind intervențiile chirurgicale la care urmează a fi supusă reclamanta, probatoriile sunt contradictorii, instanța lipsind-o astfel de speranța remedierii prejudiciului estetic.

De asemenea, instanța nu a făcut referiri la natura despăgubirilor acordate, în sensul de a menționa dacă este vorba despre daune materiale sau daune morale, ci s-a limitat a arăta că „evaluează suma de 5000 euro ca fiind un cuantum corespunzător prejudiciului cauzat", deși reclamanta a arătat că acestea (despăgubirile) decurg din internarea în spital, traumele fizice și psihice, sechelele posttraumatice care afectează negativ participarea la viața socială, profesională și de familie, ceea ce exprimă atât prejudiciul material, cât și moral.

S-a apreciat ca necesară completarea probatoriului în ceea ce privește prejudiciul de agrement și prejudiciul estetic și a se face o analiză a impactului asupra vieții sociale și de familie a reclamantei.

Absența din analiza cauzei a tuturor acestor aspecte, au evidențiat pentru instanța de recurs faptul că instanța de apel și-a fundamentat soluția pe un material probator incomplet și contradictoriu, ceea ce echivalează cu o nesoluționare a cauzei pe fondul său.

În consecință, s-a stabilit că se impune completarea probatoriului, inclusiv efectuarea unei expertize de către o comisie medico-legală și determinarea în concret în ce constau daunele acordate, din ce probe rezultă existența lor și ce criterii au stat la baza evaluării de către instanță a cuantumului despăgubirilor acordate ca daune morale sau daune materiale*

În rejudeeare, instanța va face și o corectă reapreciere a gradului de culpă a pârâților în producerea prejudiciului și a cuantumului despăgubirilor materiale și morale, urmând ca pârâții să fie obligați proporțional cu gradul de culpă al fiecăruia.

Sub acest aspect, este necesar a se reanaliza calitatea procesuală pasivă a pârâților B. și C., având în vedere și înscrisurile depuse în faza procesuală a recursului și, eventual, administrarea de noi probatorii sub aspectul stabilirii cu certitudine a persoanelor care aveau paza juridică a animalului.

Apelul și soluția instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a-III a, la data de 05 aprilie 2014 și cum în fața acestei instanțe s-a făcut dovada survenirii decesului apeiantei-pârâte F., la data de 23 mai 2012, judecata a continuat în raport cu ceilalți pârâți din dosar, apelantele pârâte E. și B. având și calitatea de moștenitori ai părții decedate, în calitate de fiice.

Prin decizia nr. 231/A din 2 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelurile formulate de reclamanta A. și de pârâții D. și E. împotriva sentinței nr. 260 din 26 februarie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a admis apelul pârâților C. și B. împotriva aceleiași sentințe, reținând lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâți și a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de aceștia ca nedovedită. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Potrivit îndrumărilor instanței de casare, în apel s-a dispus efectuarea unei expertize medico-legale, iar reclamanta și-a precizat daunele materiale la 150.000 euro, formulând și obiecțiuni la expertiza medico-legală, care însă au fost respinse.

Față de concluziile expertizei medico-legale, dar și față de celelalte mijloace de probă aflate la dosar (fond și apel), anume înscrisuri și declarații de martori, reanalizând situația de fapt, instanța de apel a reținut că și A. are o culpă importantă în producerea evenimentului întrucât a intrat în curtea pârâților deși știa că aceștia au un câine agresiv. Comparând culpa numitei A. cu cea a pârâților D. și E., s-a reținut că o contribuție mai mare Ia producerea evenimentului nefericit îl are A.

S-a apreciat că are o relevanță relativă faptul că acest câine (care păzea curtea) era sau nu împiedicat, eventual prin legare, la o anumită rază de acțiune, întrucât se afla în curte pentru a asigura „paza" efectivă a acelui loc. Cine pătrundea în aceea proprietate neasigurat se expunea voit și la asumarea unor riscuri urmate de consecințe, ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat.

Tot în acest context s-a reținut că pârâții C. și B. nu aveau paza materială a animalului, nefăcându-se dovada că le-a fost încredințată paza câinelui de către proprietarii acestuia. Neexistând o sentință penală în care să se fi demonstrat cert că soții B. și C. sunt proprietarii animalului agresiv, nu a putut fi reținută răspunderea acestora în baza art. 1001 C. civ., apreciindu-se că cei doi nu au calitate procesuală pasivă.

Referitor la cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă, s-a apreciat că acesta a fost corect stabilit la suma de 5.000 euro, apreciere ce se bazează pe culpa tuturor părților participante la eveniment.

În aprecierea elementelor răspunderii civile delictuale în baza art. 1001 C. civ., nu poate fi reținută ca având aceeași importanță și culpa numitei A. Aceasta și-a asumat un risc foarte mare pătrunzând într-o proprietate, indiferent dacă a prevăzut sau nu că în ea se află un câine. Minimele diligente ar fi impus în conduita victimei să-și ia toate măsurile de siguranță pentru a evita unele urmări neprevăzute. Prin conduita sa, victima s-a expus (voit sau nevoit) unor riscuri, care ulterior au apărut. Astfel, în același mod cu culpa proprietarilor animalului agresiv, este apreciată și culpa victimei.

Ca atare, s-a reținut culpa atât a victimei, A., cât și a numiților D. și E., iar cu privire la suma de 5.000 euro s-a arătat că este un prejudiciu atât material, cât și moral (incluzând pe lângă prejudiciul material și pe cel de agrement și estetic), neputându-se face o apreciere clară cât este prejudiciul material și cât este prejudiciul moral.

Cuantumul de 5.000 euro reținut a fi primit de A., este reflectarea corectă atât a prejudiciului material, cât și a celui moral rezultat din mijloacele de probă aflate la dosar.

De altfel, A. pe parcursul procesului a solicitat diferite sume drept despăgubiri, de la 50.000 euro la 150.000 euro, explicând în cererea din prezentul dosar, în ce constau acestea, dar nefăcând nicio dovadă în acest sens.

Recursul și hotărârea instanței de recurs în al doilea ciclu procesual.

Prin decizia nr. 34 din 14 ianuarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei, constatând întemeiată critica privind încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., prin nerespectarea dezlegărilor obligatorii ale deciziei de casare sub aspectul evidențierii și valorizării (cuantificării) prejudiciului de agrement și a celui estetic.

Se arată că, prin decizia de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a impus cu titlu obligatoriu completarea probatoriului în ceea ce privește prejudiciul de agrement și estetic (spre a nu o lipsi pe reclamantă de speranța remedierii acestora) și efectuarea unei analize a impactului asupra vieții sociale și de familie a reclamantei, urmând ca instanța de rejudecare să detalieze daunele acordate, criteriile ce au stat la baza evaluării, apreciind că „nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică" ori în afara acordului părților.

Aceste îndrumări obligatorii au fost stabilite subsecvent constatării instanței de recurs în sensul că reclamantei îi fusese acordată în fazele procesuale anterioare ale litigiului o despăgubire în cuantum de 5.000 euro, fără o detaliere a prejudiciului acoperit prin aceasta, în condițiile în care, prin hotărârea de primă instanță, fusese respinsă o cerere completatoare a reclamantei vizând acordarea de daune morale.

Rejudecând cauza, instanța de apel deși reține, trunchiat și incomplet, concluziile completării raportului de expertiză medico-legală ce confirmă că agresiunea animală căreia reclamanta i-a căzut victimă i-a produs acesteia un prejudiciu estetic permanent și o disfuncționalitate permanentă a organului vizual (ochiul stâng) - cu referire la abolirea punctului lacrimal superior și secționarea canalului lacrimal, intervenția chirurgicală de reparare a conductului lacrimal fiind considerată tardivă - apreciază că despăgubirea acordată de prima instanță, de 5.000 euro, a fost corect stabilită.

Potrivit contextului procesual al cauzei din primul ciclu procesual, suma de 5.000 euro pare a fi fost văzută de instanțe ca acoperind doar prejudiciile de ordin material și, în tot cazul, potrivit dezlegărilor instanței de recurs, aceasta nu includea repararea prejudiciilor de ordin estetic și de agrement, ceea ce a și antrenat soluția de casare cu trimitere.

Dar, nu numai că suma de 5.000 euro acordată reclamantei prin hotărârea de primă instanță a fost apreciată drept corect stabilită, ci în paragrafele următoare ale hotărârii sale, instanța de apel explică, într-un mod contradictoriu și confuz, că aceasta reflectă atât prejudiciile de ordin material, cât și pe cele de ordin moral rezultate din mijloacele de probă aflate la dosar, incluzând, așadar, atât prejudiciul material, dar și pe cel de agrement și estetic. Aceasta, în condițiile în care, cum s-a arătat, hotărârea de primă instanță a acordat reclamantei o despăgubire de 5.000 euro pentru prejudiciile suferite (nenominalizate), concomitent cu respingerea ca tardivă a cererii completatoare de acordare a daunelor morale, în timp ce prejudiciul estetic și de agrement a fost probat pentru prima oară în proces chiar în instanța de rejudecare (din apel) care avea și misiunea evaluării acestuia în scopul asigurării reparării lui.

Or, maniera în care a procedat instanța de apel în rejudecare - păstrând cuantumul despăgubirii acordate de prima instanță chiar în prezența probării indubitabile a unor prejudicii noi și de altă factură celor avute în vedere de către tribunal, când i-a obligat pe pârâți la plata sumei de 5.000 euro - demonstrează neîndoielnic că aceasta doar a simulat respectarea îndrumărilor obligatorii din decizia de casare, care îi impuneau în mod clar și sarcina cuantificării acestui tip de prejudiciu.

În acest fel, instanța de apel din rejudecare a ajuns chiar la rezultatul ce s-a dorit evitat prin decizia de casare, respectiv acela de a nu-i fi răpită reclamantei speranța (vocația) remedierii prejudiciilor estetic și de agrement.

Cum o atare evaluare excede atribuțiilor instanței de recurs, întrucât presupune în mod necesar o raportare la probatoriile litigiului, o evaluare a acestora și a circumstanțelor factuale și personale ale reclamantei, Înalta Curte de Casație și Justiție a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare în limitele celor arătate anterior, cu precizarea că nu poate fi avut în vedere, „cu consecințe asupra soluționării, fie a prezentului recurs, fie a cauzei în viitor", modul în care, în finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă și-a justificat în mod detaliat cuantumul daunelor pretinse pe parcursul derulării procedurii, de vreme ce această prezentare nu a corespuns ori nu a fost însoțită de formularea unor critici clare de nelegalitate a deciziei atacate.

Totodată, s-a dispus ca, în rejudecare, instanța de apel să aibă în vedere că rămâne mai departe ținută de îndrumările obligatorii trasate în sarcina sa prin cea dintâi decizie de casare, de a se pronunța asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă, precizând natura acestora, probele din care rezultă existența lor și criteriile ce vor fi avute în vedere cu ocazia evaluării cuantumului despăgubirilor.

Reținând că, prin recursul său, recurenta-reclamantă fie nu a criticat în mod direct, fie a criticat într-un mod impropriu soluțiile instanței de apel date apelurilor celorlalte părți, Înalta Curte de Casație și Justiție a menținut celelalte dispoziții ale deciziei de casare, referitoare la respingerea apelurilor pârâților D. și E. și la admiterea apelului pârâților B. și C., cu precizarea că statuările instanței din apelul pârâților B. și C., sub aspectul lipsei calității procesuale pasive a acestora, a vizat exclusiv responsabilitatea personală a celor doi pârâți față de producerea agresiunii animale căreia i-a fost victimă reclamanta, din perspectiva condiției pazei juridice ori a celei materiale a animalului agresor.

Prin urmare, nu se va omite faptul că, potrivit solicitării reclamantei din cursul rejudecării cauzei în apel, numitele E. și B. au fost indicate și menținute în cauză și în calitatea lor de succesoare în drepturi ale părții decedate F., în privința căreia, alături de pârâții D. și E., s-a reținut tot cu titlu irevocabil, potrivit dezlegărilor anterioare ale instanțelor, responsabilitatea personală în legătură cu producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Apelul și hotărârea instanței de apel în al treilea ciclu procesual.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la data de 06 iulie 2015 sub nr. 5025/3/2004, iar la termenul din 6 noiembrie 2015 s-a dispus rectificarea citativului corespunzător cadrului procesual rezultat din al doilea ciclu procesual, fiind conceptați în calitate de intimați pârâți, D., E. și B.

S-au administrat probe cu înscrisuri. S-au solicitat autorităților competente relații cu privire la ultimul loc de muncă și veniturile realizate de apelanta reclamantă în perioada ianuarie - decembrie 2001 și s-a luat interogatoriul intimatului pârât D. (la solicitarea intimatei B.), apelanta reclamantă refuzând să se prezinte pentru administrarea acestei probe și, totodată, renunțând la proba cu interogatoriul intimaților pârâți.

Dat fiind faptul că, astfel cum se subliniază și în cea de a doua decizie de casare, în privința intimaților pârâți s-a reținut în mod irevocabil că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale impuse de art. 998 și art. 1001 C. civ. pentru prejudiciul suferit de apelanta reclamantă, atacată de câinele aflat în paza foștilor soți D. și E. și a numitei F. (decedată pe parcursul procesului și având ca moștenitori pe cele două fiice ale sale, E. și B.), în acest al treilea ciclu procesual analiza instanței de apel a vizat, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., numai probatoriul administrat în cauză sub aspectul întinderii prejudiciului.

În discuție a rămas întinderea prejudiciului material suferit de reclamantă întrucât soluția primei instanțe, de respingere ca tardivă a cererii completatoare din data de 19 februarie 2010, având ca obiect acordarea de daune morale, nu a fost contestată, intrând în puterea lucrului judecat.

Tardiv formulată a fost apreciată de prima instanță și cererea completatoare din data de 8 ianuarie 2010, având ca obiect acordarea unei pensii lunare reprezentând diferența dintre salariul primit anterior incidentului și pensia de invaliditate de care a beneficiat reclamanta însă, pretențiile deduse judecății cu acest titlu au făcut obiectul analizei instanței de apel întrucât se subsumează prejudiciului material iar instanța de recurs a reținut, prin decizia civilă nr. 1130 din 21 februarie 2012, că pentru aprecierea prejudiciului material „instanța trebuia să stabilească prin probe certe activitățile desfășurate de reclamantă anterior accidentului, în ce măsură reclamanta mai poate sau nu presta aceleași activități și ce venituri s-ar fi realizat prin acele activități sau costul suportat de reclamantă prin plata altor persoane care să presteze activitățile în locul ei, aspecte ce nu rezultă din considerentele deciziei",

Reiterând precizarea inserată în considerentele deciziei civile nr. 34 din 14 ianuarie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în al doilea recurs, potrivit cu care nu poate fi avut în vedere, „cu consecințe asupra soluționării, fie a prezentului recurs, fie a cauzei în viitor", modul în care, în finalul motivelor sale de recurs, recurenta-reclamantă și-a justificat în mod detaliat cuantumul daunelor pretinse pe parcursul derulării procedurii, de vreme ce această prezentare nu a corespuns ori nu a fost însoțită de formularea unor critici clare de nelegalitate a deciziei atacate.

Pe fond, având în vedere îndrumările deciziilor de casare, Curtea reține:

În ceea ce privește activitățile pe care le desfășura anterior datei de 1 iulie 2001 și pe care nu le-a mai putut presta din cauza traumelor ce i-au fost cauzate prin mușcăturile câinelui, reclamanta a indicat munca salariată, susținând că, în calitate de director economic realiza un venit lunar de 700 euro.

Nu a susținut că ar fi desfășurat și alte activități lucrative și nici nu a afirmat că a fost nevoită să plătească alte persoane pentru a presta în locul său vreo activitate, de orice natură, astfel că prejudiciul material afirmat vizează două componente: salariul nerealizat în perioada iulie 2001 - aprilie 2008 și diferența dintre pensia încasată și aceea pe care ar fi putut-o încasa dacă ar fi primit în continuare salariul pretins, de 700 euro lunar.

Conform mențiunilor din carnetul de muncă transmis de Casa de Pensii a Municipiului București, la solicitarea instanței, reclamanta și-a încetat activitatea la 13 mai 1994, în baza art. 130 lit. a) C. muncii {desființarea postului), cu 7 ani înainte de producerea incidentului, astfel că nu se poate reține vreo legătură de cauzalitate între încetarea activității lucrative și cele întâmplate în ziua de 1 iulie 2001.

Deși susține că a continuat să lucreze până în anul 2001, reclamanta nu a adus nicio dovadă în acest sens, ci s-a limitat a invoca adresa din data de 20 mai 1994, prin care SC G. SA solicita Federației Sindicatelor Libere din Agricultură acordul cu privire la transferul său în funcția de director economic, dar fără a proba că solicitarea de transfer a fost urmată de încheierea vreunui contract de muncă. Nu numai că reclamanta nu a probat că a realizat venituri din muncă ulterior datei de 13 mai 1994 dar, mai mult, în cererea de înscriere Ia pensie, reclamanta însăși arată că a fost asigurată numai până la data de 13 mai 1994, astfel că sunt lipsite de temei pretențiile sale de a primi o altă pensie decât aceea cuvenită conform contribuției de asigurări sociale la sistemul public de pensii.

Pe de altă parte, este semnificativ faptul că în anul 2008, reclamanta a solicitat pensionarea pentru limită de vârstă și nu pentru că din cauza vreunei infirmități ce ar fi fost cauzată de mușcăturile câinelui, nu ar mai fi putut lucra, neputându-se reține existența vreunei legături de cauzalitate între inactivitatea sa și vătămarea ce i-a fost cauzată, vătămare care nu i-a afectat vederea, constatările expertizei medico-legale ce a fost efectuată în al doilea apel fiind în sensul că „nu s-au evidențiat leziuni traumatice la nivelul globului ocular și nici tulburări de vedere secundare mușcăturilor animalului.

Reclamanta solicită totodată acoperirea contravalorii intervențiilor chirurgicale la care ar urma să fie supusă și care nu ar putea viza decât repararea prejudiciului estetic, deoarece, conform expertizei, intervenția chirurgicală pentru repararea conductului lacrimal este tardivă, nefiind recomandată.

Existența prejudiciului estetic permanent a fost constatată prin expertiza medico-legală și se manifestă prin sechelele posttraumatice ale anexelor globului ocular stâng (cu cicatrice palpebrală și abolirea punctului lacrimal superior, canal lacrimal secționat, ectropion pleoapă superioară).

Totodată, expertiza a evidențiat și existența altor cicatrici faciale, vindecate chirurgical, care „nu întrunesc caracteristicile unei sluțiri sau infirmități permanente", însă nu s-ar putea susține că nu aduc atingere armoniei fizice a reclamantei atâta vreme cât sunt vizate aripa nazală stângă și buza superioară, pe o lungime de 5 cm, și pavilionul auricular stâng, pe o lungime de 1 cm.

Prejudiciul fiziologic astfel descris a fost de natură să afecteze viața socială a reclamantei iar, conform concluziilor raportului de expertiză medico-legală din 10 septembrie 2013, aceasta prezintă „tulburare de adaptare cu instabilitate emoțională și de conduită (consecutive unei stări de stres posttraumatic, factorul psihostresor determinant fiind atacarea gravă de către un câine), starea psihică a reclamantei, determinată inclusiv de percepția pe care o are asupra stării sale: „Idei de coloratură depresivă (incapacitate, inutilitate, prejudiciu moral), idei de relație (argumentate prin nerezolvarea legală a problematicii) interpretative și revendicative discretă. Descrie rememorări obsedante declanșate de situații ce-i reamintesc de evenimentul psihotraumatizant, amintiri inuadonte. Descrie numeroase fobii. Dispoziție depresivă cu anxietate severă (mai ales la rememorarea evenimentului psihotraumatizant și în fața unor situații pe care le poate relaționa cu acest eveniment.) Se constată scăderea elanului vital, îngustarea câmpului preacuzator, restrângerea sferei interesului, arhedonie, tendință la izolare. (...) Se constată labilitate psihoemoțională, afirma modificări ale conduitei prin irascibilitate, instabilitate și chiar tendință de conflictualitate (manifestate mai ales în situații pe care le relaționează cu situația sa actuală, argumentat sau nu). Randament util diminuat. Funcționare socială scăzută (fată de situația anterioară evenimentului) și implicit a calității vieții, prin mecanisme psihopatologice depresive și fobice."

Toate aceste stări dovedesc faptul că atât atacul câinelui cât și leziunile suferite s-au repercutat asupra tuturor acțiunilor pe care le presupune o viață normală și se circumscriu prejudiciului de agrement, înțeles ca imposibilitate a reclamantei de a avea o viață de calitate din cauza traumei și a modificărilor intervenite în aspectul său estetic.

Cât privește indemnizarea prejudiciului, se reține că prin cererea introductivă de instanță reclamanta a solicitat 50.000 euro, pretențiile "fiind majorate în fața instanței de apel din al doilea ciclu procesual la 150.000 euro, însă nu s-a administrat nicio dovadă în privința costurilor intervenției chirurgicale, după cum nu s-a probat nici faptul că suportă, total sau parțial, costul tratamentului medicamentos pe care îl urmează, la dosar fiind depuse doar două rețete din anul 2014 - una pentru x, compensată integral și o alta, pentru o perioadă de 3 luni, pe care exista o mențiune -z fără însă a fi însoțită de un bon fiscal care să ateste că suma reprezintă costul respectivelor medicamente și că este plătită integral de reclamantă.

Însă, conform concluziilor inserate în completarea la raportul de expertiză medico-legală, pentru leziunile traumatice și complicațiile acestora, reclamanta a avut nevoie de 75 de zile de îngrijiri medicale, timp ce include și tratamentul medical psihiatric. Totodată, dată fiind starea sa fizică și psihică, are nevoie în continuare de îngrijiri medicale, a fost și este nevoită să urmeze tratamente de întreținere și de refacere a esteticii feței, iar Curtea apreciază că suma de 10.000 euro acoperă costul îngrijirilor și, totodată, compensează restrângerile suferite sub aspectul calității vieții din cauza modificărilor fizice, inclusiv a celor de natură psihologică.

Cât privește întinderea obligației de despăgubire ce incumbă fiecăruia dintre intimații-pârâți, în condițiile în care s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că paza juridică a câinelui aparținea soților D., E. și lui F. (autoarea pârâtei B.), toți trei prezenți la momentul producerii incidentului, Curtea reține culpa egală a acestora în producerea prejudiciului și va dispune obligarea intimaților pârâți, în solidar, la plata despăgubirilor cuvenite apelantei-reclamante.

În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ. și art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, Curtea va obliga intimații pârâți la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului ales al reclamantei și taxa judiciară de timbru în limita pretențiilor admise, după cum urmează:

1. către reclamantă: - 6.000 RON, din care 2.000 RON reprezintă onorariu de avocat în primul apel, în baza contractului de asistență juridică nr. X, menționat în împuternicirea avocațială, conform chitanțelor și facturilor fiscale depuse și 4.000 RON reprezintă onorariul de avocat în primul recurs, în baza contractului de asistență juridică Y, conform chitanțelor și facturilor fiscale depuse la cel de al doilea dosar de apel; - 300 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru achitată de reclamantă în apel;

2. către stat: - suma de 906,76 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru pentru care, în limita pretențiilor admise reclamantei (45.063 RON, echivalent al sumei de 10.000 euro), s-a acordat acesteia ajutor public judiciar, diferența de 1.479,38 RON (până la suma de 2.318,14 RON de plata căreia apelanta a fost scutită) rămânând în sarcina statului;- suma de 152 RON, reprezentând onorariu de expertiză pentru care reclamanta a beneficiat de ajutor public judiciar.

Recursul și hotărârea instanței de recurs în al treilea ciclu procesual.

Împotriva deciziei nr. 352 A din 23 mai 2016 au declarat recurs reclamanta și pârâții D., E. și B. (în calitatea de continuatoare a procesului, ca moștenitoare legală a lui F.).

Recurenta reclamantă A., invocând dispozițiile art. 304 pct. 7 și art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicită admiterea recursului și modificarea deciziei instanței de apel în sensul schimbării cuantumului prejudiciului acordat.

După ce redă soluțiile instanțelor în ciclurile procesuale anterioare, recurenta critică soluția ce face obiectul recursului de față invocând faptul că instanța de apel, deși reține trunchiat și incomplet concluziile raportului de expertiză medico-legală, ce confirmă că agresiunea animală căreia reclamanta i-a căzut victimă i-a produs acesteia un prejudiciu estetic permanent și o disfuncționalitate permanentă a organului vizual (ochiul stâng) - cu referire Ia abolirea punctului lacrimal superior și secționarea canalului lacrimal, intervenția chirurgicală de reparare a conductului lacrimal fiind considerată tardiva - apreciază că despăgubirea acordată de prima instanță, de 5.000 euro a fost corect stabilită.

De remarcat că Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012 a fixat obiectivele rejudecării pricinii: activitățile desfășurate de reclamantă anterior incidentului, dacă ele au putut fi continuate ulterior, ce venituri s-au realizat din aceste activități, precizarea naturii despăgubirilor acordate, analiza prejudiciului estetic și de agrement. Prin decizia de casare, reținând că reclamanta și-a justificat pretenția de dezdăunare atât cu referire la prejudiciile de ordin material, cât și cu referire la cele de ordin moral - Înalta Curte a impus cu titlu obligatoriu completarea probatoriului în ceea ce privește prejudiciul de agrement și estetic (spre a nu o lipsi pe reclamantă de speranța remedierii acestora) și efectuarea unei analize a impactului asupra vieții sociale și de familie, urmând ca instanța de rejudecare să detalieze daunele acordate, criteriile ce au stat la baza evaluării, apreciind că „nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică" ori în afara acordului părților.

Aceste îndrumări obligatorii au fost stabilite subsecvent constatării instanței de recurs în sensul că reclamantei îi fusese acordată în fazele procesuale anterioare ale litigiului o despăgubire în cuantum de 5000 euro, fără o detaliere a prejudiciului acoperit prin aceasta, în condițiile în care, prin hotărârea de primă instanță, fusese respinsă o cerere completatoare a reclamantei vizând acordarea de daune morale.

Cu ocazia rejudecării instanța de apel urma să aibă în vedere că va rămâne mai departe ținută de îndrumările obligatorii trasate în sarcina sa prin cea dintâi decizie de casare, aceea de a se pronunța asupra despăgubirilor solicitate de reclamantă, precizând natura acestora, probele din care rezultă existența lor și criteriile ce vor fi avute în vedere cu ocazia evaluării cuantumului despăgubirilor. Nu se va scăpa din vedere faptul că, potrivit solicitării reclamantei din cursul rejudecării cauzei în apel, numitele E. și B. au fost indicate și menținute în cauză și în calitatea lor de succesoare în drepturi ale părții decedate - F. - în privința căreia, alături de pârâții D. și E. s-a reținut tot cu titlu irevocabil, potrivit dezlegărilor anterioare ale instanțelor, responsabilitatea personală în legătură cu producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii.

Trebuie arătat și faptul că, instanța de apel susține în mod eronat că recurenta-reclamantă nu ar fi contestat soluția primei instanțe de respingere ca tardivă a cererii completatoare din 19 februarie 2010, având ca obiect acordarea de daune morale. Așa cum constată Înalta Curte în primul recurs, recurenta-reclamanta a cerut repararea prejudiciului, care înseamnă atât daune materiale cât și daune morale. Așadar Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia din 2012 a constatat că instanța de apel, având în vedere prejudiciul estetic și de agrement, trebuia să acorde și daune morale.

Recurenta reclamantă mai susține că sunt contradictorii concluziile instanței de apel, menționând că „prin decizia de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta și-a justificat pretenția de dezdăunare atât cu referire la prejudiciile de ordin material cât și cu referire la cele de ordin moral, apreciind că nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică", în schimb dând relevanță hotărârii tribunalului care a considerat ca tardivă cererea acesteia de daune morale.

Pe de altă parte, deși Înalta Curte a considerat insuficientă suma de 5000 euro acordată, apreciind că nu este justificată reducerea sumei de 50.000 euro, instanța de apel constată că „prejudiciile estetice și de agrement au fost probate în proces chiar în instanța de rejudecare (din apel) care avea și misiunea evaluării lor în scopul asigurării reparării lor, că recurenta reclamantă și-a justificat în mod detaliat cuantumul daunelor pretinse pe parcursul derulării procedurii dar, că această prezentare nu a corespuns ori nu a fost însoțită de formularea unor critici de nelegalitate a deciziei atacate. Recurenta susține că au fost formulate critici clare pe acest aspect, chiar din faza de fond iar apoi Înalta Curte, în decizia din 2012, i-a admis aceste cereri și că decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nu putea fi criticată.

În cadrul celui de-al doilea motiv de apel, recurenta reclamantă susține că instanța de apel reține refuzul reclamantei de a se prezenta la interogatoriu fără a reține și faptul că nu se putea prezenta din motive medicale - medicii psihiatri nu-i permit să se prezinte în fața instanței deoarece aceasta ar agrava starea sa psihică.

Rolul instanței de apel era nu numai de a stabili întinderea prejudiciului, ci și de a răspunde la toate celelalte dezlegări impuse de Înalta Curte prin decizia din primul recurs. Instanța de apel elimină din start existența prejudiciului estetic și de agrement, deci elimină din start stabilirea daunelor morale, afirmând că „în discuție a rămas întinderea prejudiciului material, întrucât soluția primei instanțe de respingere ca tardivă a cererii completatoare din data de 19 februarie 2010, având ca obiect acordarea de daune morale, nu a fost contestată intrând în puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește prejudiciul material, sarcina instanței de apel era de a stabili dacă după 1 iulie 2001 aceasta mai putea presta vreo activitate, și nu de a judeca dacă veniturile salariale au fost sau nu înscrise în carnetul de muncă întrucât nu judeca un litigiu de muncă. întrucât s-a probat cu adresa de la Institutul de statistică ce salarii s-ar fi obținut dacă mai putea lucra după 1 iulie 2001, nu are relevanță faptul că societatea comercială unde aceasta a lucrat în perioada iunie 1994 - iulie 2001 nu a putut să consemneze în carnetul de muncă veniturile realizate înainte de 1 iulie 2001. Imposibilitatea de a lucra și de a contacta societatea în vederea completării carnetului de muncă se datorează tot agresiunii canine și problemelor de sănătate. Când a putut să se ocupe de această problemă în vederea pensionării pentru limită de vârstă, societatea era pe cale de desființare, iar arhiva nu mai era de găsit. Acesta este motivul pentru care aceasta a scris în cererea de pensionare că a fost angajală până la 13 mai 1994, întrucât nu a mai putut obține actele necesare pentru perioada 15 iunie 1994 - 01 iulie 2001. Faptul că această perioadă nu este înscrisă în carnetul de muncă, nu înseamnă că nu lucra efectiv ca director economic cu un salariu de 700 euro, la 1 iulie 2001.

Curtea de Apel se dovedește părtinitoare și de rea credință ignorând probele, respectiv nota de transfer și afirmând, în mod fals, că „nu se poate reține vreo legătură de cauzalitate între încetarea activității și cele întâmplate în ziua de 1 iulie 2001.

Instanța de apel afirmă că „nu se poate reține existența vreunei legături de cauzalitate între inactivitatea sa și vătămarea ce i-a fost cauzată, vătămare care nu i-a afectat vederea", răsturnând concluziile ultimei expertize medico-legale, care se corobora cu toate actele medicale, probe din care rezultă că înainte de 1 iulie 2001 nu avea nici o problemă de sănătate.

Susține că solicită despăgubiri materiale pentru repararea problemelor de la ochiul stâng, care este o operație extrem de dificilă, așa cum rezultă din ce-a de-a doua expertiză medicală, recomandarea făcută de directorul spitalului de oftalmologie, încă din anul 2005, care nu se poate efectua decât în Spitalul Militar American din Germania, din orașul Ramstein, și aceasta costă peste 100.000 euro.

În ceea ce privește costul medicamentelor, deși a depus la dosar 2 rețete medicale cu costul suportat de ea și confirmat de farmacii (medicamente care tratează numai afecțiunile rezultate în urma agresiunii canine) instanța de apel, cu rea credință, afirmă că aceste prețuri sunt compensate integral - deși apărătorul acesteia a învederat instanței că singurele medicamente compensate integral sunt cele pentru cancer. În privința medicamentului x pe care va trebui să-l ia toată viața, farmacia a trecut suma plătită de pacient, întrucât sumele compensate nu se menționează. De asemenea, instanța de apel ignora și ce-a de-a doua rețetă de 2958 RON pe 3 luni, deși din această rețetă medicamentele nu se compensează. Instanța ridică problema că nu s-a depus un bon fiscal deși în fazele de fond, reclamanta s-a prezentat cu o sacoșă de chitanțe la registratură și i s-au refuzat cu motivația ca un volum atât de mare de chitanțe nu se pot arhiva.

Recurenta-reclamantă mai susține că suma de 10.000 euro nu acoperă nici măcar cheltuielile făcute cu internările, cu medicamentele, cu procesele. Deși instanța de apel constată că aceasta are nevoie în continuare de îngrijiri medicale și că este nevoită să urmeze tratamente de întreținere și refacere a esteticii feței (aceasta include și operațiile chirurgicael) consideră în final că suma de 10.000 euro este acoperitoare pentru toate nevoile acesteia. Consideră că această sumă nu-i permite să-și facă operațiile chirurgicale strict necesare, nu-i acoperă nici cheltuielile cu medicamentele și spitalizările din ultimii 15 ani și nu-i poate asigura pe viitor costul medicamentelor și tratamentele necesare.

Totodată, arată că instanța de apel nu amintește de solicitarea unei sume viagere de 1500 RON/lună pentru a-și angaja o femeie care să o îngrijească și să o ajute la treburile gospodăriei, întrucât starea sănătății sale s-a înrăutățit ca urmare a agresiunii canine suferite la 1 iulie 2001, (cerere depusă Ia termenul din 13 mai 2016).

Ultima critică a recurentei reclamante se referă la cheltuielile de judecată acordate. Susține că deși acestea se ridică la aproximativ 10.000 RON, că deși instanța precizează că intimații trebuie să-i plătească: 6000 RON din care 2000 RON onorariu avocat în primul apel și 4000 RON în primul recurs, în finalul deciziei obligă intimații la plata a doar 1300 RON către reclamantă.

În concluzie, recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate sub aspectul schimbării cuantumului despăgubirilor la 537.850 euro, din care despăgubiri salariale - 56.700 euro, cheltuieli efectuate cu medicamentele până în prezent - 43.632 euro; operații chirurgicale viitoare - 150.000 euro; cheltuieli de judecată - 2108 euro precum și o sumă lunară de 1500 RON/lună, daune morale - 285.410 euro.

Reclamanta susține că a suferit o sluțire a feței și pierderea parțială a vederii unui ochi - lucru dovedit cu acte medicale. Șocul suferit i-a adus imense prejudicii sănătății și comportării în societate, dezvoltând multiple fobii așa cum rezultă din actele medicale psihiatrice depuse la dosarul cauzei.

Dreptul la indemnizare în cazul unei astfel de situații este dat de Recomandarea Consiliului Europei cât și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Protocolul 11 al Convenției Europene privind Drepturile Omului din 1994) și Consiliul Europei, în Rezoluția nr. 75-J care recomandă „indemnizarea prejudiciilor corporale reprezentate prin dureri fizice, insomnii, sentimente de inferioritate sau în caz de limitare a unor activități."

Prejudiciul corporal poate avea un caracter economic în varianta îngrijirilor medicale - damnum emergens, incapacității de muncă - lucrum cessans - și un caracter material sau moral astfel (suferințe; dureri fizice -pretium doloris (prețul durerii), prejudiciul de agrement - imposibilitatea de a avea o viață de calitate; prejudiciul estetic - pretium pulchritudinis. Prejudiciul moral - consecutiv unei afectări a integrității corporale, unei sluțiri este resimțit în mod deosebit. Recurenta susține că urmările negative ale prejudiciului estetic suferit au fost deosebit de grave în cazul său: și-a pierdut prietenul cu care urma să se căsătorească, a dezvoltat o fobie care nu-i mai permite să iasă neînsoțită de un membru al familiei din casă, i se pare că toți oamenii întorc capul după ea și îi privesc cicatricele care-i desfigurează fața, părinții nu-și lasă copii să se apropie de reclamantă crezând că aceasta are o boala de piele molipsitoare, etc. Evaluarea daunelor morale, neputând fi făcută în aceleași condiții ca a celor patrimoniale, presupune stabilirea unor criterii specifice de evaluare: importanța socială a valorii lezate, personalitatea victimei (un anumit statut social, o anumită notorietate), gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice, repercursiunile asupra situației sociale a victimei, inclusiv în plan familial sau profesional, prin atingerile aduse onoarei și demnității victimei. Trebuie avute în vedere atât compensarea suferinței psihice, ca urmare a afectării stării sufletești de bine, a afectării calității vieții, cât și suferința fizică pentru durerile suferite ca urmare a vătămărilor corporale.

Prin acordarea despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial suferit, este vizată strict alinarea, suferinței pricinuite prin vătămarea integrității corporale a sănătății sau a relațiilor afective ca urmare a agresiunii canine și nu conferirea unui grad de satisfacție persoanei prejudiciate prin sancționarea pe latură civilă a persoanelor responsabile pentru producerea prejudiciului.

Invocă și jurisprudența în materie: pentru pierderea unui organ, s-a acordat o despăgubire de 1.000.000.00 euro - menținută chiar de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1827/2014; copilul H., atacat de câini în parcul Tei, a primit o despăgubire de 2,5 milioane euro de la proprietarul câinilor.

Recurenții D. și E. au invocat ca motive de nelegalitate dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1864 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - și art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864 - hotărârea pronunțată este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Redând în rezumat cursul procesului în fazele procesuale anterioare, recurenții pârâți susțin că în ce privește paza juridică a animalului, părțile au recunoscut încă de la început că nu locuiau în acel domiciliu, mai exact în incinta curții se aflau la data producerii incidentului cele două fiice ale defunctei F., E. și B. împreună cu aceasta, C. nu se afla în acel moment la adresa respectivă, iar D. era în afara acelei zone, în strada cu un prieten.

Sub acest aspect, Curtea de Apel, în cea de a doua rejudecare este ținută de primele recomandări ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, date prin decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012.

O altă critică se referă la faptul că în al treilea ciclu procesual, analiza instanței de apel a vizat, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., numai probatoriul administrat sub aspectul întinderii prejudiciului și că în discuție a rămas întinderea prejudiciului material suferit de reclamanta întrucât soluția primei instanțe, de respingere ca tardivă a cererii completatoare din data de 19 februarie 2010, având ca obiect acordarea de daune morale, nu a fost contestată, intrând în puterea lucrului judecat.

Tardiv formulată a fost apreciată de prima instanța și cererea completatoare din data de 08 ianuarie 2010, având ca obiect acordarea unei pensii lunare reprezentând diferența dintre salariul primit anterior incidentului și pensia apelantei - reclamante. Față de toate aceste aspecte, instanța de apel a analizat totuși aceste pretenții, considerând că acestea se subsumează prejudiciului material.

Deși una dintre îndrumările date de Înalta Curte prin decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012 este aceea că instanța de rejudecare trebuie să definească criteriile în baza cărora stabilește un cuantum al prejudiciului, dacă consideră că acesta a fost probat, nefiind suficient să existe, completul de judecată a emis judecăți favorabile subsemnaților, raportate la materialul probator administrat; dar a schimbat hotărârea atacată și a mărit suma reprezentând despăgubiri la 10.000 euro. Recurenții pârâți susțin că, în opinia lor, cuantumul acestei sume nu este și nu a fost probat de către apelanta -reclamantă iar instanța de apel "a apreciat că suma de 10.000 euro acoperă costul îngrijirilor și totodată, compensează restrângerile suferite sub aspectul calității vieții din cauza modificărilor fizice, inclusiv a celor de natură psihologică".

Este singura motivare care justifică acordarea acestui cuantum al despăgubirilor, fără referire la probe indubitabile administrate în cauză, fără să se arate de unde rezultă acest cuantum, ceea ce echivalează cu lipsa unei motivări a deciziei pronunțate, motiv de recurs care se circumscrie prevederilor art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. Totodată, considerentele hotărârii cuprind motive care contrazic dispozitivul deciziei nr. 352A din 23 mai 2016.

În concluzie, consideră ca instanța de apel nu a motivat decizia pronunțată și totodată, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Concluzionând, recurenții pârâți D. și E. solicită modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii apelului lor împotriva sentinței civile nr. 260 din 26 februarie 2010, respingerii apelului reclamantei și respingerea acțiunii acesteia, pretențiile sale nefiind dovedite.

Recurenta B., invocă faptul că, contrar îndrumărilor trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile nr. 1130 din 21 februarie 2012 și nr. 34 din 14 ianuarie 2015 respectiv să se stabilească natura despăgubirilor acordate și din ce probe rezultă existența lor, gradul de culpă a părților în producerea prejudiciului și obligarea pârâților la repararea prejudiciului proporțional cu gradul de culpă a fiecăruia, instanța de apel a acordat reclamantei daune materiale în valoare de 10.000 euro deși la dosarul cauzei nu exista nici măcar o chitanță care să ateste plata de către reclamantă a acestei sume pentru tratament, medicamente sau intervenții chirurgicale.

Mai mult, instanța de apel, în mod greșit, a constatat că defuncta F. are același grad de culpă cu proprietarii animalului, deși din materialul probator administrat rezultă că defuncta nu rămânea niciodată cu animalul deoarece starea de sănătate nu îi permitea să-l îngrijească sau să-l țină sub supraveghere iar animalul nu asculta comenzile acesteia.

Pe de altă parte, instanța de apel nu a stabilit gradul de culpă al reclamantei, deși instanța de fond a constatat că aceasta a avut o culpă în producerea incidentului, iar instanța de recurs a solicitat să se stabilească gradul de culpă a tuturor părților și nu doar a pârâților în producerea incidentului.

Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că doar B. este moștenitoarea defunctei F. deși, conform deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 34 din 14 ianuarie 2015 moștenitoare este și numita E., aceasta participând în proces atât în nume propriu, ca proprietară a animalului, cât și în calitate de descendent a apelantei-pârâte F.

Mai invocă ca și motiv de nelegalitate faptul că instanța de apel a obligat pârâții în solidar la plata despăgubirilor deși din îndrumările instanței de recurs, prin decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012, rezultă că instanța trebuie să oblige pârâții la repararea prejudiciului proporțional cu gradul de culpă al fiecăruia, iar nu în solidar.

Recurenta B. solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, urmând ca în rejudecare instanța să stabilească cuantumul despăgubirilor prin raportare la probele certe existente la dosar, să stabilească gradul de culpă a tuturor părților, atât a reclamantei, cât și a fiecărui pârât în parte și să oblige pârâții la repararea prejudiciului proporțional cu gradul de culpă al fiecăruia și nu în solidar.

Tot ca o critică a deciziei recurate, recurenta B. arată că instanța de recurs a respectat doar în parte îndrumările deciziilor de casare, respectiv a stabilit natura despăgubirilor, arătând că despăgubirile acordate reprezintă daune materiale constând în cheltuieli medicale, de întreținere, refacerea esteticii feței și acoperirea prejudiciului de agrement, fără însă a indica din ce probe rezultă aceste daune materiale, dat fiind faptul că la dosarul cauzei nu exista nici măcar o dovadă de plată a medicamentelor sau alte intervenții chirurgicale și nici o altă dovadă (martori) care să ateste în ce fel a fost afectată viața socială a reclamantei. În lipsa unor dovezi în susținerea daunelor materiale, instanța de apel nu a respectat îndrumările Instanței de recurs obligând pârâții la plata sumei de 10.000 euro către reclamantă fără existența dovezilor în susținerea acestor daune materiale. Mai mult, reclamanta a dat dovadă de rea credință pe întreg parcursul procesului susținând că o serie de afecțiuni apărute la 4 ani de la producerea incidentului au legătură de cauzalitate cu incidentul cât și faptul că la data producerii incidentului avea un venit de 700 euro lunar, deși conform declarației dată chiar de către aceasta în anul 2008 la Casa de Pensii, încă din anul 1994 aceasta nu mai avea un loc de muncă, nu mai lucra de 7 ani la data producerii incidentului.

Reclamanta a fost conștientă de culpa sa în producerea incidentului, astfel că nu a solicitat de la pârâți daune materiale sau morale, deși soții D. și E. i-au acordat sprijin financiar pe perioada spitalizării cunoscând că la acea dată aceasta nu avea surse financiare, însă după aproape 3 ani, datorită unor probleme de vecinătate, a formulat cererea ce formează obiectul prezentului dosar din dorința de răzbunare.

În cei trei ani scurși între data producerii incidentului și data formulării acțiunii, reclamanta nu a suferit intervenții chirurgicale, tratament de întreținere sau de refacere a esteticii și nici nu a fost luată în evidență cu probleme psihice sau de altă natură însă, după primele termene de judecată, a început să-și procure acte medicale.

Astfel, din raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză rezultă că actele medicale ce au stat la baza efectuării expertizei datează din perioada producerii incidentului, respectiv 01 iulie – 29 august 2001, și după data de 25 februarie 2005, ceea ce denotă că timp de aproape 4 ani reclamanta nu avut nici o problemă fizică sau psihică, iar după ce i-au fost solicitate probe de către instanță în dovedirea daunelor solicitate, brusc au apărut problemele psihice, crizele de panică, tulburări de miros, de auz, insomnie, amețeli, etc.

Arată că deși a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză contestând legătura de cauzalitate între aceste boli și incident aceste obiecțiunii i-au fost respinse, însă este evident că datorită timpului mare scurs între data producerii incidentului și data apariției acestor simptome, nu poate exista o legătură de cauzalitate între aceste boli psihice și incident.

În ce privește gradul de culpă a părților în producerea prejudiciului este de observat că instanța de apel nu a avut în vedere culpa reclamantei în producerea prejudiciului, deși instanța de recurs a solicitat a se stabili gradul de culpă a părților și nu doar a pârâților în producerea incidentului, însă nici nu a reținut că reclamanta nu ar fi avut nici o culpă, astfel că instanța de apel nu a respectat îndrumările instanței de recurs sub aspectul stabilirii gradului de culpă al reclamantei.

În ce privește gradul de culpă a pârâților, deși instanța de apel a stabilit că toți trei pârâții au culpă egală în producerea incidentului, la stabilirea gradului de culpă a pârâților instanța nu a avut în vedere faptul ca pârâtul D. a declarat la interogatoriu că animalul era al său, iar numita F. nu rămânea niciodată singura cu animalul, iar din actele medicale depuse Ia dosar rezultă că aceasta avea mari probleme de sănătate și nu putea să aibă în grijă un astfel de animal, astfel că defuncta F. nu poate avea același grad de culpă cu proprietarii animalului.

Este fără tăgadă că raportat Ia acest capăt de cerere, instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății și a constatat că defuncta F. avea pază juridică a animalului deși conform dispozițiilor legale în domeniu, paza juridică revine proprietarului sau persoanei care, în mod licit, a dobândit autoritatea asupra animalului iar F. nu a avut niciodată proprietatea sau autoritate asupra animalului și acest lucru a fost confirmat chiar de către proprietarul animalului, astfel că nu se poate prezuma acest fapt atât de important.

Chiar dacă defuncta F. ar fi avut o culpă în producerea acestui incident, această culpă nu poate fi egală cu a proprietarilor câinelui, dat fiind faptul că fizic aceasta nu ar fi avut posibilitatea de a împiedica atacul, deoarece câinele nu asculta comenzile acesteia.

Recursul reclamantei este fondat doar în ceea ce privește modul de acordare a cheltuielilor de judecată celelalte motive de nelegalitate invocate fiind găsite nefondate iar recursurile pârâților sunt nefondate, urmând a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește recursul reclamantei A., Înalta Curte găsește fondată numai o singură critică și anume cea referitoare la acordarea greșită a cheltuielilor de judecată, fiind evidentă neconcordanța dintre considerente și dispozitiv dar și neconcordanța între înscrisurile aflate la dosar în toate ciclurile procesuale și suma reținută, critică ce se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. de la 1864.

Recurenta reclamantă a solicitat în apel acordarea tuturor cheltuielilor de judecată, instanța de apel, printr-o aplicare greșită a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. a obligat, în dispozitiv, numai la 1300 RON cu titlu de onorariu de avocat, deși reține că aceasta este îndreptățită a primi de la părțile căzute în pretenții onorariul avocațial integral, în considerente indicând o sumă mai mare. Cum cuantumul cheltuielilor făcute de reclamantă pentru angajarea apărătorului sunt pe deplin dovedite în toate fazele procesuale, Curtea, în temeiul art. 304 pct. 9 rap. la art. 314 C. proc. civ. de la 1864, va admite recursul reclamantei în aceste limite și va modifica decizia recurată în sensul că va obliga părțile căzute în pretenții, în solidar, la 9.507 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Celelalte motive de recurs invocate de recurenta reclamantă sunt nefondate.

Constatând că instanța de apel a respectat îndrumările Înaltei Curți de Casație și Justiție, date prin deciziile de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012 și nr. 34 din 14 ianuarie 2015, a administrat probatoriile necesare și, pe baza evaluării probelor, a apreciat asupra cuantumului despăgubirilor de natură materială și morală la care este îndreptățită reclamanta, motivând detaliat criteriile avute în vedere la stabilirea cuantumului precum și măsura în care a apreciat pretențiile materiale ca dovedite. Problema stabilirii cuantumului prejudiciului este o chestiune de apreciere a probelor, de competența instanței de apel, neputând să facă obiectul cenzurii în recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocate, nefiind o chestiune de încălcare sau aplicare greșită a legii.

Instanța de rejudecare a administrat probatoriul solicitat de părți și a rejudecat în limitele stabilite prin cele două decizii de casare, de care a rămas ținută. Înalta Curte, în prima decizie de casare a statuat că instanța de apel trebuie să se pronunțe asupra tuturor daunelor solicitate de reclamantă (medicamente, cheltuieli cu îngrijirea sau refacerea sănătății, prejudiciul estetic și de agrement, salariul de care reclamanta susține a fi fost lipsită, etc) ceea ce înseamnă că nu a considerat tardive cererile completatoare.

Această chestiune a fost tranșată în primul ciclu procesual iar instanța, în decizia ce face obiectul recursului de față, evaluând prejudiciul material precum și prejudiciul moral - estetic și de agrement, a respectat îndrumările acestei decizii dar și ale celei de-a doua decizii de casare. Este adevărat ca în considerente, instanța de apel are o neconcordanță, apreciind inițial că nu este investită cu cererea de daune morale întrucât a fost formulată tardiv și nu a fost contestată, însă pe fond evaluează prejudiciul estetic și de agrement și acordă daune morale pentru acoperirea acestuia.

În consecință, nu se poate reține o contrarietate în raționamentul juridic care să atragă modificarea sau casarea soluției câtă vreme s-au respectat îndrumările deciziilor de casare. Se impune doar înlăturarea acelei motivări cu privire la cererile completatoare, motivarea regăsită la pct. 7 din decizie. Recurenta reclamantă tinde să interpreteze cea din urmă decizie de casare în sensul că nu se poate reduce cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă, ceea ce nu poate fi reținut. Instanța de casare a statuat că nu este admisibilă reducerea despăgubirilor solicitate de reclamantă fără o motivare temeinică ori în afara acordului părților.

Or, instanța de rejudecare a motivat concret și detaliat de ce reclamantei nu i se pot acorda: daune sub forma veniturilor pe care le-ar fi putut obține, daune pentru acoperirea intervențiilor chirurgicale la care ar urma să fie supusă (intervenția chirurgicală pentru repararea conductului lacrimal este tardivă, nefiind recomandată), daune sub forma contravalorii unor medicamente, nefiind făcută dovada cu înscrisuri conform prevederilor C. civ. În privința daunelor materiale a apreciat că este evidentă efectuarea unor cheltuieli de îngrijire și tratament în perioada celor 75 de zile de îngrijiri medicale ce rezultă din certificate dar și ulterior și în viitor.

De altfel, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție în prima decizie de casare pleacă de la această premisă. De asemenea, instanța a motivat de ce apreciază că reclamanta a suferit un prejudiciu de agrement care trebuie să fie reparat, iar nu unul care să întrunească caracteristicile unei sluțiri sau infirmități permanente. În lipsa unor criterii pur obiective și apreciind în marjele criteriilor de apreciere impuse în jurisprudența națională și în jurisprudența C.E.D.O., instanța de apel a apreciat că suma de 10.000 euro acoperă costul îngrijirilor efectuate și totodată compensează restrângerile suferite sub aspectul calității vieții din cauza modificărilor fizice, inclusiv a celor de natură psihologică.

Prin toate criticile din recurs reclamanta tinde la reevaluarea situației de fapt, la reevaluarea cuantumului prejudiciului material și moral și la reaprecierea probelor în ceea ce privește prejudiciul material, care nu pot fi circumscrise motivelor de recurs reglementate de dispozițiile art. 304 C. proc. civ., instanța de apel stabilind complet și corect situația de fapt în raport de întregul probatoriu administrat în fond și în apel, hotărârea fiind temeinic motivată în fapt și în drept.

De asemenea, instanța de apel a dat eficiență principiului reparării integrale a prejudiciului consacrat de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ. 1864 și a aplicat corect regulile de cuantificare a prejudiciului moral instituite prin jurisprudența obligatorie a CEDO.

Dauna morală sau prejudiciul moral a fost definită/definit în doctrina dreptului și în jurisprudența ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care o resimte victima.

Caracterul suferințelor trebuie privit în legătură cu particularitățile individuale ale persoanei prejudiciate, suferințele morale (psihice) fiind frica, rușinea, tristețea, neliniștea, umilirea și alte emoții negative. În stabilirea existenței unui prejudiciu trebuie luat în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, vârsta, etc.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei. În acord cu jurisprudența națională și practica CEDO, care a făcut o serie de aprecieri notabile în ceea ce privește proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite și a existenței semnelor materiale care modifică fizionomia este suficientă, armând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite și din afectările fizice, materiale, vizibile, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

În ceea ce privește răspunderea pârâților (nu este vorba de calitatea procesuală a pârâților ca o excepție procesuală), instanța de apel a respectat, de asemenea, îndrumările deciziilor de casare de care a rămas ținută și a obligat persoanele care aveau paza juridică a animalului D. și E. răspunzători personal, ca persoane având paza juridică a câinelui, ultima și în calitate de succesoare a mamei sale F., precum și pe B. în calitate de succesoare legală a pârâtei F. decedată, apreciată a fi avut și această pază juridică, la repararea în solidar a prejudiciului. Aceste chestiuni erau deja tranșate, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în cea de-a doua decizie nr. 34/2015, iar instanța de apel, în prezentul ciclu procesual, a ținut întocmai seama de ele consemnând că în privința intimaților pârâți s-a statuat în mod irevocabil că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale impuse de art. 998 și art. 1001 C. civ. pentru prejudiciul suferit de reclamantă, atacată de câinele aflat în paza foștilor soți D. și E. și a numitei F. (decedată pe parcursul procesului și având ca moștenitori pe cele două fiice ale sale, E. și B.) și că în acest al treilea ciclu procesual analiza instanței de apel a vizat, în conformitate cu prevederile art. 315 C. proc. civ., numai probatoriul administrat în cauză sub aspectul întinderii prejudiciului.

În cadrul criticilor sale, recurenta reclamantă tinde să dea o interpretare proprie, prin prisma interesului său, considerentelor deciziilor din recurs. Înalta Curte nu a considerat insuficientă suma de 5.000 euro acordată de prima instanță ci a trimis cauza pentru rejudecare instanței de apel să administreze toate probele necesare și utile cauzei și să aprecieze asupra cuantumului daunelor ce trebuie să acopere prejudiciul material și moral suferit. Instanța de apel a soluționat cauza în limitele în care a fost învestită dar și în limitele impuse prin deciziile de casare.

În cadrul celui de-al doilea motiv de apel, recurenta reclamantă critică reținerea instanței de apel cu privire la refuzul reclamantei de a se prezenta la interogatoriu, într-adevăr, instanța reține acest refuz însă, nu rezultă că el a fost sau nu motivat și nici nu rezultă că a dat o anumită valență acestui refuz. În paragraful respectiv instanța nu face decât să arate ce probe s-au administrat.

Instanța de apel nu elimină existența prejudiciului estetic și de agrement, așa cum susține reclamanta în recursul său, ci îl reține la punctul 7,2 din decizie și stabilește cuantumul daunelor pentru repararea acestuia.

În privința prejudiciului material pretins ca beneficiu care nu s-a putut obține prin împiedicarea de a lucra ca urmare a mușcăturii câinelui, nu se poate reține că instanța de apel judecă ca într-un litigiu de muncă. Pe baza raționamentului juridic, corect, pe care îl face în baza probelor administrate, instanța demonstrează doar lipsa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și faptul că reclamanta nu a mai putut obține alte venituri sau o pensie mai mare, una din condițiile antrenării răspunderii civile delictuale. De fapt, reclamanta tinde la reevaluarea probelor de către instanța de recurs, lucru inadmisibil prin prisma art. 304 C. proc. civ.

În ceea ce privește prejudiciul reprezentând costul operației la Spitalul Militar American din Germania, pe care reclamanta dorește să o facă în viitor, instanța motivează, pe baza probelor administrate (expertiza), că aceasta nu mai este recomandată, fiind tardivă, iar reclamanta nu produce o altă dovadă contrară. Pe de altă parte, face doar o simplă afirmație despre costul acestei operații. Oricum, în măsura în care în viitor va face această operație, va putea pretinde repararea prejudiciului, dreptul la acțiune născându-se la momentul cunoașterii prejudiciului.

Curtea va respinge și criticile referitoare la faptul că instanța de apel nu a reținut prejudiciul reprezentând costul medicamentelor, apreciind că acesta putea fi dovedit nu doar cu rețeta ci cu rețeta împreună cu bonul fiscal. Și de această dată recurenta reclamantă invocă tot o problemă de apreciere a probelor administrate, care nu poate fi analizată în recurs prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ. Susține că s-a prezentat cu o sacoșă de chitanțe la registratură și i s-au refuzat cu motivația că un volum atât de mare de chitanțe nu se pot arhiva. Recurenta nu face o asemenea dovadă nici în recurs. Chiar fiind în posesia unui volum mare de chitanțe avea posibilitatea xeroxării lor cumulate pe un număr restrâns de pagini, însoțite de un calcul documentat. Instanța a apreciat global daunele care să acopere tratamentul, îngrijirile și intervențiile medicale efectuate.

Recurenta-reclamantă mai susține că suma de 10.000 euro nu acoperă nici măcar cheltuielile făcute cu internările, cu medicamentele, cu procesele și cu atât mai puțin pe cele viitoare. Și această susținere presupune tot o chestiune de apreciere a probelor și a cuantumului daunelor, ceea ce nu poate fi făcută în recurs.

În recurs, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct 9 C. proc. civ., invocate de recurenta reclamantă, nu se poate constata decât încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile ori lipsa de temei legal, ceea ce nu poate fi reținut în speță.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la faptul că instanța de apel nu amintește de cererea de solicitare a unei sume viagere lunare de 1500 RON pentru a-și angaja o femeie care să o îngrijească și să o ajute la treburile gospodăriei. La pct. 7,1 din decizia recurată instanța a reținut că "reclamanta nu a afirmat că a fost nevoită să plătească alte persoane pentru a presta în locul său vreo activitate, de orice natură". Deci instanța se pronunță asupra acestei probleme, fiind de asemenea o chestiune de probare a necesității de a angaja o persoană care să o ajute la treburile casnice.

În concluzie, instanța de recurs nu poate reține o altă situație de fapt, datorită caracterului recursului de cale de atac extraordinară admisibilă numai pe motive de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de lege, și nici împrejurarea că situația de fapt nu a fost pe deplin și corect stabilită, instanța de apel reținând că reclamanta nu a suferit, așa cum arată aceasta în recurs, o sluțire a feței și nici pierderea parțială a vederii unui ochi, ci un prejudiciu estetic și de agrement, cu afectarea pe plan psihic.

Normele internaționale la care recurenta reclamantă face referire au fost respectate, instanța de apel indemnizând prejudiciile dovedite, reprezentate prin dureri fizice, insomnii, sentimente de inferioritate sau de limitare a unor activități. Au fost de asemenea respectate toate principiile de indemnizare a prejudiciilor materiale și morale, respectiv importanța socială a valorilor lezate, personalitatea victimei, gravitatea și intensitatea durerilor fizice și psihice, repercusiunile asupra situației sociale a victimei, în plan familial și profesional.

Recursurile recurenților D. și E. sunt nefondate pentru cele ce se vor arăta în continuare:

În ceea ce privește cadrul procesual se reține că într-adevăr, așa cum susțin chiar recurenții pârâți, acesta a fost fixat definitiv prin decizia nr. 1130 din 21 februarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținându-se că paza juridică a animalului aparține pârâților D., E. precum și F. care, pe parcursul procesului a decedat, calitatea procesuală a acesteia fiind continuată de cele două moștenitoare E. și B. În rejudecare, în cel de-al doilea ciclu procesual s-a stabilit că B. și C. nu au avut la momentul incidentului nici paza juridică, nici paza materială a animalului însă B. a fost menținută în proces doar ca și moștenitoare a mamei sale F. alături de E. Acest aspect a fost definitiv tranșat, așa cum s-a arătat și anterior, la pag. 24 din prezenta decizie, cea de-a doua decizie de casare a instanței de recurs desființând soluția doar sub aspectul evaluării prejudiciului și, în consecință, nu mai poate fi rediscutat în cadrul recursului de față, limitele rejudecării fiind fixate numai la stabilirea naturii și întinderii prejudiciului și a despăgubirilor.

Nu poate fi reținut nici motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1864 - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Instanța de apel în rejudecare a argumentat, pe baza probelor administrate și în baza unui raționament juridic corect, fiecare problema ridicată, aducând argumentele necesare pentru motivarea soluției și a răspuns argumentelor principale, chiar dacă nu a răspuns detaliat fiecărui argument. Instanța poate să analizeze anumite argumente global, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau afirmația că un anumit argument nu se mai impune a fi analizat ori că motivele de apel au fost analizate lapidar, fără profunzime, nu echivalează cu nemotivarea.

De altfel, recurenții pârâți nici nu arată în concret sub ce aspect hotărârea este nemotivată.

Obligația de motivare decurge din norma de drept național însă, sub aspectul conținutului și întinderii obligației, instanțele trebuie să se raporteze și la jurisprudența C.E.D.O.

Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil potrivit art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului include în esență obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franței din 19 februarie 1998 și Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligația de motivare a hotărârilor judecătorești servește unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanță este respectat și că, prin urmare, instanța ia în considerare în suficientă măsură argumentele părților (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 și Hotărârea Nedzela împotriva Franței din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Înalta Curte apreciază astfel că au fost respectate dezideratele jurisprudenței CEDO referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. Dreptul la un proces echitabil include dreptul părților de a fi în mod real ascultate și de a-și prezenta observațiile pe care le consideră pertinente. Noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (Cauza Albina împotriva României). Întinderea obligației de motivare poate varia în raport de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei. Obligația de motivare a fost respectată dacă instanța a răspuns argumentelor principale, deși nu a răspuns unor argumente. (Cauza Buzescu împotriva României).

Nu sunt fondate nici criticile referitoare la încălcarea limitelor rejudecării fixate de instanța de recurs în al doilea ciclu procesual. Conform limitelor fixate de prima instanța de recurs rejudecarea viza stabilirea întinderii prejudiciului, inclusiv veniturile de care a fost lipsită reclamanta, dar și a prejudiciului de agrement și estetic, ultimul însemnând daune morale. Totodată, viza stabilirea răspunderii soților B. și C.

Deși instanța de recurs, prin decizia nr. 1130/2012, nu se pronunță expres cu privire la caracterul tardiv sau nu al depunerii cererilor completatoare, implicit consideră că cererea completatoare de acoperire a prejudiciului moral și cererea completatoare de acoperire a prejudiciului material sunt făcute în termen.

Deci chestiunea, odată tranșată, nu mai putea intra în discuția instanței de recurs în prezentul ciclu procesual, instanța de apel pronunțându-se în limitele stabilite prin cele două decizii de casare, cu observația că se vor înlătura considerentele acestei instanțe referitoare la cererile completatoare, menționată la pct. 7 din hotărâre, așa cum s-a arătat și anterior când a fost analizat recursul reclamantei.

Nu este fondat nici motivul de recurs care se referă la nerespectarea îndrumărilor deciziei de casare nr. 1130 din 21 februarie 2012, sub aspectul că instanța de rejudecare nu a definit criteriile în baza cărora stabilește un cuantum al prejudiciului:, dacă consideră că acesta a fost probat, nefiind suficient să existe. Proba prejudiciului moral se face astfel cum s-a arătat la pag. 23 din prezenta decizie.

Recurenții susțin că, deși completul de judecată a emis judecăți favorabile pârâților, raportat la materialul probator administrat, a mărit cuantumul despăgubirii. Înalta Curte apreciază că nu există nici o contradictorialitate în raționamentul instanței. Ambele prejudicii, material și moral, au fost apreciate global. Criteriile de apreciere au fost cele expuse pe larg la pct. 7.2 din decizia recurată, soluția fiind motivată, fiind dată cu aplicarea corectă a legii – art. 1001 C. civ. 1865 și cu aplicarea jurisprudenței CEDO prin aplicarea principiului unei despăgubiri rezonabile care să acopere suferințele psihice generate de prejudiciul estetic și de agrement, dovedite medical.

Considerentele hotărârii cuprind motive care contrazic dispozitivul deciziei nr. 352A din 23 mai 2016 numai în ceea ce privește cheltuielile de judecată chestiunea fiind îndreptată prin admiterea recursului reclamantei și în ceea ce privește cererile completatoare, astfel cum s-a expus mai sus, dar acestea nu impun modificarea deciziei, în rest, raționamentul juridic fiind judicios, concis și complet. În recurs, instanța nu poate proceda la o reevaluare a cuantumului daunelor prin prisma dispozițiilor art. 304 C. proc. civ.

Recursul pârâtei B. este, de asemenea, nefondat.

Așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel în rejudecare a respectat întocmai îndrumările trasate de Înalta Curte de Casație și Justiție prin deciziile nr. 1130 din 21 februarie 2012 și nr. 34 din 14 ianuarie 2015 stabilind natura despăgubirilor acordate - daune morale, indicând faptul că acestea sunt acordate pentru acoperirea prejudiciului estetic și de agrement, prejudiciul material nefiind dovedit și nici acordate daune pentru acoperirea lui.

În ceea ce privește gradul de culpă a pârâților răspunzători de paza juridică și materială a animalului și eventuala culpă concurentă a victimei, această chestiune a fost definitiv tranșată în al doilea ciclu procesual, nefiind invocate în recurs motive de nelegalitate privitor la aceste aspecte, în acord cu dispozițiile art. 1003 C. civ. potrivit căruia când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ținute solidar pentru despăgubire. Potrivit limitelor casării prin a doua decizie a Înaltei Curți, această problemă nu a mai făcut obiectul judecății. În această etapă procesuală, singura problemă de dezlegat era cea de stabilire a prejudiciului și de cuantificare a despăgubirilor care să acopere prejudiciul.

De altfel, instanța de apel, în decizia recurată, arată în penultima pagină a deciziei recurate, că asupra acestei probleme este deja statuat cu autoritate de lucru judecat. Nu se reține că F. are o singura moștenitoare (pe B.). La pct. 4 din hotărâre se reține că moștenitoarele lui F. sunt B. și E. Însă, E. este răspunzătoare și direct, ca persoană care avea paza juridică și materială a animalului deoarece câinele aparținea soților D. și E. dar apare ca și continuatoare a procesului în numele mamei sale, decedate în cursul procesului.

Cât privește proba prejudiciului și stabilirea cuantumului despăgubirii, criticile recurentei pârâte B. sunt aceleași cu cele invocate de pârâții D. și E., astfel încât argumentele nu vor mai fi reluate, acestea fiind valabile în raport cu toți pârâții recurenți.

Chestiunile invocate, legate de momentul apariției interesului reclamantei în promovarea acțiunii în daune, de motivul real al promovării ei, de sprijinul acordat de soții D. și E. pe timpul spitalizării imediat după accident sunt chestiuni de apreciere a probelor care nu pot face obiectul analizei în prezentul recurs, ca o cale extraordinară de atac.

Față de toate argumente expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 304 pct. 9 și 7 C. proc. civ., va admite recursul reclamantei, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va obliga pe pârâții B., D. și E., în solidar, la plata sumei de 9.507 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei A. Va menține toate celelalte dispoziții ale deciziei recurate și va respinge ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B., D. și E., împotriva deciziei nr. 352 A din 23 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III- civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 352 A din 23 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică în parte decizia recurată, în sensul că obliga pârâții B., D. și E., în solidar, Ia plata sumei de 9.507 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei A.

Menține celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții B., D. și E., împotriva deciziei nr. 352 A din 23 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 noiembrie 2016.